ESEU „O SCRISOARE PIERDUTĂ” I.L.

CARAGIALE

Ion Luca Caragiale aparține Epocii Marilor Clasici alături de Ioan Slavici,Ion Creangă
și Mihai Eminescu. Se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic faţă de
societatea vremurilor. Opera „O scrisoare pierdută”  a fost reprezentată pe scenă în
anul 1884  şi este o comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final
fericit.

Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea având ca
principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice.

O primă trăsătură a realismului este impresia de veridicitate pe care o creează, prin

utillizarea tehnicii detaliilor, prin ironie și prin construcția personajelor tipologice.
Având o trăsătură de caracter, personajele pot fi încadrate într-o tipologie specific
umană, sugerând faptul că societatea este coruptă, iar interesul personal este pe primul
loc. Astfel, sunt tipologii precum: tipul cochetei (Zoe Trahanache), tipul politicului
(Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache), tipul cetățeanului simplu
(cetățeanul turmentat) și tipul funcționarului (Pristanda).

O altă trăsătură a realismului întâlnită în operă este rolul moralizator evidențiat prin
intermediul personajelor ridicole puse în situații comice. Caragiale atrage atenția asupra
mijloacelor folosite de anumite persoane pentru a obține un lucru, acestea folosindu-se
de orice pentru a-și atinge scopul. Cațavencu se folosește de scrisoarea găsită pentru a
putea șantaja persoanele din jurul lui care îl pot ajuta să-și îndeplinească scopul de a
avea un rol important în societate.

  Tema ilustrează degradarea vieţii politice, sociale şi private, concretizată prin

surprinderea unui episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat
pentru viitoarele alegeri parlamentare. 

  O primă secvență semnificativă pentru tema operei este actul al doilea

care cuprinde desfăşurarea acţiunii ce începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu
de trădarea prefectului. Este evidenţiată o discrepanţă între atitudinile abordate de cei
doi actanţi în povestea scrisorii de amor, Tipătescu cerându-i lui Pristanda arestarea lui
Caţavencu şi percheziţia locuinţei, în vreme ce Zoe se foloseşte de capacităţile sale de
convingere specifice principiului feminin pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină
candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul returnării scrisorii. Prefectul nu acceptă
acest compromis politic, Zoe fiind singura care îi promite sprijinul lui Caţavencu.

O a doua secvență este reprezentată de actul al treilea, în sala mare a primăriei

Farfuridi şi Caţavencu îşi susţin discursurile în cadrul întrunirii electorale. Între timp,
Trahanache găsește o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o
folosească pentru contraşantaj. Punctul culminant este atins în momentul în care
Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de comitet, şi anume Dandanache. În
sală are loc o încăierare între politicieni, în care Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea,
găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat.

Un prim element de structură este titlul, care la nivel morfologic, este constituit

dintr-un substantiv articulat nehotărât, marcând generalitatea evenimentului şi faptul că
acesta se poate repeta în orice context (aspect accentuat şi de pierderile repetate ale
aceleiaşi scrisori), şi un adjectiv care înglobează intriga textului literar. Acesta pune în
evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind instrumentul şantajului
politic ("o scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest scop reprezentând
un morav des întâlnit în epocă.

Un alt element de compoziție este relevat de indicaţiile scenice sau

didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului,modalitate de explicare
suplimentară din partea acestuia, care ajută la interpretarea scenică şi la regia
spectacolului teatral. În opera de faţă, acestea punctează gesturile, atitudinea şi trăirile
personajelor "(gustă din paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)", "(aparte)",
reprezentând de asemenea o metodă de caracterizare directă a personajelor, de către
autor.

  În concluzie,  opera „O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură

realistă şi clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu
ajutorul acestui instrument societatea, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice,
punând în evidenţă defecte ale unor personaje conturate prin numeroase modalităţi.