O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L.

Caragiale

Născută încă din Antichitate, pentru a sancționa viciile naturii umane, comedia este o specie a genului
dramatic în care sunt zugrăvite într-o manieră satirică tipuri umane, moravuri ale societății și situații hazlii, a
căror evoluție se orientează spre un final fericit. Categoria estetică pe care o dezvoltă această specie este
comicul care e generat de un contrast între aparență și esență, între valoare și nonvaloare, între intenție și
finalitate.
Observator lucid și ironic al realităților societății românești din timpul său, rafinat psiholog și
desăvârșit maestru al jocurilor de limbaj, I.L.Caragiale oferă prin cele patru comedii ale sale – ”O noapte
furtunoasă”, ”Conu Leonida față cu Reacțiunea”, ”O scrisoare pierdută” și ”D-ale carnavalului” – o
cronică vie a epocii în care a trăit.
”O scrisoare pierdută” (1884) este o comedie de moravuri și de caracter care își are punctul de
plecare în realitățile social-politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Opera aparține
realismului prin ilustrarea critică a vieții politice a timpului, prin ironizarea unor defecte ale societății (beția
de cuvinte a politicienilor, corupția generalizată, manipularea maselor, falsificarea voturilor, interesele
meschine ale conducătorilor), prin cultivarea unor tipologii consacrate, precum arivistul și demagogul, dar și
prin impresia de veridicitate pe care o lasă acțiunile și relațiile interumane.
Tema degradării vieții politice, sociale și private se concretizează prin surprinderea unui episod
din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele alegeri parlamentare. Acțiunea
este plasată în ”capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, iar prin această vagă precizare, satira la
adresa defectelor lumii câștigă un caracter general și universal valabil.
Titlul piesei reliefează intriga, scrisoarea pierdută fiind unul din mijloacele de șantaj în lupta
politică. Ea înnoadă conflicte, decide alianțe și rupturi, apare și dispare din scenă ca un personaj neobosit,
antrenându-i pe toți în dinamica sa. Scrisoarea de dragoste trecută prin mai multe mâini devine un adevărat
simbol al corupției și al compromisului. Traseul ei circular (Zoe – Cetățeanul turmentat – Cațavencu –
Cetățeanul turmentat - Zoe) ordonează acțiunea dramatică și polarizează personajele în funcție de interesele
de moment. Articolul nehotărât al substantivului ”scrisoare” nu sugereaază caracterul oarecare al acestui
obiect, ci semnalează generalizarea unei practici politice, deoarece mai târziu, și Agamemnon Dandanache
va folosi strategia scrisorii pentru a parveni politic.
Comedia este structurată în 4 acte, iar conflictul derizoriu al jocului de interese îmbracă aparența
unui conflict politic. Confruntarea nu se face între doctrine și idei politice, fiindcă opozanții fac parte din
grupări diferite ale aceluiași partid de guvernământ: aripa conservatoare (Trahanache, Tipătescu, Farfuridi și
Brânzovescu) e cea care deține puterea, iar aripa reformatoare (Cațavencu și ”dăscălimea”) încearcă să
ajungă la putere.
Acțiunea se petrece într-o durată limitată: evenimentele din primele trei acte se aglomerează
într-o singură zi, cea a desemnării candidatului, iar actul final mută acțiunea peste două zile, în momentul
încheierii alegerilor, al desemnării câștigătorului și al sărbătoririi publice a acestuia. Spațiul scenic este și el
simbolic: în primele două acte, anticamera din casa prefectului sugerează faptul că deciziile politice nu se
iau în spațiul public, ci ”în culise”. Deși întrunirea publică are loc în sala cea mare a primăriei, hotărârea
definitivă ca Dandanache să fie desemnat candidat se ia în cabinetul primarului, între Trahanache, Tipătescu
și Zoe. Ultimul act are ca decor spațiul deschis – grădina casei lui Trahanache.
Acțiunea dramatică e plasată pe fundalul agitat al unei campanii electorale, la finalul căreia
urmează să fie desemnat candidatul pentru funcția de deputat în Parlament. Expozițiunea și intriga sunt
cuprinse în actul I, prima luând forma discuției dintre prefectul Ștefan Tipătescu, care se plimbă agitat cu
”Răcnetul Carpaților” în mână, și Pristanda, polițaiul orașului, despre o ”istorie” petrecută cu o seară
înainte, când cel din urmă a spionat casa lui Nae Cațavencu, liderul opoziției, în dorința de a afla planurile
politice ale acestuia. În această împrejurare află de existența unei scrisori de care acesta urma a se folosi
pentru a fi susținut de prefect în alegeri. Citind insultele ce i se aduc în ziarul opoziției, Tipătescu devine
indignat și neliniștit. Intriga va elucida misterul scrisorii, prin apariția lui Zaharia Trahanache, președintele
filialei locale a partidului și soțul lui Zoe, care se întoarce chiar de la redacția ziarului ”Răcnetul Carpaților”,
unde i se prezentase ”docomentul” transformat în armă de șantaj: ”scrisoare de amor în toată regula” pe
care însă, venerabilul Zaharia o consideră ”plastografie”.
Desfășurarea acțiunii constă în reacțiile diferite pe care cei implicați le au în fața șantajului.
Tipătescu răspunde ”turbat”, impulsiv, prin puterea dată de funcție, poruncind arestarea și percheziționarea
lui Cațavencu; Zoe este hotărâtă să răscumpere scrisoarea ”cu orice preț”, scop în care îl curtează pe
șantajist și îi promite susținerea totală, în ciuda opoziției amantului; Trahanache este mult mai liniștit, atât
datorită experienței sale în politică, cât și datorită firii sale domoale, care nu-l împiedică însă, a pregăti un
contrașantaj bazat pe descoperirea unei polițe falsificate de Cațavencu pentru a-și însuși ilegal fonduri ale
asociației pe care o conducea. Într-un plan secund se desfășoară și agitația lui Farfuridi, - căruia îi venise
rândul, ca vechi membru al partidului, să candideze pentru Parlament și acum suspecta o ”trădare” la vârf -,
precum și a Cetățeanului turmentat, intrat accidental în spirala imorală a politicii, prin faptul că găsise
scrisoarea și apoi îl lăsase pe Cațavencu să i-o fure, care, în lipsa unor repere politice proprii și pe fondul
”turmentării”, intervine insistent și enervant de câteva ori cu întrebarea ”Eu cu cine votez?”.
Punctul culminant este plasat în timpul ședinței de numire a candidatului, când cei doi
pretendenți rostesc cuvântări înflăcărate, iar Cațavencu, după un discurs plin de aplomb, aștepta cu un ”aer
foarte degajat” să-și audă numele rostit de Zaharia Trahanache, președintele ședinței, în vreme e Zoe
”tremurând” stă lângă Tipătescu. Anunțarea candidatului impus de la București, Agamemnon Dandanache,
va produce o încăierare generalizată întreținută chiar de Pristanda. În cadrul acesteia, Cațavencu își va
pierde pălăria în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea și printr-un circuit misterios, pălăria va ajunge la
același Cetățean turmentat care va restitui scrisoarea lui Zoe.
Deznodământul e fericit pentru toată lumea, deoarece Agamemnon e ales ”în unanimitate”, iar
Cațavencu acceptă să țină un discurs în cinstea acestuia.

Prin această comedie, Caragiale ilustrează o lume în care ”alesul” în Parlament este Dandanache
”mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, părând o ”lume pe dos”, cu valorile inversate,
trucate. Tipologii diferite de personaje se intersectează pe scenă: amorezul – Tipătescu, încornoratul
Trahanache, adulterina – Zoe, demagogul ambițios – Cațavencu, prostul fudul – Farfuridi, prostul ticălos –
Dandanache, slugarnicul – Pristanda.
O scenă-ancoră pentru construirea semnificațiilor comediei și care concentrează viziunea lui
Caragiale asupra societății bolnave din care e inspirată opera, este cea din actul I, protagoniști fiind cei doi
amanți demascați de Cațavencu. Disperarea lui Tipătescu este redată prin suita de interogații retorice ”Ce să
fac? Ce să fac?”, dar și prin mișcarea scenică, descrisă în didascalii ”cade pe un scaun cu capul în mâini”.
La fel, Zoe se declară ”nenorocită”, arătându-și vulnerabilitatea de femeie îndrăgostită, în ciuda stăpânirii
de sine ce o caracterizează ”Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică...” Fiecare încearcă să rezolve
situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl trimite pe Ghiță la Cațavencu ”să-i cumpere scrisoarea”, în
timp ce prefectul este convins că ”trebuie să-l omorâm”. Mai târziu, speriată de posibilitatea de a se
populariza amorul său nelegitim, Zoe inițiază un șantaj emoțional menit să-l determine pe Ștefan să accepte
numirea rivalului drept candidat. Mai întâi ea mimează o depresie apocaliptică (zdrobită, înecată,
plângând), iar când vede că postura de victimă nu-l impresionează pe amant, ea își transformă complet
atitudinea și dezvoltă un șantaj propriu-zis: ”revenindu-i deodată toată energia” îi amintește lui Tipătescu
că prefectura se datorează influenței ei la Trahanache. Inițial, Tipătescu îi propune să abandoneze întreaga
mascaradă socială și să fugă împreună în lume, dar în final, i se va supune Zoei și chiar va accepta să
transmită personal noua decizie politică: ”Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoei, ești candidatul lui
nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat.”
O altă secvență care se constituie într-un excelent pretext pentru satira moravurilor politice
este cea din final. După ce se consumă toate luptele pentru acapararea puterii și pentru recâștigarea imaginii
publice aflate în pericol, grupurile de interese se reomogenizează, cu toții sărbătorind, în mod absurd,
victoria corupției, a minciunii și a incompetenței. În mijlocul mulțimii extaziate, Cațavencu elogiază
calitățile unice ale prefectului, ale președintelui partidului, și mai ales, ale doamnei Trahanache, iar Zoe și
Ștefan privesc cu superioritate cum idila lor rămâne la adăpost.
Pentru a contura o frescă socială specifică realismului, Caragiale combină diferite tipuri de
comic. Întreaga acțiune se dezvoltă pe baza comicului de situație care este generat de triunghiul conjugal
care declanșează intriga, de acțiunile stranii ale cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, precum și de lovitura de
teatru din final, constând în numirea unui nou candidat, după tiparul ”păcălitorul păcălit”.Totodată,
pierderea și găsirea succesivă a scrisorii creează un comic al suspansului, la fel ca și intrările repetate ale
Cetățeanului turmentat.
Comicul de moravuri scoate în evidență necinstea din viața familială și politică: familia,
iubirea, politica, patriotismul nu se bazează pe sentimente sau atitudini sincere, ci pe șantaj, corupție,
duplicitate și imoralitate. Valorificând comicul de caracter, Caragiale plasează accentul pe diformitatea
interioară, intelectuală a personajelor: prostul, incultul, demagogul, slugarnicul, lașul sunt ipostaze vizate de
Caragiale. Cațavencu pretinde că este patriot, dar urmărește numai împlinirea intereselor personale.
Dandanache e ramolit, dar șiret. Pristanda se supune orbește lui Tipătescu, dar îl curtează și pe Cațavenccu
mărturisindu-i că îi citește gazeta ”ca pe Evanghelie”.
Comicul de limbaj este cel mai bine reprezentat. Cu puține excepții, personajele se exprimă
greșit, pleonastic, stâlcind cuvintele sau folosind contradicții în termeni și nonsensuri. Ticuri verbale ”Ai
puțintică răbdare!”(Trahanache), ”curat (murdar)” (Pristanda), ”La douăsprezece trecute fix!”(Farfuridi);
pronunțarea greșită a unor neologisme ”bampir, catindrală, foncție, famelie, andrisant, renumerație”
(Pristanda), ”capitaliști” cu sensul de locuitor al capitalei (Farfuridi); contradicțe în termeni ”După lupte
seculare care au durat aproape 30 de ani!”, nonsensuri ”Industria română e admirabilă, e sublimă, dar
lipsește cu desăvârșire!” , ”să se revizuiască, primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic”, truisme
pleonastice ”Un popor care nu merge înainte stă pe loc.”, ”unde nu e moral, acolo e corupție”.
Numele personajelor reprezintă o sursă aparte a comicului. Zoe evidențiază o tipologie feminină
specifică mahalalei: este manipulatoare, intrigantă și bârfitoare. Zaharia Trahanache e reprezentativ pentru
omul zaharisit, îmbătrânit, adică senil și ușor de influențat atât de către interesele partidului, cât și de
nevastă ( trahanaua e o cocă moale ușor de modelat). Cațavencu simbolizează politicianul demagog, corupt
oportunist, lipsit de principii și de scrupule în lupta politică și în viața privată, numele său venind de la cață
( femeie bârfitoare/ pasăre ce scoate sunete stridente și nemotivate) sau de la cațaveică – haină cu două fețe.
Numele lui Tipătescu face trimitere la un tip important în viața politică, abil, folosindu-și puterea în
propriul interes, capabil de aventuri amoroase datorită poziției și prezenței sale. Ghiță Pristanda
întruchipează sluga supusă complet superiorului, care doar mimează acțiunea în slujba dreptății,
pristandaua fiind un dans popular numit și bătuta pe loc. Agamiță Dandanache e un alt individ care există
doar prin mască socială, prenumele său rămânând un diminutiv al marelui erou grec Agamemnon, iar
dandanaua însemnând încurcătură, prin apariția sa, el încurcând planurile celorlalți. Farfuridi și
Brânzovenescu prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează inferioritatea și vulgaritatea. Cetățeanul
turmentat îl reprezintă pe omul simplu, în ipostaza publică a ”cetățeanului” naiv, derutat de jocurile
politice. Limbajul și gesturile sale de ”om turmentat” exprimă simbolic ”turmentarea” unui electorat
marionetă, căruia nu i se oferă opțiuni reale de a alege.
Așadar, ”O scrisoare pierdută” redă realist o imagine fidelă a omului dincolo de aparențe, de
măștile sociale care îl învăluie, cititorul descoperind un univers golit spiritual și lipsit de substanță umană.
 CARACTERIZAREA  personajului  ZAHARIA  TRAHANACHE
 
              Zaharia Trahanache este unul dintre personajele principale și unul dintre personajele cheie ale
comediei de moravuri ”O scrisoare pierdută” (1884) scrisă de I.L.Caragiale. 
             În lista de personaje de la început ne este prezentat ca ”prezidentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral, Comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali ai
partidului aflat la putere, alături de Farfuridi şi Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde.
            Face parte din triunghiul conjugal Zoe – Tipătescu-Trahanache care va dezvolta şi intriga. Nenea
Zaharia  este tipul încornoratului, dar şi al ticăitului (după trăsătura dominantă). El este încornoratul
simpatic, deoarece refuză să creadă – din convingere sau din “enteres” şi diplomaţie – în autenticitatea
scrisorii de amor şi în adulterul soţiei.
             Personajul completează lumea lui Caragiale, fiind definit prin formula ”ai puțintică răbdare”. Având
o poziție consolidată, ambiția sa este aceea de a menține și a veghea asupra unei ordini stabilite, acceptând
un joc ale cărui reguli le stăpânește. Apelul la ”puțintică răbdare” este o formă de autoapărare, de amânare,
o strategie ce face parte din arsenalul abilităților sale politice. În spatele lui se ascunde nevoia de a câștiga
timp pentru a calcula atent și eficient pasul următor. Trahanache este dispus la orice șiretlic pentru a rămâne
un ”cetățean onorabil”, un ”om venerabil”. 
              Realizându-și ambițiile politice, în a căror limită este fixat, el aspiră doar la menținerea statutului.
În acest scop, ”centrul” este autoritatea supremă ca o garanție a liniștii și a prosperității ”noi votăm pentru
candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de
la binele țării atârnă binele nostru.” El nu face decât să se conformeze lumii în care trăiește, având o
uimitoare capacitate de adaptabilitate la afaceri de culise. “Venerabilul” este calm, liniştit, imperturbabil, cu
o gândire plată şi cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentară şi în acelaşi timp
periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, când el şi ai săi
sunt şantajaţi, nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu,
prin care acesta și-a însușit 5000 de lei de la societatea pe care o conducea.
               Trahanache recunoaște că trăiește într-o societate coruptă, repetând spusele fiului său ”unde nu e
moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că  nu le are!” și consimțind să fie implicat
în inițiative mai puțin oneste.  Fidelitatea față de ”centru” îl determină să susțină și să regizeze cu
”diplomație” întreaga farsă a alegerilor, mergând până la falsificarea alegerilor, asigurându-l pe Dandanache
că ”nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile!”.
           În sânul familiei  el nu admite  imoralitatea şi, de aceea, nu crede în autenticitatea scrisorii pe care o
consideră plastografie, deși e impresionat de perfecta asemănare cu grafia prefectului. Credulitatea lui poate
fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de diplomaţie, prin care vrea să
păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul. Are o soție frumoasă, cu mult mai tânără
decât el, hotărâtă, influentă și este conștient de faptul ca ea îl menține în funcțiile pe care le are. În mintea
lui, Zoe e ”simțitoare”, iar Tipătescu este un ”amic”, ceea ce pare să-i excludă din lumea plină de
imoralitate. 
          Caracterizarea indirectă se realizează prin nume și prin limbaj. Caragiale dă dovadă de creativitate,
numele de Zaharia Trahanache fiind sugestiv. ”Zaharia” denotă zahariseala, iar ”Trahanache” o cocă moale,
faptul că se pliază ușor după fiecare situație, fiind modelat  de interesele soției și ale partidului. 
             Limbajul este o altă modalitate de individualizare a personajului şi conferă realism textului. Formele
verbale incorecte, exprimările greșite, ticurile verbale denotă incultura şi prostia, dar şi statutul de parvenit
care accentuează contrastul dintre aparenţă si esență: stâlcește neologismele ”soțietate, prințip”. De
asemenea, pronunță greșit neologisme din sfera limbajului politic ”dipotat, endependent, docoment,
cestiuni”. 
                      Așadar, Trahanache este un personaj ilustrativ pentru o societate dominată de impostură,
fățărnicie, demagogie și corupție.