„Decameronul” - operă renascentistă

Nuțaș Georgiana Raluca

An II, Ro-Eng

Giovanni Boccaccio este considerat creatorul prozei astistice, fiind cel mai mare povestitor
și unul dintre cei mai de seamă naratori ai literaturii italiene. Giovanni Boccaccio desăvârșește
revoluția literară începută de Dante Aligheri, care ridică rațiunea şi cunoaşterea împotriva autorităţii
religioase şi a scolasticii şi susţine imperiul laic împotriva autorităţii temporare a bisericii;
Boccaccio reușind să opună, în cele din urmă, realismul bunului-simţ uman al naturii, ipocriziei
clericilor, criticând şi Biserica şi Imperiul. De asemenea, Boccacio împreună cu Petrarca a pus
bazele umanismului Renașterii și a ridicat literatura națională la nivelul și statutul clasicilor din
antichitate.
„Decameronul” a fost scris între anii 1352-1354, opera constituind cărămida de bază a
prozei artistice italiene. Este, totodată, o operă alegorică medievală, cunoscută pentru temele variate
pe care le abordează, teme precum: iubirea, relațiile intime, prietenia, minciunile și înșelătoriile,
femeile, suferința, destinul contra voinței libere, religia și clasele politice. Titlul cărții este de
origine grecească, deka însemnând zece, iar hemera - zi, astfel sunt zece zile și în fiecare zi câte
zece nuvele și o baladă; titlul fiind tradus - „Cartea celor 10 zile”. Tonalitatea pe care autorul o
abordează este glumeață, ironică, dar și satirică - când se sublinează mai ales „evlavia” călugărilor
și a călugărițelor. Cu toate acestea, autorul folosește și o tonalitate plină de seriozitate și
spiritualitate când descrie ciuma Florenței care a făcut ravagii, lăsând în urma sa doar mirosul de
hoit. Sub acest pretext epic, cele 7 tinere frumoase și cei 3 cavaleri se întâlnesc în biserica Santa
Maria Novella, hotărându-se să se apere de catastrofă și refugiindu-se în afara oraşului, undeva la
ţară, unde vor petrece 14 zile în dansuri şi conversaţii. Fiecare istorioară reliefează o temă anume,
care conturează tonalitatea. Multe dintre povestiri sunt satirice și pline de umor, altele sunt
amuzante și ironice. Însă, o mare parte a umorului provine din contrastul dintre gândirea
personajelor, teoretic, sănătoasă, cu principii morale puternice și felul în care acestea cedează celor
mai triviale pofte. Cu toții cedează poftelor carnale, lăcomiei, lăsându-se cuprinși de înșelăciune, în
timp ce trăiesc într-o societate în care se propovăduiește noblețea și credincioșia. Unele povestiri
pun în lumină umorul de tip slapstick. Un exemplu concludent ar fi nuvela în care un tânăr este
păcălit de către o femeie cum că aceasta ar fi sora sa. Tânărul este observat de către femeie când
acesta își zăngăni o punguță cu galbeni în piață. Dorința femeii este să pună mâna pe banii lui și să-i
fure, astfel își ticluiește un plan. Îl invită la ea acasă sub pretextul că este sora lui. Îl tot ține, ba mai
mult îi pregătește și un loc de dormit. Când acesta merge în camera sa, se dezbracă și își lasă
punguța cu bani pe pat, la vedere, în timp ce el merge până la baie. Când femeia îi observă banii, îi
ia, iar tânărul ajunge să fie închis în baie, să se împiedice și să cadă într-o grămadă de excremente.
Finalul este vesel, tânărul reușind să nu iasă în pagubă, ci din contră.
Opera lui Boccaccio este o operă renscentistă prin însușirile pe care le reliefează.
„Decameronul” este un roman epic, fiind scris în limba națională - limba italiană. Ca gen literar este
o comedie, chiar dacă uneori pe fundalul povestirilor bântuie ciuma și moartea, întrucât personajele
pășesc dincolo de natura fizică și psihologică a pandemiei, tinzând spre fericirea pe care o găsesc
când părăsesc Florența; locul evadării lor, devenind o oază de plăceri senine. Astfel, opera are un
final fericit, dar și deschis. De asemenea, „Decameronul” este și un roman pastoral, care depășește
într-o anume manieră granițele stilului clasic, prin aceea că evocă o natură curativă, plină de viață.
Deși nu există ciobani, soarele, păsările, florile, pârâiele nu sunt nelipsite. Totodată, nuvele sunt
extrem de variate în genurile lor: satiră, povestire, tragedie, comedie și fabliaux, genul fiind
redefinit cu fiecare nouă poveste. Stilul scrierii lui Boccaccio este unul elegant, descriptiv, variat, cu
noutăți, bazându-se pe dialogul viu dintre personaje. Boccaccio este un mânuitor al „penei” sale
artistice, conturându-și abilitățile literare: „Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și deși
mila aceasta îi șade bine orișicui”1, dovedind rafinament și măiestrie. Autorul dovedește finețe în
scrierile sale, creionând un umor strălucit - proaspăt și contemporan epocii sale, iar poveștile sunt
pline de descrierea realistă a vieții de zi cu zi, personajele adăugând stropul de autenticitate. Nu în
cele din urmă, Boccaccio se foloșește de numeroase aluzii. El se joacă cu numele grecesc al
scrierilor Sfântului Ambrozie, „Hexameronul” (Cele șase zile ale Creației) împletindu-l cu numele
operei sale „Decameronul”, tocmai pentru a ilustra cele zece zile de povești care urmează.
Asftel, „Decameronul” de Boccaccio aparține fără doar și poate perioadei Renascentise,
fiind o capodoperă. Autorul, prin opera sa, constituie o lovitură puternică dată concepţiei
transcendentale a teologiei , şi reprezintă, în structurile sale profunde, lumea reală, Italia secolului al
XIV- lea, reprezintă fuga de moarte şi de teroarea evului mediu, pe care nu numai că-l neagă sau
respinge, ci îl ironizează, ridiculizându- l cu cele mai caustice accente satirice.

1 Giovanni Boccaccio, Decameronul, în româneşte de Eta Boieriu, prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru
Balaci, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957, vol. 1, p. 31.