DIMITRIE CANTEMIR - Istoria ieroglifica -1705 -(roman alegoric)

(26.10.1673-21.08.1723)
Cantemir este fiul domnitorul moldovean Constantin Cantemir. El isi petrece adolescenta la Poarta
Otomana , unde tatal sau il trimite pentru a-si dovedi loialitatea fata de turci. Aici are acces la o
biblioteca, se instruieste, construindu-si cultura pe filozofie si logica. Desi implicat in politica medievala,
ajuns in doua randuri domn al Moldovei si aliat al lui Petru cel Mare in razboiul pornit de acesta
impotriva turcilor, Dimitrie Cantemir ramane in constiinta generala ca erudit si scriitor. El se face
cunoscut mai cu seama printr-o Istorie a Imperiului Otoman (Incrementa aquae decrementa Aulae
Othomanicae), carte de circulatie europeAna care ofera informatii insolite despre o lume inchisa, in
general, scrierile sale se plaseaza intre umanism si iluminism. Dupa o lucrare filozofica (Divanul sau
galceava inteleptului cu lumea [...]), scrie in limba latina tratate de logica, fizica si metafizica
(Compendiolum universae logices institutiones, Phisices universalis doctrina, Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago) - care, desi sunt mai mult niste fise de lectura, au importanta pentru descifrarea
operei literare. De asemenea, a scris studii monografico-istorice (Descfiptio Moldaviae, Hronicul
vechimii romano-moldo-vlahilor), precum si o opera literara, mai putin cunoscuta, din cauza redactarii ei
in romaneste, anume Istoria ieroglifica, primul roman al literaturii noastre.
Ultimii ani de viata si-i petrece in pribegie, exilat in Rusia, dupa infrangerea suferita de Petru cel Mare in
batalia de la Stanilesti (1711) cu turcii.

Istoria ieroglifica -1705 -(roman alegoric)
1. Romanul Istoriajeraglifica este o constructie labirintica, in care subiectul este "re-dornat" cu maxime,
explicatii parantetice si douasprezece povestiri exemplare.
2. In centrul actiunii se afla Inorogul, un simbol al fiintei superioare aflate in opozitie cu lumea intreaga.
3. Romanul are caracter alegoric pentru ca, prin aceasta poveste despre animale, autorul ilustreaza
conceptia lui despre existenta: lumea sublunara este guvernata de focme, iar vesnica zvarcolire a omului
pentru a-si asigura subzistenta ori lacomia il impiedica sa vada imaginea globala a vietii. Doar spiritele
superioare (Inorogul) au control asupra labirintului lumesc si le este in putere sa mentina armonia.
TemaConducatorul corupt determina destramarea lumii pe care o conduce.
Subiectul
Cantemir imagineaza un univers fantastic, populat de pasari (valahii) si patru-pede (moldovenii), in care
preocuparea generala se indreapta spre gasirea condu-catorului potrivit. Animalele (care pastreaza
semnificatiile din bestiariile medie-vale) se aduna pentru a alege un conducator, dar discutiile deviaza si
vorbitorii dezbat in discursuri retorice impecabile problema apartenentei de rasa a Struto-camilei, hibrid
monstruos si simbol al dezechilibrului lumii. Pentru ca Struto-camila sa poata stapani peste patrupede,
Corbul porunceste inlaturarea Inorogului, mostenitorul de drept al tronului, pentru a carui capturare este
mobilizata intreaga lume a pasarilor. Vicleanul Hameleon, profitand de increderea pe care Inorogul o
avea in nobilul ambasador al pasarilor, Soimul, imagineaza o capcAna diabolica, il captureaza pe Inorog
si il vinde unui Crocodil, caruia ii era dator, dar si pentru a se razbuna pe Inorog. Hameleonul era suparat
ca ii slujise Inorogului fara simbrie timp de un an, cu nadejdea ca acesta va savarsi o vraja benefica pentru
frumoasa Biruinta, sotia Hameleonului, ceea ce nu se intamplase. Promitandu-i Croco-dilului daruri de
pret, Inorogul se elibereaza, refugiindu-se in Imperiul pestilor (turcii). intre timp, in tara patrupedelor, pe
tronul ce se cuvenea Inorogului, Corbul il asaza pe ginerele sau, Vidra. Acesta se dovedeste a fi un
conducator nemilos si un personaj nerecunoscator fata de protectorul sau. in momentul in care Corbul se
recunoaste neputincios in privinta Vidrei, intervine Inorogul. El fusese ajutat de vrajitorii cei buni, de
Cocos, la curtea caruia se ascunsese un timp, si de fratele sau, Filiu. Tiranul din tara patrupedelor este
alungat, Corbul este infrant, ordinea este restabilita. Toate animalele saruta cu smerenie copita
biruitorului Inorog.

Comentariul
S-au facut numeroase observatii in privinta diversitatii speciilor literare adu-nate in Istorie si de aici,
asupra structurii labirintice, un reflex al temei care guverneaza opera. Despre simbolul labirintului
(sugerat constructiv si continutal) vorbesc aproape toate exegezele dedicate Istoriei. Cantemir talmaceste
lavirinthul ca inchisoare din care nu se poate iesi, iar in plan simbolic il asociaza cu ignoranta. Impresia
de constructie incalcita este imprimata, in primul rand, de lungile discursuri retorice ale animalelor. in
Istoria ieroglifica, toate personajele prind contur si viata prin intermediul cuvantului; tin discursuri
(primele trei capitole), dialogheaza in stil erasmian (ca in Coloquia) sau pledeaza in favoarea unei actiuni
prin intermediul povestirii exemplificatoare. Textul cantemirian este segmentat si de paranteze, uneori
continand informatii paralele, alteori intersectand enuntul principal. Dupa cum demonstreaza Jean
Ricardou, dispozitivul parantezei cuprinde un razboi al frazelor; paranteza este o forma respinsa de textul
propriu-zis si apare ca semn al distrugerilor infinite. Ea vrea sa distruga textul si invers si de aceea opera
grefata de paranteze implica opozitie, subversiune, faramitare, agresiune, ceea ce contribuie la
diseminarea (prin multiplicare) a alegoriei osirice, adica a impactului legitim-nelegitim. Confruntarea
aceasta permanenta, ca si nelinistea generala sunt sugerate si la nivelul expresiei artistice. Figurile retorice
predilecte (poliptota, conversia, hipotipoza, oximoronul, enumeratia etc.) confera textului impresia de
zvarcolire continua, degajata din contradictii si transformari. Pentru Cantemir, orice confruntare
razboinica arata ca un caleidoscop, ca un meta-morfosin, cum spune el, al intregului - ca in capitolul
despre rascoala stihiala (al patrulea).
Discursul narativ caracterizat prin sintaxa retorica, paranteze agresive si intr-o permanenta anamorfoza a
expresiei artistice, se ordoneaza in planul macrotextului prin cele douasprezece povestiri, sugestie a rotii
zodiacale ce motiveaza dictonul paracelsian potrivit caruia, asa cum este alcatuita lumea de jos, tot astfel
este si sus. Ideea se sustine si prin titlul romanului, hieroglifa fiind un mod de totalizare criptica. Fiecare
amanunt este un semn ce contine harta labirintului.


De altfel, in centrul actiunii se afla o confruntare esentiala dintre Inorog si lunte. Nedomolirea lui
presupune iesirea din schema generala, asadar este o particularizare de care lumea oranduita nu are nevoie
si care ameninta iluzia de liiiiste; a oricarei colectivitati uniformizate. Eliminarea Inorogului devine imi-
neirfa, deoarece el genereaza groaza. Emblemele sale sunt iutimea si libertatea, or, lumea traieste
inlantuita in inertie, de aceea, dupa cum spune un personaj, pana Inorogul viata are, viata noastra, scurta
si aceea cu prepus si in toate ceasurile cu groaza decat toata moartea mai rea ieste. Vanarea Inorogului nu
este insa una ritualica, nu implica nici initierea, nici confirmarea, ci doar izolarea pericolului, de aceea el
urmeaza a fi exilat pe o insula si lasat sa moara de intristare. Lumea percepe, asadar, opozitia Inorogului,
dar nu-i percepe mesajul. Spre deosebire, Inorogul stie de ce se afla in razboi si de aceea si este
"apofasisticos" si inflexibil in momentul incheierii pactului.

Dincolo de aceasta confruntare a "inteleptului cu lumea", tradusa in cele de mai sus ca antinomie profAna
intre exceptie si regula, Cantemir sugereaza si un alt nivel de intelegere, cu trimiteri certe la ideile sale
metafizice. Pentru Inorog exista doua tipare ale lumii, pe care le expune pe un ton sententios in fata
Soimului, la prisria lor intalnire; exista un tipar dumnezeiesc numit "firesc" si un altul artificial, aflat
"oarece cerului si firii impotriva".

Primul este binele, iar celalalt, raul. Raul nu este opus total binelui, ci doar fixat in conjuncturi antinomice
cu el. Raul poate fi convertit la bine prin vointa omului, deoarece tiparul se poate schimba, in functie de
continut. in Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Cantemir vorbeste despre omul intern - mantuit
si reinviat - si despre omul extern - muritor. Primul este modelul la care trebuie sa aspire cel de-al doilea.
in lumea sublunara nimic nu este definitiv, exista doar o schema divina ale carei particularitati sunt
conferite de omul intern. Fiinta exterioara este supusa instinctelor si ea creeaza raul, modifica lumea
inconstient, fara puterea de a o individualiza; raul este amorf si coplesitor.
Pentru a sustine aceste teze, Cantemir recurge la o alegorie pe care o plaseaza in centru cartii: visul
Hameleonului. Episodul este introdus printr-un discurs aucto-rial monstruos-retoric, construit pe o
aglomeratie de poliptote prin care eviden-tiaza proportiile tradarii Hameleonului; fapta sa este spurcata - o
batjocura de batjocurit si ocara de ocarat. Discursul auctorial atrage atentia asupra spatiului oniric ca
asupra unui loc blestemat, sugestie conferita si de anatema din final: Sai, moarte si gusta moarte mai
amara si mai omoratoare decat toata moartea...
Visul propriu-zis se particularizeaza prin imagini si sensuri de exceptie; Hame-leonul are viziunea unui
foc urias din care mananca; apoi, chinuit de arsuri, soarbe ouale viperei si serpii il devoreaza pe
dinauntru; ingrozit de durere, cere sprijinul Inorogului si primeste o reteta bizara.
Amprenta grotesca a fragmentului provine din mecanismul anamorfotic, mani-festat in plan iconic si
semnificativ. Imaginile se deruleaza intr-o continua defor-mare; senzatia de foame evolueaza de la pofta
scornita, la chin si isterie a poftelor: cu de moarte tipete [...] a se vaita si a se vaiera incepu. Expresia
absoluta a foamei sugereaza depasirea masurii si iesirea din normalitate: simtire nesimtita simt si patimire
nepatimita port. Nu despre lacomie este vorba aici, ci despre o boala nascuta din fascinatia focului, o
aberanta imagine a chemarii mistuitoare, o seductie revelatorie a flacarilor devorante. Hameleonul
percepe chemarea cu manuntaile si stomahul - semne arhetipale ale primitivitatii, caci, fiinta instinc-tuala,
el si-a fixat ca ideal potolirea poftelor. Cantemir deturneaza sensul magic al focului pentru a sublinia
natura atavica a Hameleonului; hipnoza simturilor se proiecteaza in imagini ale degradarii; pofta se
deformeaza, devine durere si apoi necunoscuta boala, atotstapanitoare si devoranta; exista aici o intentie a
devalo-rizarii, mai exact o vulgarizare a senzatiilor prin ingrosare, prin contururi diforme, procedee
reluate si in secventa care descrie iesirea serpilor din pantecele Hame-leonului; el soarbe ouale sarpelui
pentru a-si potoli arsura, la indemnul Sulimen-dritei, si forma raului intr-alta forma mai rea si mai
cumplita s-a mutat. Nenoro-cirea se naste din aceeasi lipsa de subtilitate a Hameleonului, incapabil sa
faca diferenta dintre hrAna si mancare. Sfatul Sulimendritei se adreseaza mintii specu-lative; sarpele, in
traditia superstitiilor, atrage focul (din privire), inlatura arsura muscaturii, reveleaza misterul al carui
paznic este. Dar Hameleonul este indreptat spre!ouale sarpelui, adica spre misterul nerevelat, caci oul,
simbol alchimic, inchide un univers,, o lume in stare pura - increatul. El interpreteaza empiric, violeaza
un univers, intra in intimitate cu o lume pentru care nu este pregatit si de aceea rezultatul este grotesc.
Imaginea invaziei ofidiene reprezinta o sugestie a irumptiei instinctuale, caci miscarea haotica si agitata a
serpilor este o manifestare a animalitatii, arhetipul haosului si, prin extensie, al iadului, proiectia onirica a
fiintei angoasate. Colcaiala serpilor pe trup evoca si ea o imagine tipica de vis, pe care psihanalistii (mai
ales Jung) au asociat-o cu intoarcerea la conditia de embrion, cu aprehesiunea subconstienta a neputintei
de a iesi la lumina.
Seme contextuale ale otravirii si ale mortii, imaginile ce infatiseaza colcaiala serpilor sunt fixate printr-o
enumeratie verbala menita sa imprime sugestia inva-ziei si a posesiunii; primele doua lexeme verbale
delimiteaza sfera de actiune: i sa impleteciia, i sa colacia; ambele segmente au sens vizual, marcand
momentul luarii in posesie, fara agresiune, intr-o incercare de seductie. Detaliile compun imaginea fiintei
agonice, incapabile de teama sau de actiune; aceasta este si atitudinea tipica visului; magnetizat de durere,
otesirea in minte nu-i veniia. Lipsit de idei si de intuitie, Hameleonul ramane in conditia sa de fiinta
instinctuala.

Intre figura solara a Inorogului si visul tenebros al Hameleonului se desfasoara actiunea - o alegorizare a
evolutiei omenesti propulsate, in egala masura, de idealuri inalte si de nesfarsita transformare a materiei