Nicoleta Popa Blanariu, Literatura comparată.

Auxiliar didactic pentru curs şi seminar

Fişă recapitulativă
Mitul faustic

Termenul mit (din grecescul μ υ ̃ θ ο ς, „discurs, ficțiune, povestediscurs, ficțiune, povesteiune, poveste”) desemnează o narațiune, povesteiune
populară sau cultă, în care
 se relatează acțiune, povesteiuni săvârşite de ființe excepționalee excepțe excepționaleionale;
 se pot proiecta anumite complexe sau structuri psiho-mentale;
 se poate reflecta structura unor raporturi familiale şi sociale.

Specialist în problematica mitului faustic, André Dabezies1 propune o definiţie aplicabilă mitului
literar în general. Acesta este o „discurs, ficțiune, povestepovestire simbolică”, articulată în jurul unui personaj emblematic,
care „discurs, ficțiune, povestedobândeşte o valoare de fascinaţie”. De aici, recurenţa aceleiaşi teme mitice, reluarea,
reinterpretarea şi rescrierea ei în moduri diferite, în contexte istorice şi culturale diferite. Astfel
înţeles, mitul literar poate avea, după André Dabezies, „discurs, ficțiune, povesteconsecinţe idealizante sau repulsive”,
provocând un ataşament plin de admiraţie al cititorului faţă de personaj sau, dimpotrivă, aversiune.

Mitul lui Faust, apărut în mediul popular german şi preluat de literatura cultă în secolul al XVI-lea,
odată cu Tragica istorie a viețe excepționaleii şi morțe excepționaleii Doctorului Faustus de Christopher Marlowe, este cunoscut
în numeroase variante, până în secolul al XX-lea. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt cele ale
lui G. E. Lessing (Faust), J. W. Goethe (Faust), Th. Mann (Doctor Faustus), M. Bulgakov
(Maestrul şi Margareta). În pofida deosebirilor inevitabile, ele surprind o trăsătură definitorie a
omului faustic, conflictul cu propria limită. De la o versiune la alta, acest conflict vizează
posibilitățiune, povesteile de cunoaştere ale eroului (Lessing, Goethe), capacitatea lui de creațiune, povesteie (Th. Mann),
atracțiune, povesteia pentru putere şi control asupra lumii (Marlowe), forțiune, povestea sentimentului şi disponibilitatea de a
salva, prin sacrificiu de sine, ființiune, povestea iubită. (Este ceea ce aruncă în joc un Faust feminin, Margareta
din romanul lui Bulgakov.)

Dintr-un astfel de impas – conştientizarea neputințiune, povesteei de a împlini aspira țiune, povesteii mistuitoare, omeneşte
irealizabile – decurge unul dintre invarianțe excepționaleii mitului faustic: pactul cu forțiune, povesteele întunecate, chemate,
cu un gest disperat, în ajutor. În varianta populară a mitului, publicată în 1587, la Frankfurt, într-o
carte de mare circulațiune, povesteie, precum şi în unele versiuni culte ulterioare (Marlowe, Thomas Mann),
ajutorul puterilor malefice nu înseamnă, până la urmă, salvarea eroului, ci cazna şi osânda lui
veşnică. Un asemenea deznodământ este în acord cu morala religioasă a Evului mediu creştin, pe
care, în anumite privințiune, povestee şi până la un anumit punct, se sprijină mitul faustic.

Alteori, din varii motive, eroul este salvat. Din perspectiva iluministă a secolului al XVIII-lea, care
valorizează în chip aparte ştiințiune, povestea de carte, erudițiune, povesteia şi enciclopedismul, bogățiune, povesteia cunoştințiune, povesteelor
acumulate din diferite domenii şi culturi, Lessing îi iartă lui Faust pactul cu diavolul. În
interpretarea lui Lessing, eroul a consimțiune, povesteit la acest pact din nevoia de a cunoaşte mai mult decât îi
îngăduie natura lui omenească. Goethe îşi cruțiune, povesteă eroul de flăcările iadului, fiindcă, în cele din urmă,
în varianta sa, Faust îşi foloseşte altruist, spre binele semenilor, întreaga ştiințiune, povesteă pe care a căpătat-o el
în urma târgului cu diavolul. De aceea, la final, sufletul lui Faust goethean urcă la cer, în loc să
coboare în Infern şi să treacă pe veci în stăpânirea maleficului Mefistofel, cu care se însoțiune, povesteise
vremelnic.

Despre originea răului, miturile dualiste

Unele mituri încearcă să explice originea răului în lume. Un răspuns interesant găsim în
cosmogoniile dualiste2, răspândite mai peste tot, în Europa balcanică şi de Est, în mod particular în
cultura populară românească, în Asia, America de Nord, Africa, Oceania şi Australia. Aspectul
1André Dabezies, in Pierre Brunel (ed.), Dictionnaire des mythes littéraires, Monaco: Éditions du Rocher, 1988.
 Nicoleta Popa Blanariu, Literatura comparată. Auxiliar didactic pentru curs şi seminar

specific al cosmogoniilor dualiste este acela că lumea este opera a doi (zei) Creatori între care se
stabileşte o relaţie de colaborare şi rivalitate, deopotrivă. Ei sunt copărtaşi la facerea lumii. În
legendele cosmogonice româneşti, ființiune, povesteele creatoare primordiale, legate prin tovărăşie şi adversitate,
sunt „discurs, ficțiune, povesteFârtatul” (divinitatea pozitivă) şi „discurs, ficțiune, povesteNefârtatul” (Demiurgul secund, „discurs, ficțiune, povesteşarlatan”, Trickster, care
încearcă să-l înşele pe Dumnezeu, „discurs, ficțiune, povesteFârtatul”). În legendele româneşti, ca în variantele de
pretutindeni ale cosmogoniei dualiste, ființiune, povestea creatoare malefică este un „discurs, ficțiune, povesterău necesar”: fără
materialul adus de ea din adâncul apelor primordiale, Dumnezeu nu poate făuri, în poveştile
autohtone, lumea pe care a închipuit-o şi pe care o vrea aevea. În mod particular, Demiurgul secund
poate fi Diavolul ori, în legendele bogomilice, Satanael. Miturile „discurs, ficțiune, povestedualiste” trec drept o „discurs, ficțiune, povesteenigmă a
istoriei religiilor”3 prin larga lor răspândire, prin rezistenţa în timp şi prin dificultatea de a li se
stabili cu certitudine originea sau centrul de difuziune. Sub forma pe care au căpătat-o ele în cadrul
„discurs, ficțiune, povestegnozelor dualiste ale Occidentului”, miturile dualiste redevin vizibile în secolul al XVIII-lea,
ajungând până la Goethe, Hegel, Sturm und Drang şi la romantici – ei înşişi „discurs, ficțiune, povestecreatori de mituri de
aparenţă gnostică” –, apoi în literatura secolului XX, la Thomas Mann şi Mihail Bulgakov, între
alțiune, povesteii4.

O interpretare dualistă a mitului faustic: Mefistofel, „răul necesar”

În opinia noastră, Goethe interpretează în sens dualist motivul pactului cu forţele întunecate, pe care
îl preia din povestea populară: în poemul dramatic al lui Goethe, Mefistofel, alias Diavolul, este
„discurs, ficțiune, povesterăul necesar”. Cu Mefistofel încheie un pact mai întâi Dumnezeu, în „discurs, ficțiune, povestePrologul în cer”, iar apoi,
Faust însuşi. Atât Dumnezeu, cât şi eroul eponim pun rămăşag cu Diavolul pe sufletul lui Faust. În
virtutea înţelegerii cu Mefistofel, Dumnezeu îi îngăduie acestuia să-l ispitească în orice chip pe
Faust, urmând ca la final, sufletul acestuia să intre sau nu în stăpânirea Diavolului, în funcţie de
purtarea reprobabilă sau, dimpotrivă, meritorie a eroului. Domnul este convins că „discurs, ficțiune, povesterobul” său, deşi
supus greşelii şi vulnerabil la vicleşugurile diavoleşti, va face să biruie, până la urmă, partea bună a
firii lui. Spre surprinderea şi necazul lui Mefistofel, Faust confirmă predicţia divină, după o lungă
călătorie în care cel Rău îi este călăuză şi potrivnic.

Aşadar, Goethe interpretează în sens dualist unul dintre invarianţii mitului faustic, pactul cu
Diavolul. În poemul lui Goethe, răul este „discurs, ficțiune, povestenecesar”, ba chiar indispensabil în economia Creaţiei şi în
progresul creaturii umane: „discurs, ficțiune, povesteDe n-ai fi tu, omul veşnic ar lâncezi”, recunoaşte Domnul, fără ocol,
meritele Potrivnicului la ameliorarea propriei sale opere. Fără (Cel) rău, Dumnezeu nu-şi poate
desăvârşi opera antropogonică, iar omul nu este îmboldit să se autodepăşească. Prin directa
contribuţie a lui Mefistofel, care caută să-l atragă pe calea pierzaniei, Faust devine, până la urmă, un
om mai bun, mai ştiutor şi mai responsabil. El învaţă, din greşelile săvârşite şi din încercările la care
este supus, cum să-şi folosească altruist, spre binele semenilor, un bagaj rar de cunoaştere şi energie
creatoare.

Structura mitului: invarianţi şi variabile

 Cu intenţia de a obţine un model formal al naraţiunii, structuraliştii au deconstruit şi corelat
versiunile aceluiaşi mit. Ei au identificat un set de unităţi minimale, pe care le-au numit
2 Avem în vedere sensul termenului în istoria religiilor, distinct de acela din alte domenii. Termenul dualismus a fost
propus de Thomas Hyde, în 1700, pentru a desemna o caracteristică a religiei persane: opoziţia a două divinităţi
(Ohrmazd şi Ahriman), asimilate – în plan ontologic, etic şi cosmologic – la două principii: „discurs, ficțiune, povesteBinele” şi „discurs, ficțiune, povesteRăul”. (Lor
le vor corespunde o creaţie „discurs, ficțiune, povestebună” şi, respectiv, una „discurs, ficțiune, povesterea”.) Ugo Bianchi dă următoarea definiţie: „discurs, ficțiune, povesteSunt dualiste
religiile şi concepţiile de viaţă conform cărora două principii, coeterne sau nu, întemeiază existenţa, reală sau
'aparentă', a ceea ce există şi se manifestă în lume” (cf. Bianchi, Prometeo, Orfeo, Adamo. Tematiche religiose sul
destino, il male, la salvezza, Roma, Edizioni dell'Ateneo e Bizzarri, 1976; Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale
Occidentului. Istorie şi mituri, ediţia a doua, traducere de Tereza Culianu Petrescu, cuvânt înainte al autorului,
postfaţă de H.– R. Patapievici, Iaşi, Polirom, 2002, pp. 20 – 21).
3 Culianu, Gnozele dualiste…, op. cit.
4 Ibidem.
 Nicoleta Popa Blanariu, Literatura comparată. Auxiliar didactic pentru curs şi seminar

„discurs, ficțiune, povestemiteme” şi din ale căror diferite moduri de combinare rezultă variantele mitului respectiv 5.
Mitul poate fi aşadar redus la un „sistem de motive”6 sau de „discurs, ficțiune, povestemitologeme”7.
 Potrivit lui Lévi-Strauss, mitul nu este doar un ansamblu de „discurs, ficțiune, povestemotive”, ci totodată însuşi
„discurs, ficțiune, povesteansamblul variantelor sale”8. Aceasta înseamnă că povestea mitică se constituie ca o
întreagă clasă de (re)povestiri obţinute prin combinarea aceloraşi motive structurale.
Aceasta face ca mitul să se deosebească radical de alte tipuri de naraţiuni. De pildă, mitul
faustic este cunoscut ca un „discurs, ficțiune, povesteansamblu” de variante: cartea populară publicată la sfârşitul
secolului al XVI-lea, la care se adaugă numeroase versiuni culte (Marlowe, Lessing, Goethe,
Th. Mann, M. Bulgakov).
 În ciuda trăsăturilor distinctive, versiunile aceluiaşi mit comportă, ca nucleu stabil, un număr
de constante structurale pe care Lévi-Strauss le numeşte „discurs, ficțiune, povestemiteme”, Jean Rousset9,
„discurs, ficțiune, povesteinvarianţi”, iar Carl Gustav Jung, „discurs, ficțiune, povestemitologeme”. Mitul implică existenţa unui „discurs, ficțiune, povestescenariu
mitic”, adică a unei scheme” narative compuse din astfel de „invarianţi”. Prin intervenţia
elementelor variabile – care asigură specificul fiecărei versiuni –, schema generală se
încorporează într-o „discurs, ficțiune, povestepovestire” particulară10. Mitul faustic se sprijină pe doi invarianţi:
„discurs, ficțiune, povesterebeliunea inteligenţei” eroului, cum spune Anton Dumitriu şi pactul pe care îl încheie el
cu puterile malefice.
 Analiza mitului poate urmări aşadar două aspecte complementare: continuitatea unui
scenariu şi variabilitatea lui.
 Receptarea, rescrierea şi recontextualizarea mitului: Dacă mitul poate fi înţeles ca
„discurs, ficțiune, povesteansamblul variantelor sale”, în maniera lui Lévi-Strauss, atunci el subsumează totodată
„discurs, ficțiune, povesteansamblul transformărilor suportate de un scenariu”, sub influenţa practicilor şi
reprezentărilor specifice contextelor în care este el actualizat 11. O generaţie sau un autor
poate redescoperi un mit, reinterpretându-l, făcându-l să-şi manifeste nişte valori latente,
uneori neaşteptate.

Sarcini de lucru
1. Analizaţi comparativ deznodământul a două versiuni ale mitului faustic, la alegerea
dumneavoastră. Completaţi lectura operelor cu bibliografia critică recomandată pentru această temă
la începutul semestrului.
2. Analizaţi comparativ modul în care sunt transpuşi invarianţii mitului faustic, sub aspectul
structurii şi al semnificaţiei, în două versiuni diferite ale acestuia.

Obs.: Pentru această temă, a fost deja transmis, în copie scanată, un material auxiliar:
N. Popa Blanariu, „discurs, ficțiune, povesteHomo aestheticus, homo fausticus: «cazul» Leverkühn şi ereziile modernităţii”,
în Când literatura comparată pretinde că se destramă. Studii şi eseuri, vol. I, Bucureşti: Eikon,
2016, pp. 101 – 112.

Bibliografie critică minimală şi obligatorie:

Tudor Vianu, „discurs, ficțiune, povesteFaust”, în Studii de literatură universală şi comparată, ediţia a doua, Bucureşti:
Editura Academiei, 1963, pp. 249 – 265 (capitol deja transmis în copie scanată).

5 Lévi-Strauss, Claude, Anthropologie structurale, Paris: Plon, 1958.

6Tomaşevsky, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţă şi note de Leonida Teodorescu. Bucureşti: Univers,
1973, pp. 247 – 285.
7Jung, Carl Gustav, Opere complete. Vol. 9. Partea I: Arhetipurile inconştientului colectiv. Traducere de Vasile Dem
Zamfirescu, Daniela Ştefănescu, Bucureşti: Editura Trei, 2014.
8 Lévi-Strauss, Claude, op. cit.
9 Rousset, Jean, Le Mythe de Don Juan, Paris: Armand Colin, 1978, pp. p. 19 –163.
10 Pageaux, Daniel-Henri, Literatura generală şi comparată, traducere de Lidia Bodea, Iaşi: Polirom, 2000, p. 131.
11 Page aux, op. cit., p. 132.