AMINTIRI DIN COPILĂRIE

de Ion Creangă

Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe

povestirea amintirilor din propria copilărie, a întâmplărilor petrecute
cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal Humulești.
Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti
şi timpul, vârsta fericită a copilăriei.
Naratorul continuă universului mirific al Humuleştilor. Şcoala
ridicată prin munca preotului Ioan Humulescu, ajutat de bădiţa
Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, a luat fiinţă într-o chilie
amenajată la poarta bisericii. Prin strădania celor doi, s-au adunat o
mulțime de băieţi şi fete, printre care se află şi Nică. Copiii nu
înțeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, le
aduce ca dar pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” și pe „Sf.
Nicolai”. „Calul Bălan” este un scaun nou, iar „sfântul Nicolai”
fusese botezat, după hramul bisericii, un bici de curele, făcut de moş Fotea, cojocarul satului.
Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultați la lecțiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie atenționați cu sfântul Nicolai, în
funcție de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei
prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deși fata plângea. Ca urmare, toţi şcolarii s-au
apucat să învețe.
Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă
vodă pe acolo. Bădița Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu a
fost decât un pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau
cătuşe şi-i duceau la Piatra Neamț.
Bădița Vasile, învățătorul, este luat la oaste şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească
alt dascăl, unul ca bădiţa Vasile n-a mai găsit. Pentru a urma şcoala, Nică este împins de mama
sa.
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la școala lui
Alecu Baloș din Broșteni, acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut
loc într-o dimineață de iarnă şi-l duce pe Nică într-o lume complet nouă, necunoscută, căreia
copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de întâmplări inedite: căderea în Ozana;
tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea
bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistrița. În ziua de Paști, Nică cântă la
biserică o rugăciune învățată la şcoala din Broşteni, spre uimirea tuturor celor din Humulești.
Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracție pentru fetele din sat.
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic şi o autocaracterizare plină de
bucurie. Aducerile-aminte reînvie chipul mamei sale care știa să facă multe minunății, după
părerea lui Nică. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la soare ca să se
îndrepte vremea.
Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările
copilăriei. Poate că nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei,
aşa cum este ea conturată în „Amintiri”, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi
greutățile nu au pentru copii niciun fel de importanţă.
Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată și imitativă.
Nepăsători față de oboseala părinţilor, copiii fac gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia
să se odihnească puțin sau le ardea de joacă în toiul nopții, când tatăl se întorcea înghețat de la
pădure.
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireșe și se hotărăşte să se ducă la fratele
tatălui său, moş Vasile, ca să fure cireșe. Băiatul se furișează din casă și plănuieşte ca mai întâi
să întrebe de vărul Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află de la mătuşa Mărioara
că Ion era dus cu tatăl său la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface că pleacă. Bucuros
că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş în cireş şi începe să mănânce pe săturate
cireșe. Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireș, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se
dădea jos din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe
neaşteptate. Mătuşa Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă. Drept urmare, cele zece
douăsprezece prăjini de cânepă au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se
duce acasă și este foarte cuminte în ziua aceea.
Seara, vine la tatăl lui Nică să reclame pagubă moș Vasile, însoțit de primar şi-i impută
cânepa şi cireşele. Nică primeşte o bătaie zdravănă de la tatăl său pentru stricăciunea făcută şi
pentru banii plătiți ca despăgubire.
Nică nu sfârșește bine ruşinea cu cireșele, că face altă boacănă și mai mare.
Într-o dimineață, Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era
somnul mai dulce. Toată vara pupăza cânta dis-de-dimineaţă. Smaranda îl trimite pe Nică să
ducă mâncare oamenilor angajați la prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În
drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la teiul în care își avea pupăza cuib scorbura, se urcă în
copac, bagă mâna în scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de
pasăre, se sperie și-o scapă. Pune în gura scorburii o piatră, duce apoi mâncarea muncitorilor.
La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o
ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe
Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineață. Speriat
să nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la târg, cu gând s-o vândă. Ajuns în
târg, băiatul se plimba printre oameni până când se apropie de el un moșneag care-l întreabă
dacă este de vânzare pasărea. Păcălindu-l, moşul ia în mână pasărea și o dezleagă, iar aceasta
zboară spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept, pretinzându-i bani
pentru pasărea care scăpase din mâinile sale. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat şi-l ameninţă
că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin târg.
Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre casă, uitându-se înapoi cu
frică şi bucuros că scăpase de moșneagul buclucaș. Ajuns acasă, frații îi spun că părinţii sunt
plecați la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se
aude pupăza cântând și a doua zi mătuşa Măriuca îi spune Smarandei cu indignare ce răi sunt
oamenii care acuză persoane nevinovate.
În continuare este prezentată o altă pățanie a lui Nică.
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea treabă şi-l roagă pe
Nică, cel mai mare dintre frați, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de la
Fălticeni o pălăriuță și un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul său plănuieşte să
plece la scăldat, deoarece era foarte cald afară. Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă,
se duce la baltă și-l vede tolănit în pielea goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia
toate hainele, îl lasă în pielea goală şi pleacă acasă. Fetele care erau la scăldat au început a-şi
da coate și a chicoti, amuzându-se despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să
ajungă acasă fără haine, o ia prin porumb, prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge,
cu greu, în ograda casei sale. Nică se uita cu milă la mama sa, se apropie rușinat, îi ia mâna s-o
sărute şi-o roagă să-i facă ce vrea, numai să îi dea de mâncare ceva. După întâmplarea asta,
Nică devine ascultător şi harnic până când, impresionată, Smaranda îl iartă și băiatul
lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că îl mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat
de aceeaşi autoironie, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti și împrejurimile acestuia,
făcând referiri și la istoria acestor locuri, cu domnitorii și mitropoliții care au domnit în
Moldova și care au trebuit să treacă prin Humulești.
Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamțului,
apoi pe cele de la Şcoala de Catiheți din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o
perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile sale cu viața socială, cu
noii colegi de şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul,
împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă și se
îngrijeau iarna de lemne de foc.
Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre "fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele
școlare aride și spre învățarea mecanică care dau tabloului o imagine realistă asupra şcolii
româneşti din acea perioadă.
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeții eroului care este silit să-și părăsească
satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola. La începutul acestui capitol se fixează
timpul desfăşurării acțiunii, toamna anului 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte
puternic legat de satul natal, de familia sa și de obiceiurile tradiţionale ale acestuia, care făceau
să-i salte inima de bucurie.
Nică lua parte cu însuflețire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia
cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toți băieții le fredonau cu veselie, de parcă tot
anul ar fi fost zi de sărbătoare. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunțe Nică, dacă
era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa inima să plece printre străini şi să-şi părăsească
prietenii şi satul natal.
Dorința Smarandei, mama lui Nică, este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă
ca el să plece la Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge
împreună cu Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin - n.n.) lor cu
căruţa. Nică încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să
moară printre străini, îi dă exemple de alți băieți care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în
zadar. Când băiatul îi spune că atâția oameni trăiesc fără să fie popi, mama îl ameninţă cu
făcălețul, considerând că se sclifoseşte.
Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are
argumentul banilor. Tatăl se gândeşte şi la cei şase copii care rămân acasă şi care trebuie
întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică şi le va oferi sprijin pe viitor.
Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei și înstrăinarea eroului.
Văzând că nu se poate așeza împotriva dorinței părinților, Nică se gândeşte cu
amărăciune la necazul care venise pe capul său. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu
poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece
mama. În zorii zilei, Moş Luca și venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna
părinţilor și își ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.
Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de
câmpie și până la ulițele întâlnite pe drum. Sosirea la Socola târziu noaptea şi rămânerea în
căruță sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică și în care
se simte stingher.
Finalul acestui capitol și al „Amintirilor" exprimă filozofia relativității timpului ce se
scurge ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri și sentimente pure, formării
personalităţii unui tânăr. „Amintiri din copilărie” este un roman autobiografic, romanul şi
procesul educației şi al experienţei dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul care
realizează „primul roman al copilăriei țărănești” din literatura noastră.