Testament

- Poezie interbelica (modernismul) -

 Viziunea despre lume
de Tudor Arghezi

In perioada interbelica, in literatura romana, modernismul poetic a fost reprezentat cu precadere

de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu. Cei trei au avut o contributie decisiva la
modernizarea discursului liric, Arghezi indeosebi prin promovarea asa-zisei estetici a uratului.

In lirica sa, Arghezi a abordat tema creatiei poetice si a creatorului, fapt evidentiat in special in
primele doua volume: “Flori de mucigai” (1831) si “Cuvinte potrivite”. In acest context al
definirii actului creator, Arghezi a promovat in literatura romana categoria estetica a uratului,
avand drept sursa de inspiratie, opera poetului francez Charles Baudelaire, autorul volumului “Le
Fleurs du Mal”. Asemenea lui, Arghezi considera ca orice aspect al realitatii, indiferent ca e
frumos sau urat, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic. Asadar, prin lirica sa,
Arghezi desfiinteaza prejudecata conform careia ar exista cuvinte poetice si nepoetice.

“Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române
din perioada interbelică, alături de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga şi
“Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte
potrivite” (1927) şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice.

Poezia e o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară,
despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Mai mult, este o artă poetică
modernă, pentru că în cadrul ei regasim problematica specifica liricii moderne: transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, ceea ce atesta
apartenenta la curentul literar.

Titlul poeziei are o dublă accepţie: una denotativă şi alta conotativă. In sens propriu(denotativ),
cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă
dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea
averii sale. În accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei,
Vechiul Testament şi Noul Testament. Din această accepţie religioasă, derivă şi sensul conotativ
al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, in cazul poeziei argheziene, titlul e legat de
mesajul poetic care presupune adresarea catre un fiu spiritual caruia eul liric, aflat in ipostaza de
scriitor, de creator, ii transmite, drept mostenire, creatia sa.

Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui
fiu spiritual. Metafora “carte” este motivul central si are sensul de bun spiritual care asigura
legatura dintre generatii si ofera urmasilor o identitate, fiind “hrisovul cel dintai”.

Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui
monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbunic şi urmaşi,între rob şi Domn.

Incipitul este o adresare directa, forma negativa a vb. de pers a II-a sg. , avand rolul de a accentua
valoarea deosebita a mostenirii, opera literara, bunul si cel mai de pret al poetului, pe care acesta
o lasa prin testament viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decat un nume adunat
pe-o carte."Creatia literara constituie o acumulare spirituala mostenita “de la strabunii mei”,
realizata cu mult efort si in mod evolutiv:”Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe
brânci”.Continuarea traditiei stravechi si a operei infaptuite de stramosi constituie o treapta in
evolutia spirituala a omenirii, simbolizata aici prin vocativul “fiule”, o adresare directa, care da
poeziei un ton familiar, intim, ce apropie predecesorii de viitorime: ”Şi care, tânăr, să le urcite-
aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

Ca mesager al trudei si durerii strabunilor, poetul asaza “cartea”, simbol cultural, la capataiul
civilizatiei omenesti, cu indemnul, din nou adresat direct, de a respecta acest bun spiritual si a-l
duce spre progres, asemuind opera cu Biblia:”Asaz-o cu credinta capatai, / Ea e hrisovul vostru
cel dintai.”Folosirea persoanei a II-a evidentiaza ideea unei posesii colective, atribuite cititorului
si categoriei din care eul liric face parte: “Al robilor cu saricile, pline”.

Ideea centrală din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei într-o lume obiectuală, eul liric
fiind deschizatorul de drumuri, promotorul:“Ca să schimbăm, acum, întâia oară”. Astfel „sapa",
unealtă folosită de stramosi pentru a lucra pământul, devine pentru prezent „condei”, instrument
de creatie,iar „brazda" devine „călimară", munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat
altfel decât a înaintaşilor lui ţărani; asupra cuvintelor el aplică aceeaşi trudă transformatoare prin
care plugarii supuneau pământul.Poetul este, prin urmare, un născocitor, a transformat limbajul
simplu, rudimentar: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", ajungand la limbajul poetic „cuvinte
potrivite". Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi
trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică („Sudoarea muncii sutelor
de ani”) şi aceea spirituală („frământate mii de săptămâni”).

In versul “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”, cuvantul “icoane” e folosit cu sensul de
imagini, poezia fiind definita ca arta a imaginii. Versurile urmatoare reliefeaza metamorfoza
uratului, a ceea ce e degradat, in ceea ce e frumos si placut: “Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane”, “Veninul strâns l-am preschimbat în miere”.

Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, se divinizeaza memoria inaintasilor, fiind

plasati pe un plan superior: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de
piatră”. De asemenea, creatia artistica e vazuta ca o granita, marcand trecerea spre ocupatiile
intelectuale: ”Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale".

In strofa a cincea e ilustrata datoria poetului, aceea de a ilustra in poezia sa, simbolizata prin
“vioara”, durerile neamului romanesc, fiind subliniate de ideea biciului rabdat intors in cuvinte,
ca simbol al izbavirii si pedepsirii celor ce au provocat suferintele:“Biciul rabdat se-ntoarce in
cuvinte/ Si izbaveste-ncet pedesitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.” Asadar, actul poetic e
perceput ca fiind unul justitiar, facilitand cunoasterea, iesirea la suprafata a suferintelor taranimii.

In ultima strofa, se sugereaza rolul pe care creatia – Domnita – il are. Se da o definitie concreta
operei literare care, in conceptia lui Arghezi este o imbinare armonioasa intre har, talent,
inspiratie si truda, efort, intre care exista o uniune perfecta:”Slova de foc si slova
faurita/ Imperechiate-n carte se marita,/ Ca fierul cald imbratisat in cleste.”

In versul “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”, “robul” arata apartenenta eului liric la categoria
robilor pamantului, iar “Domnul” subliniaza respectul si autoritatea cititorului asupra creatiei.

Prozodia imbina elemente de modernitate cu cele traditionale: rima e imperecheata, strofele sunt
compuse dintr-un numar inegal de versuri, cu masura de 9-11 silabe si un ritm variabil,
evidentiind intensitatea sentimentelor exprimate.
In opinia mea, prin extrapolare, metaforele din poezia lui Tudor Arghezi subliniaza un adevar
general valabil, acela ca harul si munca stau si la baza celorlalte arte. Acestea sunt evidentiate de
Arghezi in plan literar, prin folosirea celor doua metafore: “slova de foc” si “slova faurita”.
Talentul este corelat ,de obicei, cu domeniul artistic, însă în orice domeniu al vieţii, manifestarea
talentului face ca totul să devină o artă. Nu arta creează talentul, ci talentul creează arta.Insã
singur, fãrã multã trudã rãmâne sterp. Un sfert de talent si trei sferturi de muncã este reteta pentru
a ajunge, spre exemplu, la perfectiunea de a crea o opera de arta.

In concluzie, opera literară“Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică moderna, pentru că

poetul devine, în concepţia luiArghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda
creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistica este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii
poetice.

De asemenea, Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica

urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate
de amendare a răului. “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, cu elemente moderniste.