Tema și viziunea despre lume în poezia „Testament”

Este poezia ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat de către Arghezi în 1927.

1. Încadrare într-un curent/ specie.

Ca specie, Testament este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea poetului în univers,
viziunea sa despre lume și rolul artei sale. În cazul nostru, poetul este un reprezentant social ce
transpune în poezie trăirile sufletești ale poporului său.

Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca să schimbăm acum întâia oară/
sapa-n condei și brazda-n călimară”), prin existența unor metafore șocante precum „slova de foc” și
„slova făurită”, simboluri ale efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia prin măsura variabilă
de 9-11 silabe și organizarea textului în cinci strofe polimorfe. O altă idee modernă întâlnită este
transfigurarea socialului în estetic, în artă. Astfel realitatea necosmetizată a vieții, cu „zdrențe”,„bube,
mucegaiuri și noroi” este transfigurată în poezie prin estetica urâtului, tehnică împrumutată de la
scriitorul francez Charles Baudelaire.

2.Prezentarea temei prin ilustrarea a două secvențe poetice reprezentative

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirație,
destinată unui fiu spiritual.

O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde creația este văzută ca o treaptă, ca
un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile
precedente („ Prin râpi și gropi adânci/ suite de bătrânii mei pe brânci.”). O altă secvență ce ilustrează
tema poeziei este prezentă în a doua parte a textului în care ni se descrie cum realitatea crudă este
transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri noi”). Aici, prin efortul
autorului, grotescul existenței este transformat în estetic, în frumos.

Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica urâtului,
susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de
altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite
sentimentele poporului său.

3.Elemente de structură
Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei
persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici cuvântul este folosit cu sens
conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din scrierile biblice
Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare spirituală pentru omenire.

Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la persoana întâi („străbunii mei”, „cartea
mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea
a poetului responsabil, angajat social.

Compoziția

În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet (părintele spiritual),
cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”. Opera creează o legătură
strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze aceeași aceeași cale a
maturizării. Poezia devine un element important al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie
apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).

Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă realitatea, chiar urîtă și
dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se schimbă într-un efort
intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în „cuvinte
potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și coroane”.
Veninul urii se preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea neexprimată până atunci este pusă în
muzică. Reflexia socială a poetului asigură împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -
am frumuseți și prețuri noi”).

Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între inspirația divină – „slova de
foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”. Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul
corect între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al doilea cel care se
bucură de rezultatul lui.