Sunteți pe pagina 1din 3

Tema și viziunea despre lume în

poezia „Testament” (de T.Arghezi)


Sursa: 10LaRomana.ro

Este poezia ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat de către Arghezi în


1927.

1. Încadrare într-un curent/ specie.

Ca specie, Testament este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea
poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. În cazul nostru,
poetul este un reprezentant social ce transpune în poezie trăirile sufletești ale
poporului său.

Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca să


schimbăm acum întâia oară/ sapa-n condei și brazda-n călimară”), prin existența
unor metafore șocante precum „slova de foc” și „slova făurită”, simboluri ale
efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia prin măsura variabilă de 9-11
silabe și organizarea textului în cinci strofe polimorfe. O altă idee modernă
întâlnită este transfigurarea socialului în estetic, în artă. Astfel realitatea
necosmetizată a vieții, cu „zdrențe”,„bube, mucegaiuri și noroi” este transfigurată
în poezie prin estetica urâtului, tehnică împrumutată de la scriitorul francez
Charles Baudelaire.

2.Prezentarea temei prin ilustrarea a două secvențe poetice reprezentative

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort
și inspirație, destinată unui fiu spiritual.

O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde creația este


văzută ca o treaptă, ca un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze. Același
drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile precedente („ Prin râpi și gropi
adânci/ suite de bătrânii mei pe brânci.”). O altă secvență ce ilustrează tema
poeziei este prezentă în a doua parte a textului în care ni se descrie cum realitatea
crudă este transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am
frumuseți și prețuri noi”). Aici, prin efortul autorului, grotescul existenței este
transformat în estetic, în frumos.

Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de
estetica urâtului, susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar
și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al
poetului care prin efort personal filtrează și transmite sentimentele poporului său.

3.Elemente de structură

Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă


dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de administrarea
averii. Aici cuvântul este folosit cu sens conotativ, poezia devenind o moștenire
lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din scrierile biblice Noul și Vechiul
Testament, cărți cu o mare valoare spirituală pentru omenire.

Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la persoana întâi
(„străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am
ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat
social.

Compoziția

În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet
(părintele spiritual), cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume
adunat pe-o carte”. Opera creează o legătură strânsă între generații, astfel că
străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze aceeași aceeași cale a maturizării. Poezia
devine un element important al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie
apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).

Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă
realitatea, chiar urîtă și dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor,
„sapa și brazda”, se schimbă într-un efort intelectual „condei și călimară”, graiul
necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în „cuvinte potrivite”, iar
cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și
coroane”. Veninul urii se preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea
neexprimată până atunci este pusă în muzică. Reflexia socială a poetului asigură
împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și
prețuri noi”).

Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între


inspirația divină – „slova de foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”.
Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul corect între poet și cititor, primul
fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al doilea cel care se bucură de
rezultatul lui.

S-ar putea să vă placă și