-Plumb-

de George Bacovia
George Bacovia este considerat cel mai mare poet simbolist român, „poetul
angoselor inexplicabile şi al tristeţilor fără speranţă” (Vasile Fanache). Lirica lui
reflectă estetica simbolistă atât la nivelul ideilor, cât şi la nivelul formei.
Simbolismul este un curent literar apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
manifestat cu predilecţie în primele decenii ale secolului XX, în opoziţie cu
romatismul retoric, parnasianismul şi naturalismul, care promova reflectarea
simbolică a realităţii în operele litarere. Acesta cultivă simbolul, sugestia şi
sinestezia. Orizonturile tematice specifice sunt: condiţia tragică a omului modern,
moartea, singurătatea, natura dezolantă, iubirea fără capacitate salvatoare. Sunt
valorificate motive precum: cimitirul, cavoul, sicriul, doliul, marşul funebru,
parcul solitar, strada pustie, oraşul de provincie, descompunerea, ploaia
interminabilă. Stările şi sentimentele transmise sunt vagi şi nedefinite, accentuând
senzaţia de neliniște metafizică: tristeţea, anxietatea, angoasa, nevroza, depresia,
presentimentul morţii, senzaţia căderii în neant, spleenul, care reprezintă starea de
saturație îmbinată cu plictiseala. La nivelul construcţiei, poeziile simboliste se
bazează adesea pe tehnici cum ar fi: refrenul, paralelismul sintactic, eufonia,
realizarea corespondenţei între planul realităţii exterioare şi interioare. Ipostaza
eului liric este în general, aceea a omului modern, care se simte captiv într-o lume
în disoluţie.
O creație emblematică pentru lirica bacoviană și pentru simbolismul
românesc este „Plumb”, publicată în anul 1916, în volumul cu același nume.
Textul este o artă poetică simbolistă, deoarece reflectă concepțiile autorului
referitoare la condiția poetului. Textul se subscribe simbolismului prin: tematică
și motive, viziunea despre lume, cultivarea simbolului și a sugestiei, existența
corespondențelor, ipostaza eului liric și particularitățile de construcție.
Titlul este unul edificator pentru estetica simbolistă, deoarece e alcătuit chiar
din simbolul central, ale cărui semnificaţii sunt valorificate ulterior în textul
poeziei. Cu sens denotativ, plumbul desemnează un metal greu, toxic, de culoare
cenuşie. Fiecare trăsătură a metalului are corespondenţă în universul interior al
eului liric. Astfel, greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, toxicitatea
acestuia reflectă starea de criză, iar culoarea gri se corelează cu monotonia şi
presentimentul morţii. În plus, sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit
din patru consoane şi o singură vocală, face trimitere la senzaţia de captivitate a
eului liric şi induce „ritmicitatea rutinei apăsătoare” (Vasile Fanache).
Tematica abordată este una specifică simbolismului reprezentând, în sens larg,
condiţia omului modern, care se simte prizionerul lumii în care trăieşte şi, în sens
restrâns, condiţia poetului care se simte singur şi izolat într-o lume care îl
marginalizează. O secvenţă poetică prin care e conturată tematica este „Stam
singur în cavou”, care subliniază sentimentul captivităţii, valorificând
simbolistica spaţiului carceral, acest spaţiu fiind reprezentat în context de cavou.
O altă secvenţă care configurează tematica este „am început să-l strig” care
ilustrează strigătul fără ecou şi drama incomunicării. Sunt valorificate motive
precum: plumbul, cavoul, sicriul, mortul, florile de plumb, veşmântul funerar.
Viziunea despre lume este în corlaţie cu tematica, autorul configurând imaginea
unei lumi în disoluţie monotonă şi gri, în care omul modern e dominat de
singurătate şi de presentimentul morţii, simţindu-se în derivă.
Textul e alcătuit din două strofe, ce reprezintă două planuri distincte. Astfel,
prima strofă ilustrează planul realităţii exterioare, reprezentat de un decor funerar,
iar a doua strofă ilustrează planul realităţii interioare, reprezentat de stările şi
sentimentele eului liric. Între cele două planuri există o corespondenţă, ele
intercondiţionându-se.
Prima strofă configurează planul realității exterioare. Astfel, este conturat
un univers rece și ostil, simbolizat printr-un decor funerar, ale cărui elemente
componente sunt: sicriele, cavoul, coroanele și florile, cărora le este asociat
atributul „de plumb”, fiind, în acest mod, sugerată împietrirea, obiectualizarea și
monotonia „realității”. Epitetul „funerar veștmânt” face trimitere la doliul
interior, generat de presentimentul morții și de senzația căderii în neant. Epitetul
„stam singur” face trimitere la solitudinea eului liric care se simte captiv într-o
lume fără substanță și fără repere. Zbuciumul său interior este redat simbolic cu
ajutorul vântului, reflectare a tumultului sufletesc. Epitetul metaforic „florile de
plumb” aduce în atenția cititorului ideea că într-o lume bolnavă, monotonă și gri,
până și frumosul este pervertit. Imaginea auditivă „Scârțâiau coroanele de plumb”
sugerează o stare iritantă, neplăcută, în care totul se mtamorfozează, până și
vegetalul.
Cea de-a doua strofă a poeziei se centrează asupra realității interioare, adică
a stărilor și sentimentelor eului liric în centrul cărora se află iubirea. Desemnarea
iubirii prin lexemul „amorul” indică demitizarea acesteia, decăderea ei,
nemaifiind un ideal, ci o pauză a suferinței. Metafora „Dormea întors amorul meu
de plumb”, face referire la asocierea iubirii cu moartea. În lumea fără substanță în
care trăiește, eul liric, simte că până și iubirea și-a întors fața de la el, pierzându-
și capacitatea salvatoare. Simbolistica mortuală este configurată cu ajutorul
frigului, care sugerează moartea, și al substantivului „mort”, care indică dispariția
iubirii. Imaginea auditiva „am început să-l strig”, reflectă strigătul fără ecou,
angoasa și disperarea eului liric ce resimte tot mai acut limitele lumii și ale
sinelui. De asemenea, nu întâmplător în această strofă iubirea este reprezentată
simbolic ca o pasăre cu aripile frânte „Și-i atârnau aripile de plumb”, fiind
sugerată incapacitatea zborului, a înălțării, a desprinderii prin dragoste de
realitatea unei lumi bolnave. Este valorificată intertextualitatea, această imagine a
iubirii ca pasăre cu aripile frânte fiind regăsibilă și în lirica simbolistă franceză.
Tematica poeziei și ideile vehiculate sunt reflectate și la nivel lexical.
Astfel, câmpul semantic dominant este cel al morții: “sicriele”, “cavou”,
“coroanele”, “funerar vestmânt”. Majoritatea cuvintelor sunt utilizate cu sens
conotativ, ceea ce lărgește aria de interpretare a poeziei. Verbele la imperfect:
“dormeau”, “era”, “scârțâiau”, “atârnau” indică stagnarea într-o stare de criză, o
încremenire a ființei interioare. La nivel stilistic, nucleul de semnificație este
simbolul „plumb”, cu ajutorul căruia poetul creează repetiții și epitete metaforice.
La nivel prozodic, poezia e alcătuită din două catrene cu măsură metrică de
zece silabe, ritm iambic și amfibrahic și rimă îmbrățișată. Textul e construit pe
baza paralelismului sintactic, ceea ce îi generează simetrie și susține
corespondența ca tehnică literară.
În opinia mea,
În concluzie,
„”