LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem.
2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii
Poezia trubadurilor
provensali, italieni,
portughezi, a truverilor
şi a minnesängerilor,
traducere de Teodor Boşca, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1980
CONTELE DE POITIERS
1 Ea, cerul meu de bucurii,
Scot cîntec nou din struna mea,
cît ploaie nu-i, nici vînt, nici nea;
mă-ncearcă draga mea, căci vrea
să-mi ştie pe de-a-ntreg iubirea,
dar orişicît mă-nţeapă ea,
din mreje nu-mi văd mîntuirea.
Ba încă ei mă hărăzesc,
La ea-n hrisov să mă citesc.
Şi nu gîndiţi că mă smintesc,
de-mi dărui numai ei iubirea,
căci fără ea eu nu trăiesc,
de mult ce-o vreau cu toată firea.
Nu-i fildeş alb ca trupul ei,
deci nu mă-nchin altei femei.
Dar de-o rămîne ca un stei,
cînd eu aştept să-mi dea iubirea,
pe Sîn Grigore c-o să piei,
de n-aflu-n braţe-i fericirea.
Stăpîna mea, ce foloseşti,
de-amorul tău că mă lipseşti?
S-ar zice schitul că-l rîvneşti.
Da-ţi spun: de grea ce mi-e iubirea,
mă tem sub chin că mă zdrobeşti,
de nu te-mbun cu tînguirea.
Ce foloseşti de-oi fi plecat,
şi n-o să mă mai ţii legat?
Tot raiul lumii ne e dat,
de n-om trăi, noi doi, iubirea.
Cer lui Daurostre, bun fîrtat:
nu-mi urle: cînte-mi stihuirea!
Ea-mi dă fiori şi-nvolburare,
atît de mare mi-e iubirea;
de la Adam, cred eu, nu-şi are
1
nimeni ca ea alcătuirea.
2
De-ai primăverii paşi zglobii
dă frunza-n crâng, şi păsări mii
se-aud în mii de limbi, sprinţare,
cum cere versu-n noul cânt;
de-aceea-i drept ca fiecare
să dobândim ce-avem mai sfânt.
cărţi nu-mi trimite, nici solii,
şi n-am în suflet alinare,
nici nu cutez să mă avânt,
cât n-oi afla, spre-ncredinţare,
c-aşa-i, precum o am în gând.
Iubirea noastră-i într-un fel,
ca ramura de păducel:
pe pom, o bat fără-ncetare
vânt, ploi şi ger, cât noaptea ţine,
dar dimineaţa, când e soare,
i-s frunzele de viaţă pline.
Ţin minte răsăritu-acel,
când noi purtasem un rezbel,
iar ea, drept darul cel mai mare,
mi-a dat inelul şi pe sine;
dea grabnic Ceru-o zi, în care
sub poale-i mâna s-o vâr bine.
Nu-mi caut graiului găteli,
că-mi pierd cel Bun Vecin prin el;
eu ştiu a vorbelor cărare,
când sună larg, deşi-s puţine;
iubind, fălească-se oricare:
eu m-oi găsi-ntr-un pat cu tine.
CERCAMON
5
Când boarea dulce s-a-năsprit,
şi frunza de pe creangă moare,
şi cântă pasărea mâhnit,
ei gem atunci într-o cântare
despre-un Amor ce-n lanţ mă ţine,
dar nu-l am în puterea mea.
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii

Vai! din Amor n-am cucerit De mult ce m-a legat de sine,

decât canon şi zile amare, s-o vreau pe alta n-aş putea.
căci cel mai greu de dobândit
e ceea ce râvnim mai tare, Deşi-s pe spini, sânt fericit,
iar dorul se-nteţeşte-n mine căci, de-mi dă frică sau ardoare,
spre ceea ce nu pot avea. prin ea-s netrebnic sau cinstit,
leal sau gata de trădare,
De-o nestemată sunt vrăjit, mârlan sau cu deprinderi fine,
cum alta nu-mi stârni dogoare; blajin sau ca furtuna grea.
când sunt cu ea, de zăpăcit
nici nu-i pot spune ce mă doare, Orice vor zice guri străine,
iar când o părăsesc, îmi vine ea m-ar putea păstra, să vrea.
să cred că m-am prostit sadea.
Cercamon zice: nu-i domn , cine
Femei destule-am întâlnit, În dragoste va dispera.
dar preţ ca ea nici una n-are;
când totu-n beznă-i învelit, MARCABRUN
acolo unde-i ea, e soare. 7
Fă s-o ating, sau fă, Stăpâne, Cântecel, fă-ţi aripioare,
când intră-n pat, s-o pot vedea. mâine, ziua când apare,
şi te du-ntr-o ţară-n care
Tresar, mă zbat şi sunt muncit ştiu c-avem o adorată;
de-Amor şi-n somn, şi-n ziua mare, vei afla
Şi-atât mă tem de-al meu sfârşit, şi vedea
Că nu cutez să-i cer favoare; ţinta ta;
Dar doi-trei ani slujind-o bine, ştiri vei da,
Sper c-al meu dor l-o şti şi ea. iară ea
spune-va
Mort nu-s, nici viu, nici doftorit; cum de-i vinovată.
uit că bolesc, şi-s în pierzare;
că m-ar iubi, nu-s lămurit, Scris i-a fost să-mi placă oare,
nici de-o s-o am, nici ziua-n care; când o văd nepăsătoare?
prin voia ei, spre slăvi divine Mult aş da pe-o-mbrăţişare
sui-voi, sau voi decădea. de la ea, măcar o dată;
de-ar dori
Îmi place că m-a –nebunit, şi-ar voi,
şi-n foc mă ţine, şi-aşteptare, ne-am iubi,
şi că, făţiş sau ocolit, şi-aş voi,
mă ia-n răspăr fără cruţare, ne-am iubi,
căci după nori vin zări senine, şi-aş simţi
ba chiar curând, de i-o plăcea. că o zi
poate fi
De nu-i plac, cum de n-am murit, întreit gustată.
când am ajuns la ea-n prinsoare?
Vai! Ce suav m-a răstignit, Oh! Cât e de-mbietoare
când mi-a părut îndurătoare! Înflorita-i apărare!

2
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii

Ar întrece-o pe oricare pusă la îndemânare.

Fugi! Eşti prost, de-o crezi vreodată! Frunze mici fac bolta lată.
Stai ferit! iert cel sfat
c-a zvârlit de prelat,
zar sucit, dintr-un sat
plumbuit; Sân-Privat;
şi-a momit de par beat,
o întreagă ceată. zvăpăiat,
dragostea mă-mbată.
Zău că mai vicleană-mi pare
decât vulpea- nşelătoare Voi ierta
ba m-a pus la aşteptare, c-a fost rea,
nu de mult o noapte toată; jos de-o sta,
al ai gând şi pe ea
şi avânt m-oi culca,
e doar vânt; şi-i voi bea
dar cântând strângerea-nfocată.
faci mai blând
şi-un ştrengar, pe dată. CONTESA DE DIE
19.
I se-arată dulce soare M-a pus la o-ncercare grea
Cui iubirea ei o are; un cavaler ce l-am avut,
De la Sânt-Ilie, floare şi vreau să fie-n veci ştiut
n-a fost astfel alintată; ce mult iubirea-mi mă ardea;
azi însă văd că sînt trădată,
zi-i că-s lat
căci nu i-am dat al meu amor,
şi-ngropat, de-aceea gem şi mă-nfior,
dacă-ndat atît în pat, cît şi-mbrăcată.
n-am aflat
cum e-n pat, Pe cavaler să-l am aş vrea
la culcat: o noapte, gol, în aşternut;
goală-i ? îmbrăcată? el ar simţi că-a renăscut,
doar dacă pernă m-ar avea;
Vraja ei din ea răsare, căci sînt mai tare subjugată
Fără iz de ierburi rare; cum de Floris fu Blancaflor,
Mii de-amici vin s-o-nconjoare, şi-i dau şi inimă şi-amor,
şi sîn şi achi şi viaţa toată.
Mii de domni amor i-arată.
Macabru Prieten falnic şi plăcut,
zice acu: cînd te-oi ţinea-n puterea mea?
cine vru, Cu tine-ntinsă mi-ar plăcea,
o văzu; o noapte, să te tot sărut.
dar de-avu Să ştii că, după gîndul meu,
rău gând, fu în locul soţului mi-ai fi:
cât pe-aici s-o pată. dar numai de-ai făgădui
să faci tot ce ţi-aş cere eu.
Ea dori cu râvnă mare
floare pestriţă-n culoare,

3
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii
BERTRAN DE BORN
28.
Mă apăr, doamnă: reazim pîra n-are;
nu-i cum zic aste guri clevetitoare;
te rog, dar, dulce doamnă, fără pată,
duioasă, dreaptă, nerăzbunătoare,
gingaşă, blîndă şi fremecătoare,
să nu-mi poţi fi, prin bîrfa lor, luată!
Să-mi pierd, ba de la-ntîia aruncare,
eretele, iar şoimul mi-l omoare
în mînă chiar, şi-l jumulească-ndată,
de nu m-aprinzi doar tu, fără-ncetare,
chiar dacă alta vrea, îmbietoare,
să mă primească lîngă ea, culcată.
Am să-ţi aduc o altă-ncredinţare,
şi nu-mi doresc o pacoste mai mare:
de ţi-am greşit măcar în gînd, vreodată,
cînd singuri, în iatac sau sub frunzare
vom fi, să simt că-n mine vlaga moare,
iar din necaz nimic să nu mă scoată!
La joc, de-mi pun norocul la-ncercare,
rămîie-mi goală punga la plecare,
mă părăsească iscusinţa toată;
de piază-rea să n-am defel scăpare,
de m-am uitat, măcar din întîmplare,
la alta decît tine, adorată.
Să am, în parte, un castel, în care
stăpîni tot turnul cîte patru are,
iar între ei, o ură ne-mpăcată;
să-mi trebuiască pază şi-ajutoare;
arcaşi, pîndari şi doctori mă-nconjoare,
la alta de rîvnii, măcar o dată!
Alt cavaler să-ţi intre în favoare,
încît să stau să mor de supărare;
pe mare pînza-mi steie neumflată;
la Curte straja calce-mă-n picioare;
s-o şterg întîiul dintr-o-ncăierare,
de-i pîra lor, cumva, întemeiată.
30.
Îmi place a domnilor schimbare,
bătrîni la prunci cînd lasă-a lor moşie,
4
destui băieţi, ca unul brav să fie;
îmi pare-atunci că lumea s-a-nnoit,
mai mult decît prin flori şi ciripit;
iar cine domn sau doamnă n-a schimbat,
bătrîn cu nou, se cere-mprospătat.
Bătrînă-i doamna, părul cînd îi moare,
cînd n-are cavaler, bătrînă-i iar;
cu numai doi amanţi, bătrînă-mi pare;
bătrînă-i şi cînd ţine-un potlogar;
bătrînă-i, prin castel de s-a iubit,
bătrînă-i, dacă vrăji i-au trebuit;
bătrînă-i, de jongleri de n-a scăpat,
bătrînă-i, cînd vorbeşte ne-ncetat.
O doamnă-i jună, pînă are-onoare,
şi-i jună, cît în fapte pune har;
tot jună e, cît simte cu-nfocare;
cît preţul ei nu-i fals, e jună iar;
tot jună-i, cît i-e trupul strălucit,
şi-i jună, cît se poartă cuvenit;
stă jună, cît prea multe n-a-nvăţat
şi s-a ferit c-un tînăr de păcat.
E tînăr, cel ce-şi cată de valoare,
şi tînăr e, cînd e la anaghie;
şi-i tînăr, oaspeţi cînd îl costă tare,
şi-i tînăr, cît e larg în dărnicie;
e tînăr, dacă punga şi-a pîrlit,
şi-i tînăr, curţi şi lupte de-a brodit;
e tînăr, cît de joc nu s-a lăsat,
şi-i tînăr, pînă cînd e-namorat.
Bătrîn e-un om, zălog de dat cînd n-are
bogatul cu slănini, cu grîu şi vie;
bătrîn, cînd caş şi ouă de mîncare,
în zi de carne, dă la soţi şi sie;
bătrîn, de-n glugă-i şi-n manta gătit,
bătrîn, cînd are-cal, al său numit;
bătrîn, cînd vreo o zi să stea-mpăcat,
bătrîn, de-o şterge făr-a fi jucat.
Ăst vers, cu vechi şi nou, va fi rostit
de-Arnautz, jongler, lui Richart şi plătit;
cu vechi averi nu-ncerce-a fi bogat,
cînd, cu mai noi, mai mult e lăudat.
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii
ARNAUT DANIEL
32.
Cînd vrerea-n piept îmi intră,
nu pot prin grai s-o sfarme, nici cu unghii
cei prefăcuţi, ce pierd prin bîrfă suflet;
cu ram cum nu-i pot bate, nici cu vargă,
pe-ascuns, pe-acolo unde n-am vreun unchi,
m-oi desfăta, prin crîng sau în odaie.
Cînd cuget la odaie,
în care, vai! Ştiu că bărbat nu intră,
ba toţi îmi sînt mai rău ca fraţi sau unchi,
fior prin trup îmi trece, pînă-n unghii,
ca printr-un prunc ameninţat de vargă,
de teamă că ea nu mă are-n suflet.
Mă aibă-n trup, nu-n suflet,
şi pe furişi primească-mă-n odaie!
Mai tare gem, decît bătut te vargă,
că unde-i ea, al ei supus nu intră;
cu ea voi fi, cum carnea stă pe unghii,
şi nu mă iau după ortac sau unchi.
Nici cine cu-al meu unchi
fu soră, nu-mi răpi atîta suflet!
Precum lipite-s degetele de unghi,
lipi-m-aş, dacă-ar vrea, de-a ei odaie.
Sînt, pentru-amorul care-n piept îmi intră,
ca-n mina de voinic o biată vargă.
De cînd cresc flori din vargă
şi din Adam răsar nepoţi şi unchi,
amor înalt, cum cel ce-n piept îmi intră
nu cred vreun trup c-avu, sau e-n vreun
suflet.
Oriunde-i ea, pe drum sau în odaie,
n-o pierd din ochi, nici negru cît sub unghii.
Simţurile-mi ca unghii
sînt prinse-n ea, cum coaja e pe vargă,
şi turn îmi e de-alint, palat, odaie;
fraţi nu-mi iubesc atît, nici neam, nici unchi,
şi-n rai primi-voi dublă plată-n suflet,
acolo vreun amant fidel de intră.
Vers mînă-Arnaut de unghii şi de unchi,
cu voia ei, ce-n vargă pune suflet,
la al său Drag, har ce-n odaie intră.
5
SORDELLO
64.
Tăim, doar cînd trăim în bucurie;
trăind altcum nu-nsemnă-a dăinui;
eu mă silesc, în traiul meu, a fi
senin, spre-a o sluji cu vrednicie
pe-aceea ce-o iubesc; un om mîhnit
nu pune suflet, nici nu e-ndrăgit.
e-un har deci, că voios cea mai frumoasă
mă face să trăiesc; de-alt trai nu-mi pasă.
Iubind-o mult, mi-e-n gînd atît de vie,
că noapte, zi, la dînsa m-aş gîndi;
la chip şi preţ n-o pot asemui;
deci cată decît altele să fie
mai sus, şi-a lumina i-a fost menit,
prin har, un cin de doamne strălucit,
cum navele pe-o mare furtunoasă
le-ndrumă ac sau steaua luminoasă.
Cum nave-ndrumă steaua argintie
pe mări, de nenoroc spre-a le feri,
ea, care-i tot o stea, s-ar cuveni
pe valuri călăuză să-mi devie,
c-atîta-s de bătut şi oropsit,
că, pînă ca să ies, voi fi pierit,
de nu-mi ajută, nava ca să-mi iasă,
căci n-am nici vad, nici ţărm, nici port, nici
casă.
Rea milă şi-o răsplată prea tîrzie
mă fac, de dor prea aprig, a murit,
căci fără darul ei nu pot trăi:
i-l cer cu zbucium şi cu duioşie,
căci moartea mi-o doresc necontenit,
de lănci de-amor în inimă izbit;
mai bine mor, dacă pe cea aleasă
aceeaşi pătimire n-o apasă.
Vai, cum de-i vine-n gînd să mă sfîşie,
făr-a putea vreo vină a-mi găsi,
cînd eu, prin fapt ori grai de m-ar lovi,
nu pot să n-o iubesc la nebunie?
la ce bun, deci, fapt crud ori grai răsărit?
eu rob îi sînt, atîta de smerit,
că mai degrabă inima mă lasă,
decît las eu iubirea mea aleasă.
Doamnă-Agradiva, har nepreţuit,
trup, suflet, faptă, grai ţi-am dăruit,
căci cea mai rară eşti, mai virtuoasă
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii

şi, dintre toate, cea mai graţioasă. de l-ar vedea, vreun trecător.
Trandafiri i-ar arăta,
Te rog, ai milă, doamnă prea frumoasă, mugur-mugurel,
căci moarte-mi eşti şi viaţă luminoasă. dar capul meu stătea.

ANONIMĂ De-ar şti în sat

74. c-am stat culcată
În crîng, sub păducelul înflorit, cu el, vai, Doamne! ce ruşine!
ţinu la pieptu-i doamna pe iubit, dar cum m-a dezmierdat,
pînă străjerul zorii i-a vestit. nu-i om vreodată
O, Doamne, zorii! Cît de grabnic vin! s-o ştie, decît el cu mine,
şi-o micuţă pasărea,
„Fă, Doamne, noaptea să nu se sfîrşească, mugur-mugurel,
al meu iubit să nu mă părăsească, dar aceea va tăcea
străjerul zori şi să nu zărească!
O, Doamne, zorii! Cît de grabnic vin! WOLFRAM VON ESCHENBACH
126.
Hai, să ne sărutăm, iubit frumos, „Dalbe gheare
pe iarbă, unde sună tril duios, a-mplîntat adînc în nori,
în ciudă ca să-i facem la gelos! şi, tot mai albă, văd c-apare,
O, Doamne, zorii! Cît de grabnic vin! de cum s-a revărsat de zori.
E ziua! Ea departe vrea să fie
WALTHER VON DER de nobilul bărbat, pe care,
VOGELWEIDE cu teamă, înăuntru l-am lăsat.
121. de pot, îl scot de-aici, în graba mare,
Pe cîmp, sub tei, cum el, cu-aleasa-i fire, m-a rugat.“
în iarbă-naltă,
avurăm două paturi moi; „Străjer, tot ce grăieşti,
le poţi afla, de vrei, tristeţe-mi dă cu prisosinţă,
că-s lîngă-olaltă, furîndu-mi bucuria toată.
şi-un vraf de flori s-a frînt sub noi. Mi-aduci doar veşti
Lin plutea peste ponoare, de care, vai, n-am trebiunţă,
mugur-mugurel, şi tot în zori, cînd ziua se arată!
cîntec de privighetoare. Asemeni ştiri le ţine sub tăcere!
Credinţa ta te rog stăruitor,
Veneam întins, şi te voi răsplăti după putere.
călcînd sprinţară, Acum, aici rămîne ortacul meu de-
şi-n drum stătea iubitul meu; amor.“
cu-atît dor m-a prins,
Sfîntă Fecioară! „Gata de pornire
de-s ca şi-n cer de-atunci mereu. trebuie să fie-ndată!
Sărutări? mi-a dat o mie, Dulce doamnă, voie dă-i să zboare!
mugur-mugurel: Lasă-l, ca-n iubire
uite-mi gura purpurie. el taină s-o păstreze ne-ntinată
şi să-şi păzească viaţa şi onoare!
Acolo el El se dădu credinţei mele,
clădise-n iarbă să-l duc spre-al depărtării scut.“
un aşternut de mîndre flori. „Ziuă e acum, şi fură stele,
Nu s-ar sfii de fel cînd la piept m-a strîns, într-un sărut.
să-şi rîdă-n barbă,

6
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii
Strigă ce vei vrea,
Străjere, dar să nu mi-l iei pe cel
ce dragostea-mi aduse şi dragoste primi!
La chemarea ta,
de spaimă tresărim şi eu şi el:
căci după ce răsare luceafărul de zi,
pe cel ce după dragoste-a venit
lumina zilei nu-l va alinta.
Ades mi l-ai răpit
dîn braţele-mi goale; din inimă, ba!“
La acea privire,
ce ziua prin fereşti a furişat,
cum şi de-al strajei strigăt înţelept,
ea avu o răbufnire
pentru cel alăturea culcat,
şi s-au strîns puternic piept la piept.
Nimic, el, cavalerul, să facă n-a uitat
(chiar dacă glasul strajei da spaimă
fericirii):
urmau să se despartă, şi tot mai înfocat
se sărutau, cu alte dovezi ale iubirii.
GUIDO GUINIZELLI
156.
Salut-ales şi nobila cătare
ce mile dărui cînd te văd, mă omoară:
Amoru-mi dă asalt, şi grijă n-are
de-i faptă rea sau o virtute rară,
Căci drept înpiept mi-aruncă o lance, care
mi-l face-n cioburi şi frînturi să sară;
grăi nu pot, că-s ars de-o grea strînsoare,
ca unul care simte c-o să moară.
Prin ochi îmi intră, cum un fulger face,
izbind prin ale turnului fereste,
şi sfarmă, frînge tot ce-n drum găseşte:
Ca o statuie sînt de bronz, ce tace
şi-n care duh, nici viaţă nu mai este,
şi doar la chip de-un om îţi aminteşte.
7
GUIDO CAVALCANTI
128.
Cine-i cea care vine, admirată
de toţi, stîrnind în aer unde clare,
şi-Amor purtînd cu ea, că fiecare
stă mut, şi doar oftează cîteodată?
Ah! Ce frumoasă-i, cînd se uită roată!
s-o spun, n-am vorbe, doar Amorul are;
o doamnă-atît de dulce mi se pare,
că lîngă ea o alta e-mbufnată.
Nu-ncape-n grai întraga-i strălucire,
cînd fiece virtute i se-nchină
şi frumuseţea zee-şi află-n ea.
Dar mintea noastră-i joasă şi prea grea,
şi-n noi atîtea haruri nu se-mbină,
ca s-o cunoaştem cu desăvîrşire.
159.
Visam un vis de-amor, cînd iată, aflu
ţărănci suave două;
iar una cîntă: „Plouă
în noi iubiri zglobii“.
Erau atît de dulci în clipa-aceea,
senine şi cuminţi şi ne-ntinate,
încît le-am zis:„La voi se află cheia
virtuţilor înalte şi curate.
Ah! ţărăncuţe, nu-mi cătaţi păcate,
o rană dacă port:
ăst piept al meu e mort,
căci din Toulouse venii“.
Cu ochii către mine se-nturnară,
şi sufletu-mi văzură că-i rănit,
şi-un spirit mic, născut din plîns, afară
prin miezul rănii mele c-a ieşit.
văzîndu-mă atît de copleşit,
una, rîzînd, a spus:
„Vezi, cît e de răpus
de-a dragostei tării“.
A doua, blîndă, plină de-ndurare,
de-ardoare-i într-un dulce chip schimbată,
îmi zise: „Rana care-n piept te doare,
de ochi de mare preţ a fost iscată,
ce-aşa lumină au lăsat, că iată
nici pot căta la ea.
LITERATURĂ COMPARATĂ II / sem. 2 - seminar Trubadurii, truverii şi minnesängerii

Zi-mi, ochiul ai putea Dar nu-i cerui decît o sărutare

în mine să i-l ţii?“ Şi-o-mbrăţişare, – de i-o fi pe vrere.

Eu, la-ntrebarea crudă şi fierbinte, Ea mă luă de mînă-mbietoare,

ce tînără-mi punea necruţător,
zic: „În Toulouse văzui, mi-aduc aminte,
o doamnă cu brîu strîns, unduitor;
Mandetta se numea în grai de-amor:
chip viu, puternic foarte,
că-n suflet, pîn’ la moarte
eu ochiul i-l simţii.“
Şi-mi zise c-a ei inimă mi-a dat;
m-a dus sub fraged ram, pe-o iarbă care
cu fel şi fel de flori m-a fermecat,
şi-avui asemeni rai, ca-ş fi jurat
că mi s-a dat – chiar Amor la vedere.

Cu multă curtenie-atunci grăi

cea care mai întîi a rîs de mine,
şi-mi zise:„Doamna ce-şi întipări
cu-a dragostei puteri icoana-n tine,
prin ochii tăi s-a-nfipt aşa de bine,
c’Amor făcu s-apară.
De simţi că te doboară,
tu lui să i te-mbii“.

Tu la Toulouse, baladă mică, pleacă,

intră-n Daurade, uşor şi tulburată,
şi se roagă un favor să ţi se facă:
vreo mîndră doamnă să te ducă-ndată
celei la care blînd ai fost mînată;
ea dacă te primeşte,
tu gingaş îi şopteşte:
„La mila ta sosii“.

160.
Sta ciobăniţa-n crîng în faţa mea,
frumoasă, stea, – zic dup-a mea părere.

Păr auriu şi inelat avea,

ochi plini de dor, şi rumen obrăjorul;
c-un mic toiag mioarele-şi păştea,
şi-n rouă ea-şi scălda, desculţ, amorul:
gătit, odorul – răspîndea plăcere.

Rostii de-ndată un salut fierbinte

şi vrui să aflu cine mi-o-nsoţea;
ea mi-a răspuns cu gingaşe cuvinte
că-n crîng ea singurică petrecea,
şi-a zis: „Să ştii, cînd cîntă-o păsărea,
inima mea – prieten drag îşi cere.“

Ştiind acum ce simte şi gîndeşte,

Iar păsări înălţau în crîng cîntare,
mi-am zis: „Acum e clipa ce-mi prieşte,
să gust cu ciobăniţa desfătare.“