~titlu~

Eschil a fost un dramaturg grec antic, considerat parintele tragediei clasice. Tragediile lui
Eschil prezinta conflicte puternice, bazate pe subiecte simple si concentrate, realizate intr-un ton
grav, iar eroii se afla in lupta cu destinul,manifestat prin intermediul zeilor.
         Orestia, singura trilogie din creatia dramatica a Eladei, pastrata, isi are substratul in ceea ce
legenda numeste tragedia Atrizilor. O tragedie fara seaman. E vorba de doi frati, Atreu si Tieste
blestemati de tatal lor, Pelops, pt ca il ucisesera pe un frate vitreg. Dupa un rastimp in care cei
doi sunt izgoniti din cetate, Atreu va ajunge la tron. Dar intronarea, pe care o ravnise, nu-i
tihneste, intrucat afla ca Tieste se infrupta din farmecele nevestei lui. Il alunga bineinteles dar
dupa un timp il recheama, ca pt o impacare. Da pt el si un ospat, la care, cu o fantezie
monstruoasa ii ofera, printre bucate ceva din trupul copiiilor acestuia, pe care ii ucisese. Reactia
lui Tieste este un blestem: neam de neamul lui Atreu sa se omoare intre dansii.
Actiunea dramei are loc in cetatea Argos, din Pelopones, la palatul Atrizilor. In prima
trilogie a Orestiei, Agamemnon, capodopera capodoperelor, razboiul s-a incheiat si Agamemnon,
din spita lui Atreu, se intoarce invingator. Acasa este asteptat de sotia sa, Clitemnestra care il
asteapta cu vorbe mieroase. Femeia, personaj de o anume complexitate, nu doar ca ii fusese
infidela si necredincioasa, intrand in dragoste cu Egist, odrasla lui Tieste, dar i-a pus gand rau
sotului legiuit. Ajutata de amant, il ucide pe Agamemnon, fapta atroce pe care nu o regreta, mai
ales ca are si un argument care tine de simtamantul matern.
Povestea continua in Hoeforele si Eumenidele. Omorul savarsit de Clitemnestra nu avea
cum ramane nepedepsit. Iar instrumentul punitiunii zeiesti este Oreste, fiul lui Agamemnon si al
Clitemnestrei. Cu ajutorul surorii lui, Electra, si indemnat de Apolo, Oreste, intorcandu-se in
Argos si dandu-se drept un calator venit sa anunte moartea lui Oreste, il ucide pe Egist, si dupa
un dialog de intensitate dramatica, pe mama lui, Clitemnestra.
Si-a razbunat parintele, dar a comis un matricid. N-a savarsit umorul cu sange rece. In
sufletul lui s-a dat o lupta, iar sovaiala care l-a cuprins semnalizeaza o licarire in cugetul sau,
care incepe sa se desprinda de morala barbara a razbunarii cu orice pret.
In "Orestia", Eschil tine sa arate insa ca asemenea nenorociri sunt pricinuite nu de vointa
zeilor, ci de necinstirea si de crimele oamenilor.
 Oedip rege este o tragedie scrisa de Sofocle. Cu Sofocle tragedia greaca intra intr-o noua
etapa. Oedip rege este tragedia care a fost considerata cea mai desavarsita din intreaga
antichitate.
Subiectul tragediei este cunoscut, caci si azi Oedip rege este cea mai jucata din tot teatrul
grec. Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu; aceasta era pedeapsa
pentru că se făcuse vinovat faţă de Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba
şi căruia el îi răpise fiul, pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a
abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de
la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit Oedip („cel
cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care l-a numit fiul său, fără
să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit
Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a consultat
oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce avea să-i tulbure viaţa:destinul lui Oedip
era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa. Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-
a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu
Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era.
Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din Delfi.
Între timp, în împrejurimile Tebei îşi făcuse apariţia Sfinxul, care, de pe o stâncă înaltă,
teroriza întreaga regiune, spunându-le trecătorilor o ghicitoare şi omorându-i pe cei care nu
reuşeau să o dezlege. Prezenţa Sfinxului devenise o nenorocire atât de mare, încât tebanii au
făgăduit că îi vor da tronul cetăţii şi mâna reginei Iocasta celui care va reuşi să alunge monstrul,
dezlegând ghicitoarea. Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la „fiinţa cu patru picioare,
apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu un singur glas;cu cât are mai multe picioare, cu atât e mai
slabă”. Oedip a răspuns că acea fiinţă este omul, care în copilărie merge în patru labe, la
maturitate stă în două picioare, iar la bătrâneţe se sprijină în baston.
După ce ghicitoarea fost dezlegată, Sfinxul s-a aruncat de pe stânca de unde răspândise groaza în
împrejurimile Tebei, iar Oedip a obţinut, aşa cum îi promiseseră tebanii, tronul şi mâna Iocastei,
despre care nu ştia că este mama sa şi cu care a avut patru fii:Eteocle, Polinice, Antigona şi
Ismena (după unele izvoare, aceştia ar fi copiii Euriganeei, cu care el s-a căsătorit după moartea
Iocastei).
 Ca urmare a acestei uniri incestuoase, asupra Tebei şi a împrejurimilor acesteia s-a abătut
o molimă cumplită. Oracolul a spus că uciderea lui Laios trebuia răzbunată, iar prezicătorul
Tiresias i-a arătat lui Oedip că vinovatul era chiar el.
Oedip vede acum limpede tristele întâmplări în care a fost implicat;Iocasta se spânzură,
iar el se pedepseşte singur scoţându-şi ochii (de fapt, servitorii lui Laios sunt cei care îl orbesc).
Oedip părăseşte Teba şi porneşte în pribegie însoţit de fiica sa Antigona, dar destinul îi
pedepseşte pe urmaşii lui:fiii săi, Eteocle şi Polinice, se omoară unul pe celălalt în război.
În Fenicienele, Euripide îl prezintă pe Oedip în faţa leşurilor fiilor săi, pe când Antigona încearcă
să-l distragă din întunecata sa meditaţie. După o lungă pribegie, a găsit puţină linişte în Atica, iar
în apropiere de Atena, la Colonos, eumenidele l-au răpit de pe pământ. Potrivit Iliadei însă, după
tragicele substituiri de persoane în care a fost implicat, Oedip a murit în luptă.
Tragica poveste a lui Oedip şi a celor apropiaţi lui a constituit una dintre cele mai bogate
surse de inspiraţie ale poeziei greceşti şi ale literaturii din toate timpurile, avînd inclusiv în
secolul XX – după apariţia conceptului de „complex al lui Oedip” formulat de Freud – un rol de
prim – plan în istoria gîndirii.
Spre deosebire de mândrul și imperiosul rege al jocului lui Sofocle, personajul lui Oedip
în versiunea lui Seneca este fricos și lipsit de vinovăție și se îngrijorează tot timpul că ar putea fi
într-un fel responsabil pentru marea ciumă a Tebei. În jocul lui Sofocle, Oedip se orbește după ce
a văzut cadavrul Iocastai spânzurat, folosind brățări aurii din rochia ei pentru a-și înjunghia
ochii; în jocul lui Seneca, Oedip se orbește înainte de moartea lui Iocasta scoțându-și globurile
oculare și astfel este o cauză mult mai directă a morții lui Iocasta.
Pentru Sofocle, tragedia este rezultatul unui viciu tragic în personajul protagonistului, în
timp ce pentru Seneca, soarta este inexorabilă, iar omul este neputincios împotriva destinului.
Pentru catarsă, publicul trebuie să experimenteze milă și frică, iar Sophocles realizează acest
lucru cu un complot plin de suspans, dar Seneca merge mai bine prin adăugarea unei stări de
spirit captivante și claustrofobe care pare să treacă peste personaje, toate, în afară de durerea
recunoașterii.
Alături de celelalte piese de teatru ale Seneca, „Oedip” însuși este tratat ca un caz
psihologic destul de complex în piesa si in special afost considerat un model de dramă clasică în
Anglia Elizabethană și chiar o importantă lucrare de instruire morală a unora. Deși probabil a
fost intenționat să fie recitat la adunări private, mai degrabă decât să fie prezentat pe scenă (și nu
există nicio dovadă a faptului că acesta a fost realizat în lumea antică), acesta a fost pus în scenă
de multe ori de la Renaștere. Cu tema sa de neputință împotriva forțelor mai puternice, a fost
descrisă ca fiind la fel de relevantă astăzi, așa cum a fost în vremurile antice.
In Militarul fanfaron, Plaut aduce motivul dublu in comedia romana, ca un pretext creat
de un sclav abil, Palaestrio, pentrua o salva pe tânăra Philocomasium de acuzațiile paznicilor lui
Pyrgopolinices, militarul fanfaron. Ca în toate piesele lui Plautus, sclavul este cel care adduce
salvarea stăpânilor.
Intr-un mediu în care răpirile si furtul erau foarte des întâlnite, chiar situația ca un sclav
să aparțină la doi stăpâni era frecventă: asa se întâmplă ca Palaestrio, fost sclav al tânărului
Pleusicles, să fie furat de Pyrgopolinices, dar, pe ascuns, să îsi ajute vechiul stăpân. Prin
abilitatea si inteligența acestui sclav sincer, Philocomasium va rămâne în casa militarului, dar se
va întâlni în secret cu Pleusicles, în casa bătrânului Periplectomenus, vecin cu militarul. Iată cum
prezintă sclavul Palaestrio viața dublă a tinerei curtezane Philocomasium, cea care fusese răpită
de militarul bogat, dar continua să îl iubească pe tânărul Pleusicles.
Comedia conține nenumărate scene de confuzie între personaje, când Philocomasium
neagă că este ea, pretinzând că este sora sa geamănă; tânăra femeie nu îi recunoaste pe sclavi si
afirmă că poartă numele Diceea.
În această piesă de teatru dublura este confecționată pentru a ajunge la deznodământul
cel bun: de la început, două case alăturate, a lui Pyrgopolinices si a lui Periplectomenus, sunt
legate prin spargerea zidului dintre ele. Cei doi tineri, Philocomasia si Pleusicles, se întâlnesc
datorită spărturii din zid. Identitatea gemelară este doar un pretext dramatic, un fals sau o eschivă
în Soldatul fanfaron; dublul este creat pentru a salva sentimental sincer, ca protecție a naturaleții
si a iubirii între tineri.