Ștefania Gălușcă

Oedip rege
Oedip rege (în greaca veche: Oidípūs týrannos) este o tragedie a lui Sofocle, considerată capodopera sa,
precum și cel mai paradigmatic exemplu al mecanismelor tragediei grecești.
Data exactă a reprezentării este necunoscută, dar se presupune că aceasta ar putea fi plasată în centrul
activității artistice a tragedianului (aproximativ 430-420 î.Hr.)
Lucrarea face parte din așa-numitul “ciclu teban”, adică ansamblul de povești mitologice a orașului Teba, și
relatează cum Oedip, rege carismatic și iubit de poporul său, în scurtul interval de o zi ajunge să cunoască
oribilul adevăr despre trecutul său: fără să știe și-a ucis propriul tată și apoi a făcut copii cu propria mamă.
Șocat de aceste dezvăluiri, care fac din el un om blestemat de zei, Oedip reacționează orbindu-se, pierde
titlul de rege al Tebei și pleacă în exil.

La începutul lucrării, Oedip se străduiește să eradice o ciumă care chinuiește Teba, orașul său, în timp ce în
jurul lui se ridică o mulțime rugătoare care îi cere să o salveze de foame și contagiu; Oedip, suveran luminat
și implicat în problemele poporului său, spune că l-a trimis deja pe Creon, fratele reginei, să întrebe oracolul
de la Delphi cu privire la cauzele epidemiei.
La întoarcerea sa, Creon dezvăluie că orașul este contaminat din cauza uciderii lui Laius, fostul rege al Tebei,
care a rămas nepedepsită: ucigașul său încă locuiește în oraș și până când va fi identificat și exilat sau ucis,
pacea și prosperitatea nu se vor întoarce.
Oedip ii cere mai multe informații lui Creon, care spune in continuare că, pe vremea cand orașul era sub
coșmarul Sfinxului, Laius mergea la Delphi când, pe parcurs, a fost atacat de niște tâlhari care, potrivit unui
martor, l-au ucis.
Această secvență este urmată de câteva versuri în care bătrânii tebani se roagă zeilor pentru ca aceștia să
ocrotească cetatea.
Oedip proclamă o lege care prevede exilul ucigașului lui Laius și al celor care îl protejează sau îl ascund;
regele îl cheamă și pe Tiresias, ghicitorul orb, pentru a dezvălui identitatea homicidului. El refuză însă să
răspundă, considerând că este mai înțelept să tacă pentru a nu scoate la lumină nenorociri: totuși, Oedip se
înfurie și îi ordonă lui Tiresias să vorbească. Bătrânul nu se hotărăște și mânia regelui crește; într-un final
Tiresias răspunde acuzându-l pe Oedip ca fiind autorul crimei. Regele este indignat și începe să bănuiască că
Creon și Tiresias au pus la cale un plan pentru a-l detrona. Ghicitorul pleacă apoi prorocind că până la
sfârșitul acelei zile vinovatul va fi descoperit și va deveni un cerșetor orb într-o țară străină.
Creon întreabă dacă este adevărat că Oedip îl crede vinovat de conspirație. Acesta din urmă îl acuză deschis
cu tonuri din ce în ce mai aprinse: Creon nu era de fapt la Teba, împreună cu Tiresias, când Laius a fost ucis?
Creon îi răspunde calm că nu are niciun interes pentru tron și între timp Iocasta, văduva lui Laius și acum
soția lui Oedip, intervine pentru a face pace între cei doi. Ea își invită soțul să nu asculte nici un oracol sau
ghicitor: lui Laius i se făcuse și o profeție conform căreia acesta ar fi ucis de fiul său, în timp ce niște bandiți
pe drumul spre Delphi, unde se întâlnesc trei drumuri, îl omorâseră. Oedip, auzind cuvintele Iocastei, este
tulburat și cere să cheme martorul acelei crime.
Regina îl întreabă pe soțul ei care este motivul supărării lui, așa că Oedip începe să spună cum, de tânăr, a
fost prinț moștenitor al Corintului, fiul regelui Polibus, iar într-o zi oracolul din Delphi a prezis că își va ucide
propriul tată și se va căsători cu a lui mamă.
Șocat de acea profeție, pentru a împiedica să se adeverească, Oedip a decis să fugă, dar pe drumul dintre
Delphi și Teba, într-un punct în care trei drumuri se unesc, a avut o altercație cu un bărbat și l-a ucis. Dacă
acel om ar fi fost Laius? Corul îl invită însă să nu tragă concluzii pripite și să asculte mai întâi martorul crimei.
Corul este tulburat de neîncrederea lui Iocasta în fața oracolelor și dă un avertisment împotriva celor care
pretind că încalcă legile eterne ale zeilor, afirmând că, atunci când oamenii nu mai recunosc dreptatea divină
și procedează cu mândrie, acolo se află tirania.
Un mesager sosește din Corint care informează că regele Polybus a murit. Oedip este liniștit de acele cuvinte
pentru că tatăl său nu a murit de mâna lui. Partea din profeție cu privire la mama lui rămâne, așa că Oedip
cere vești despre ea: mesagerul, pentru a-l liniști pe deplin, îi spune că nu există niciun pericol să aibă copii
cu propria sa mamă întrucât regii Corintului nu sunt părinții lui naturali, întrucât Oedip fusese adoptat.
Mesagerul poate depune mărturie cu certitudine pentru că a fost cândva păstor pe Muntele Citeron și a fost
cel care a primit un Oedip nou-născut de la un slujitor al casei lui Laius și l-a adus la Corint. În acest moment
Oedip se vede aproape de descoperirea originilor sale și ordonă ca slujitorul lui Laius să fie chemat; Iocasta,
în schimb, a înțeles acum tot adevărul și îl roagă pe Oedip să nu continue cercetările, dar nu este ascultată.
Sosește slujitorul lui Laius, pe care Oedip îl așteaptă cu atâta nerăbdare. Copleșit de întrebări, slujitorul
încearcă mai întâi să-l descurajeze pe Oedip să-l pună la întrebări, dar acesta din urmă vrea acum să audă
întregul adevăr. Servitorul confirmă apoi că a primit copilul (care era fiul lui Laius) cu ordinul de a-l ucide
pentru că, conform unei profeții, copilul și-ar fi ucis tatăl. Totuși, din milă, slujitorul nu l-a omorât și l-a
predat ciobanului, care îl adusese la Corint. În acest moment toată povestea este lămurită și, în culmea
groază, Oedip se întoarce la palatul său strigând: „O, Soare, n-am să te mai văd”.
Bătrânii tebani care alcătuiesc corul compătimesc soarta lui Oedip, un rege apreciat de toți, care a descoperit
în puțin timp că este autorul involuntar al unor acte oribile. Tebanii și-ar fi dorit să nu-l fi cunoscut niciodată,
atât de multă fiind groaza și, în același timp, mila pe care le stârnește povestea lui.
Un mesager iese din palatul lui Oedip și anunță cu disperare că Iocasta s-a spânzurat și că Oedip, de îndată ce
a văzut-o, s-a orbit cu catarama rochiei ei. În acel moment Oedip apare însoțit de un cântec jalnic al corului,
care susține că a făcut acel act pentru că nimic acum, celui blestemat, nu mai poate fi dulce de văzut. În acel
moment sosește Creon, care în fața disperării lui Oedip îl îndeamnă să aibă încredere în Apollo. Oedip își
îmbrățișează apoi fiicele Antigona și Ismena, compătimindu-le pentru că ele, fiice a unei nunți incestuoase,
vor fi cu siguranță marginalizate din viața socială.
În cele din urmă, el îi cere lui Creon să fie exilat ca un om căzut din grațiile zeilor.