PUBLIUS OVIDIUS NASO

Aa cum scrie el nsui n Tristia IV 10, Ovidiu s-a nscut la 20

martie 43 .Hr. n oraul Sulmo (astzi: Sulimona), situat n Italia de
mijloc,n apropierea Romei. Tatl su aparinea nobilimii i-l destinase
funciilor publice. Dup un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedic
totui carierei artistice. i completeaz cultura la Atena i, mpreun cu
prietenul su, poetul Aemilius Macer, ntreprinde o cltorie
n Sicilia i Asia Mic.
ntors la Roma, intr n cercul literar condus de Messalla
Corvinus i duce o via extravagant lipsit de griji n mijlocul
protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul naltei societi i
printre protectori se afl nsui mpratul Augustus. Dup moartea
lui Horaiu (8 .Hr.), devine cel mai cunoscut i apreciat poet din Roma.
n toamna anului 8 d.Hr., n timp ce poetul se afla pe insula Elba, n
mod neateptat, fr o hotrre prealabil a Senatului, Augustus
hotrte exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe rmul ndeprtat al Mrii
Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai uoar
(relegatio) i nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (n sensul de
proscris n afara legii). Motivele exilului sunt pn astzi nvluite de
mister. Ovidiu nsui scria c motivul ar fi fost carmen et error, o poezie
i o greeal.
Poezia ncriminat este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar
fi venit n contradicie cu principiile morale stricte ale mpratului, dei
aceast oper fusese publicat cu civa ani mai nainte. n Tristia, Ovidiu
se refer i la faptul c ar fi vzut ceva ce n-ar fi fost permis s vad.
Cercettorii sunt de prere c Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor
aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.
Ovidiu a fcut numeroase ncercri, prin scrisori trimise la Roma, s
obin graia lui Augustus. Toate au rmas lipsite de succes, chiar dup
moartea lui Augustus, urmaul su, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit n anul 17 d.Hr.
la Tomis, unde a fost i nmormntat, dar aceast dat nu este sigur. Din
poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezult c n primvara
anului 18 d.Hr. poetul era nc n via. Pentru piatra sa funerar, Ovidiu
a compus - n parte patetic, n parte ironic - urmtorul text, n forma unei
scrisori trimise soiei sale (Tristia, III, 73-76):

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

Sub ast piatr zace Ovidiu, cntreul
Iubirilor gingae, rpus de-al su talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodat,
Te roag pentru dnsul: s-i fie somnul lin.

METAMORFOZE

Metamorfozele, 15 cri n hexametri cuprinznd 250 legende (un
om sau o zeitate se transform ntr-un animal, ntr-o plant sau o
constelaie, n urma unor ntmplri deosebite), desfurate cronologic,
de la formarea universului pn la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o
constelaie.


- LEGENDE

1) Nisipul din raul Pactol se transforma in aur:

Zeul Bachus porni, inconjurat de bacante si de satiri, catre Frigia,
unde domnea regele Midas. Silen, invatatorul lui Bachus, ajunsese mai
inainte la rege. Acesta, stiind cat de mult tinea zeul la invatatorul lui, ii
intinse o masa mare, timp de zece zile si zece nopti.
In a 11.a zi ajunse si Bachus. Bucuros ca si-a regasit invatatorul si ca
acesta fusese tratat atat de bine, ii spuse lui Midas sa ceara o rasplata.
Regele Midas ceru ca tot ce va atinge el sa se trensforme aur. Pofta lui
nebuneasca de aur i-a adus insa numai nenorociri.
Pe loc vazu regele Midas ca pe ce punea mana se trensforma in aur.
O piatra, o ramura, un spic de grau, atinse de mana lui deveneau aur, iar
el se bucura si era foarte mandru.
La palat, regele Midas vazu ca toate mancarile pe care dorea sa le
manance si toate bauturile pe care dorea sa le bea se transformau si ele in
aur, lasandu-l flamand si insetat.
Pana la urma, nesocotitul rege se ruga de zeul Bachus sa il scape de
acest pe care si-l alesese singur. Pe langa orasul de scun al regelui curgea
raul Pactol. Bachus ii spuse sa se duca sa se scufunde in apa lui. Undele
inspumate ii vor curata capul si trupul de aurul carei ii luase mintile.
Midas a facut asa cum i-a spus zeul, apele i-au curatat corpul de aur
se spune ca, de atunci, nisipul de pe fundul lacului s-a transformat in aur.

2) Mitul lui Phaeton:

Termenul "phaeton" inseamna "cel stralucitor" si este utilizat, de
obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Dar, lui Phaeton nu
ii era de ajuns garantia numelui sau. De aceea, el nu era sigur ca este intr-
adevar fiul Soarelui si al Clymenei, asa cum ii spusesera ei si le cere o
dovada ca spun adevarul. Desi, nu avea niciun motiv sa creada ca parintii
sai il mint, mai ales ca pana si numele sau sustine marturia celor doi,
Phaeton il pacaleste pe tatal sau si il face sa promita ca ii va da orice drept
garantie inainte de a o numi pe aceasta. Copilul trufas, nici nu asteapta sa
termine bine de vorbit tatal sau, ca ii si cere carul de foc si dreptul de a
conduce o zi caii inaripati. Aceasta reprezinta hybrisul acestui personaj
mitologic. Regretand, tatal incearca in zadar sa il induplece pe fiul sau,
dar acesta nu se lasa mai prejos. Daca nu putea sa il faca pe Phaeton sa se
razgandeasca, Soarele ii da sfaturi, cum sa manevreze caii, sa nu zboare
nici prea sus, nici prea jos. Dar fiul nici macar nu asculta de ultimele
sfaturi pe care i le da tatal sau, Soarele. E prea dornic sa se urce in car, nu
numai pentru a dovedi o data pentru totdeauna ca este fiul Soarelui, ci si
din cauza fascinatiei sale fata de carul cu cai, cu care tatal sau a zburat
ani de-a randul. Discursul Soarelui este unul in care elementele
cosmogonice, naturale si geografice se imbina, conform teoriilor din acea
vreme. Poetul ne dezvaluie sfarsitul dramatic al tanarului Phaeton printr-
o anticipatio, pe care a integrat-o in discursul tatalui indurerat: "Tu, fiule,
fereste-te sa nu fiu eu cel care ti-a facut un dar nenorocit." Poate daca ar fi
avut urechi sa auda, fiul sau nu s-ar fi aruncat ca un vultur asupra pradei
neputincioase in carul cel de aur, faurit de zei. Dramatismul acestui
eveniment a fost accentuarea diferentelor intre zei si muritori, tata si fiu.
Pe de o parte, Soarele care era intelept si care isi iubea fiul mai mult decat
orice, iar pe de alta, Phaeton, fiul nerecunoscator, care intotdeauna vrea
mai mult decat are si care nu a fost trezit din trufia sa, nici macar de
vorbele pline de durere ale tatalui sau, care privea fara a poate face ceva,
cum fiul sau paraseste pamantul pentru ultima oara.
Rugamintile tatalui sunt exprimate de verbe cu conotatii negative
precum: "non dare", "negare", iar forta persuasiva a impunatorului Soare
este sintetizata de folosirea unui repetitio in acelasi vers: "mortalis", care
este si in pozitie cheie si constituie si un hiperbaton: "mortalis" "
mortale". Pentru a da o muzicalitate speciala versurilor, Ovidiu foloseste
termeni poetici pentru zei dei ("superis"), asonanta ("mea facta tua"),
aliteratii ("nate negarem", "tua tuta") si, de asemenea, folosirea cezurii in
mod frecvent: "me valet excepto. Vasti quoque rector Olympi...".
Obsesia lui Phaeton privind carul cu caii de foc nu era tocmai
neobisnuita. Cine nu si-ar dori sa strabata tot pamantul in o zi si sa vada
toate meleagurile frumoase ce au fost create pentru a ne oferi noua un
adapost? O asemenea creatie reprezenta pentru toti o tentatie, avand in
vedere faptul ca era atat de migalos conceputa, folosind aur, arama si
fildes intr-o combinatie ce numai zeii ar fi reusit sa conceapa. Fiu al noptii
si al misterului, calul este purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind
legat atat de focul ce nimiceste si triumfa, cat si de apa ce hraneste si
ineaca. El este vehicul, este corabie si destinul lui este inseparabil de cel al
omului.
Tanarul s-a dovedit prea slab pentru a mana caii de foc ai Soarelui, care
s-au abatut din drumul obisnuit, riscand sa distruga ambele lumi: cea a
zeilor si cea a oamenilor.
Cea care l-a rugat pe Iuppiter sa opreasca haosul provocat de tanarul
nesabuit a fost Tellus. Urcand pe muntele cel mai inalt din Olymp, Iuppiter
arunca fulgere indreptate spre cel ce ameninta atat lumea celor "superi",
cat si lumea muritorilor. Cand arunca fulgerul, Zeus simbolizeaza spiritul
si luminarea inteligentei umane, gandirea iluminatoare si intuitia trimisa
de divinitate; el este izvorul adevarului. Iuppiter este cel ce a salvat
pamantul de nesabuinta unui om.
Legenda spune ca, Phaeton ar fi aterizat in raul Eridan, numit si Pad,
iar surorile sale, Heliadele, care inhamasera carii la car, au suferit si ele o
transformare in plopi, pe ale caror scoarte se scurg mereu lacrimi de
ambra. Lacrima, simbolul durerii, este adesea comparata cu
chihlimbarul, care reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de
cea cosmica, sufletul individual al sufletului universal. Se pare ca plansul
cu lacrimi de ambra, este o caracteristica a familiei. Apollo, fiind de multe
ori confundat cu zeul soarelui, la plecarea din Olymp varsa lacrimi de
ambra. Chihlimbarul apartine esentelor ceresti, deoarece, imbinand in
sine formele aurului si argintului, el simbolizeaza, in acelasi timp,
puritate incoruptibila, nesfarsita, de neclintit si de neatins, care apartine
aurului si stralucirea limpede, scanteietoare si celesta care apartine
argintului.
La fel ca si Icar, fiul lui Dedal, Phaeton moare fiindca nu a ascultat de
sfaturile tatalui sau, cel care ramane in urma, invinuindu-se pentru fapta
fiului.
Ca si formosa Niobe, regina Tebei, Heliadele continua sa isi planga
culpa chiar si dupa ce sufera metamorfozarea.
Nici faptul ca Phaeton a cazut in raul Eridan, nu este tocmai
intamplator. La gura lui, se credea ca se afla insulele Electride, adica ale
chihlimbarului. Putem chiar interpreta ca acest rau, avea o origine
divina, avand in vedere ca Eridan se numea si Zeul fluvial, si in special,
legatura sa cu chihlimbarul.