Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj-Napoca

Departamentul de Învățământ la Distanță și Frecvență Redusă

Studii Universitare de Licență
Specializarea Chitară Clasică
Anul I, Semestrul I

– Referat Istoria Muzicii –

Oedip

Student: SAȘA Radu-Ciprian

Sesiunea Ianuarie 2022

PORTOFOLIU II.
Lucrare de verificare. Referat.

1. Care sunt sunt statele antice studiate în cadrul cursului?

2. Care sunt documentele care atestă importanța muzicii în această epocă?
3. Care sunt instrumentele muzicale întrebuințate?
4. Temă de portofoliu nr. 2: Alegerea unui subiect antic preluat dintr-o creație muzicală.

1. Care sunt sunt statele antice studiate în cadrul cursului?

Statele antice studiate sunt:
•Egiptul, care se împarte în:
- Regatul Vechi (3200-2400)
- Regatul Mijlociu (2200-1700)
- Regatul Nou (1700-se.VII)
•Statul sumerian
•Statul babilonian
•Statul asirian
•Statul iudeo-israelian
•Statul indian
•China
•Grecia antică are cinci perioade:
-cretano-miceniană
-perioada homerică
-perioada arhaică
-perioada atica
-perioada elenistică
•Statul roman
2. Care sunt documentele care atestă importanța muzicii în această epocă?
Egipt: documentele referitoare la viața muzicală a egiptenilor sunt:
-scrierile magice
-frescele piramidelor
 -basoreliefuri
-tăblii de calcar din stelele sepulcrale
-imnuri din cartea morților.
Sumer: s-au păstrat basoreliefuri ce ilustrau folosirea harpei cu 11 coarde și a harpei cu
corzile în formă de evantai.
Babilon: epopeea sumero-babiloniană a eroului Ghilgameș face referire la rolul muzicii și
instrumentele folosite „Așadar Ghilgameș... fă din fiecare zi o sărbătoare a
bucuriei, veselește-te zi și noapte cu harpe, flaute și dans”
Asiria: un basorelief asirian, descoperit la Ninive prezintă patru instrumentiști: doi au
instrumente cu coarde în mână, unul o harpă orizontală cu 8 corzi, celălalt o țiteră
cu 5 corzi, ceilalți doi cu instrumente de percuție.
-un alt basorelief marchează existența flautului dublu, trompeta.
Biblia semnalează existența chitarei la fenicieni.
Evrei: Psalmii din vechiul testament ai regelui David Cartea cântărilor a regelui
Solomon- cea mai veche culegere de cântece de dragoste.
India: cele 4 cărți de vede, cele mai vechi documente ale civilizației indiene, imnuri,
cartea a III-a Samaveda.
China: Cartea cântecelor – este cel mai vechi document hieroglific de creație populară
chineză. Conține 305 povestiri în versuri, cu indicații referitoare la anumite
turnuri melodice, ritm sau pauze.
Grecia: începutul primei ode în modul dorian de Pindar, două imnuri delfice dedicate lui
Apollo, 3 imnuri de kitarendul Mesomedes din Creta, un fragment din tragedia
Oreste de Euripide, un papirus din secolul al II-lea d. C. din orașul Oxirhincos,
face legătura dintre epoca eliană și cea bizantină a muzicii grecești.
Platon – importanța ethos-ului, Aristotel – armonia și evoluția statului erau
dependente de felul în care se practica muzica. Plutarh – în funcție de moduri
muzica declanșează diferite stări afective.
Roma: Marcus Fabius Quintilianus - Instituțio oratoria – preocupat de retorică, acordă o
importanță deosebită muzicii și cere introducerea ei în cadrul disciplinelor
oratoriei.
 3. Care sunt instrumentele muzicale întrebuințate?
Egipt: lira, flautul, harpa, orga hidraulică, sistrul, castagneta, cymbale, tamburul, tobe.
Sumer: flautul longitudinal (traversier), oboiul, lira, harpa, lăuta, tobe și sistre.
Asiria: harpa, țitera, pandora, lira, timpane, toba.
Evrei: harpa (kinor), nebel, trâmbița.
India: vina (cu coarde ciupite), tampura vina sitar, ravanastrom, sarangiși rahab (cu
coarde și arcuș).
China: kinul, pipa (cu 7 respectiv 4 corzi de mătase), siao (fluierul de bambus), kuan
(flautul), ciong (clopotul de bronz), pofu (tamburul).
Grecia: lyra, chitara, syrinx-ul, aulos (stămoșul oboiului)
Roma: tuba, cornul, lutuus (trompeta), buccina (bucium), lira, chitara, tibia.

Referat.

Opera Oedip

Sofocle, autorul operei Oedip, considerat omul secolului de aur al Atenei, schimbă într-o
bună măsură tragedia greacă. El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj.
Considerând perioada zbuciumată în care a fost scrisă, se poate vedea că tragedia lui Sofocle nu
mai urmărește elanul și fastul, ci pune accent pe gândire și sentimentele înălțătoare ale
cetățeanului Atenei. „Oedip” este considerată o capodoperă, astfel că, până astăzi a rămas un
punct de referință.
Ca specie, tragedia aparține genului dramatic, versificată sau în proză, în care personajele
sunt angajate în lupta cu destinul potrivnic ori cu propriile lor sentimente, conflictul
soluționându-se cu înfrângerea sau chiar moartea eroului. Tragedia s-a născut din ditiramb, din
cântul liric cântat în cinstea lui Dionysos de un cor ciclic, dansând în jurul unui altar al zeului.
Aristotel spunea despre tragedie că este „(...) imitația unei actiuni alese și întregi, de o oarecare
întindere, în grai ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit ca formă, potrivit diferitelor părți ale
tragediei, imitație făcută de personaje în acțiune, și care, stârnind mila și frica, săvârșesc
purificarea specifică unor asemenea emoții.” Tragicul se găsește într-o formă concentrată în
tragedie. Desi mor, eroii ei lasă în urmă ideea triumfului adevărului în numele căruia se sacrifică.
 Tragica poveste a lui Oedip și a celor apropiați lui a constituit una dintre cele mai bogate
surse de inspirație ale poeziei grecești și ale literaturii din toate timpurile. Pornind de la acest
subiect, George Enescu a scris, după libretul lui Edmond Fleg, opera „Oedip”.
Laios, tatăl lui Oedip, înainte ca acesta să se nască, află de la un oracol că urmează să fie ucis
de către propriul său fiu. Atunci când fiul său Oedip s-a născut, Laios l-a abandonat pe muntele
Citeron cu picioarele rănite și legate. A fost găsit de un păstor care l-a numit Oedip („cel cu
picioarele umflate”) și a fost dus la palatul regelui Polibus care-l adoptă, ascunzându-i faptul că
fusese găsit.
Când a devenit adult, a consultat oracolul din Delfi, care a exprimat profeția ce avea să-i
schimbe viața: destinul lui Oedip era să-și ucidă tatăl și să comită un incest cu mama sa. Convins
că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se îndepărta de
Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât,
fără să bănuiască cine era. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din
Delfi. Ajuns în împrejurimile Tebei, Oedip dezleagă ghicitoarea sfinxului și tebanii îi vor da
tronul cetăţii şi mâna reginei Iocasta despre care nu știa că era mama sa. 
Ca urmare a acestei uniri incestuoase, asupra Tebei s-a abătut o molimă cumplită. Oracolul a
spus că uciderea lui Laios trebuia răzbunată, iar prezicătorul Tiresias i-a arătat lui Oedip că
vinovatul era chiar el.
Oedip vede acum limpede tristele întâmplări în care a fost implicat. Iocasta se spânzură, iar el
se pedepseşte singur scoţându-şi ochii. Părăseşte Teba şi porneşte în pribegie însoţit de fiica sa
Antigona.
Celebra operă „Oedip” a compozitorului George Enescu, considerată una dintre cele mai
mari capodopere ale culturii româneşti, a fost finalizată pe 27 aprilie 1931, când după o muncă
de aproape trei decenii, Enescu termină orchestraţia celebrei opere. Premiera a avut loc la Paris
pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe
Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. În România, opera a fost de mai multe ori
montată în timpul Festivalului internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera
românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparţinând lui
Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri.
Creaţie fundamentală a lui George Enescu, ea este pătrunsă de un conţinut emoţional,
generos şi intens, distingându-se printr-un limbaj poetic sugestiv şi dramatic. Ea cuprinde şi
transpuneri, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei
contemporane occidentale.
Într-un efort comun, Enescu şi Fleg recreează întreaga epopee oedipiană, ceea ce face
posibilă dezvăluirea în detaliu, derulând cronologic firul faptelor, a caracterului complex al lui
Oedip şi al dramei sale. Opera lui Enescu este o tragedie lirică în 4 acte, reprezentând esenţa
celor două tragedii ale lui Sofocle: „Oedip Rege” şi „Oedip la Colona”. În această lucrare
enesciană Oedip este umanizat, aşa cum mărturiseşte însuşi compozitorul: „N–am vrut să fac din
Oedip–ul meu un zeu, ci o fiinţă de carne, ca dumneata şi ca mine. Dacă unele accente pe care i
le–am imprimat au emoţionat pe câţiva oameni, aceasta, cred, este fiindcă ei au recunoscut în
jalea sa un ecou fratern.”
Enescu aduce astfel lumii contemporane un mesaj desprins de timp şi spaţiu universal, prin
aceea că aparţine esenţei ideo–afective umane. „Oedip este un personaj din toate timpurile şi
drama sa poate fi tradusă într–un limbaj modern, nu m–am ferit de a mă folosi pentru el de
cuceririle muzicii contemporane”. (Enescu)
În ceea ce priveşte macrostructura operei Oedip, Enescu o preia pe aceea instituită de R.
Wagner; ea constă în continuitatea discursului muzical–poetic, nefracţionat pe „numere”,
înlocuirea duetelor, terţetelor etc., cu dialoguri fireşti între personaje, dizolvarea ariilor simetrice,
convenţionale (în raport cu textul) într-un recitativ–arioso continuu. Renunţarea voită la
construcţia operei clasice determină conlucrarea mai flexibilă a muzicii cu textul, iar recitativul
înseamnă adaptarea melodiei la sensul cuvântului. În acelaşi scop, şi celelalte elemente ale
stilului se diversifică: ritmul, armonia, timbrul, fapt pe care îl regăsim în orice „dramă muzicală”.

Bibliografie.

1. Ovidiu Dramba, „Istoria teatrului universal" –editura „Saeculum", Bucuresti,2000

2. https://biblioteca.regielive.ro/muzica/opera-oedip-a-lui-george-enescu-230752.html

3. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tragica-poveste-a-lui-oedip