UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

LUCRU INDIVIDUAL
la disciplina

Literatura universală până în secolul al XVI-lea

TEMA:

DIVINUL TRAC ORFEU –

MARELE ÎNȚELEPT AL UMANITĂȚII

A efectuat: Irina Rogoja,

grupa EG193TR

A verificat: Emilia Taraburca,

dr., conf. univ.

Chișinău 2019
 La începuturi nu exista decât Hoasul, un hău fără de formă și margini. Din Haos s-a
desprins Gheca, Pământul; apoi Tartarul, ținutul subteran, și Eros, zeul iubirii. După care au
apărut Noaptea, Ziua și Erebus, lumina întunecată din Tartar. Gheea i-a dat naștere lui Uranus
- cerul - și apoi munților și mării. Ea s-a căsătorit cu Uranus, iar din unirea lo r au rezultat
hecantohirii, ființe cu o sută de brațe, ciclopii și puternicii titani. Apariția mitologiei.

Reamintim că, mitologiile sunt sisteme generale elaborate din stadiul culturii primitive cu
scopul de a oferi explicații pentru anumite evenimente sau fenomene naturale. Apariția
civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică a contribuit în mod semnificativ
la dispariția miturilor și la absorbirea și integrarea lor în religie.
Cu toate acestea, majoritatea mitologiilor primitive, arhaice, sau antice, care au inclus
concepțiile din perioada formativă a miturilor, au ajuns să fie cunoscute și astăzi. Acest lucru s-a
datorat tehnologiei care a permis generațiilor mai recente să transcrie și să conserve miturile sub
formă de transcripții literare.
Spre exemplu, Orfeu, în limba greacă Ορφεύς, a fost un muzician, poet, profet și erou
din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era
zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț
desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac
referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, arborii și
obiectele neînsuflețite de pe povârnișurile Olimpului se mișcau din loc și îl urmau ca să asculte
minunatele sunete ale lirei sale de aur, dar și încercările sale de a-și învia soția, Euridice,
coborând după ea în infern, și moartea sa.1 Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din
cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în
mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este
considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în prezent. Unele surse
datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale.

În Mitul lui Orfeu și Euridice, desprindem că povestea lui de dragoste a fost una scurtă.
Fiind o dragoste adevărată, a avut curajul să plece după Euridice spre Hades, în Infern pentru a-și
readuce soția acasă. Faptul că nu a respectat unica condiție impusă de zeu pentru a-și recupera
iubita ne demonstrează încă o dată nerăbdarea lui, dorința, dar și pasiunea față de mireasa lui.

1
Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru,
Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
Orfeu n-a vrut să mai vadă nici o femeie, deşi nimfele îl tot ademeneau, demonstrând adevăratul
devotament dar și supărarea pentru pierderea suportată. Urcându-se mai sus pe munte a fost
încercuit şi omorât de nimfe, căci n-a vrut să petreacă cu ele. Trupul lui a fost scos din mare şi
pus într-un templu, iar lira a fost pusă pe cer .
După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee
până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit
până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol.
Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer,
unde formeazǎ constelația cu același nume.
Deși Orfeu este văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în
opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este
dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și
inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț. Orfismul a dat naștere
multor opere lirice rǎmase anonime pentru a sugera propria vechime.
Există numeroase alte variante privind moartea lui Orfeu, inclusiv în arta plastică. Astfel,
într-o antică pictură grecească menadele nu l-ar fi ucis ciopartindu-i trupul cu mâinile goale, dar
folosindu-se de sulițe, sabii și pietre.
Într-o relatare a lui Ovidiu, Orfeu ar fi murit lovit de un fulger olimpian întrucât știa prea
multe secrete despre Infern, pe care le releva în misterele sale. Îl vedea pe Orfeu ca un
transmițător de infomație pentru cei de pe pământ, fiind astfel atentată „securitatea” Infernului.
Într-o altă legendă, pierderea soției sale l-ar fi împins spre sinucidere în Aornos din
Thesprotia, aceasta arătând slăbiciunea și neputința eroului nostru.

Mitul a fost des prelucrat și citat, de pildǎ de:

Quintus Horatius Flaccus (Horațiu): Epistula ad Pisones din Ars poetica, ca. 13 î.Hr. Orfeu
este apreciat de Horațiu ca îmblânzitor al naturii feroce prin arta lui poetică. În acest fel a fost
privit poetul apoi de către majoritatea autorilor patristici.

Autor anonim: Sir Orfeo. Poem în limba engleză (1300).

Dante Alighieri: Divina Comedie (ca. 1307-1321). Orfeu este pomenit în al IV-lea cânt al
„Infernului”. El se află împreună cu alți scriitori și filosofi ai Eladei în cercul exterior al
Infernului, în limb.

Angelo Poliziano: Festa di Orfeo (1470), bazată pe versiunea lui Vergiliu, și Fabula di
Orpheo, piesă de teatru scrisă probabil în 1480, publicată în 1494. Textul acestei piese, care are
loc intr-un mediu pastoral, este astăzi greu de reconstruit. El este transmis în trei versiuni,
corupte probabil de textul Orphei Tragoedia, străin operei lui Poliziano.
 Pedro Calderón de la Barca: El divino Orfeo. piesă de teatru (1663). Această alegorie
creștină a mitului se bazează pe versiunea lui Vergiliu. Aristaeus este pentru Calderón Satana,
care o seduce cu ajutorul șarpelui pe Euridice. Aceasta este în sensul tipologic Eva și în sensul
anagogic sufletul creștinului (cf alegoriei în exegeza creștină). Doar Hristos, simbolizat de Orfeu,
poate salva apoi sufletul.

Johann Wolfgang von Goethe: Urworte. Orphisch. poezie (1817, publicată în 1820)
compusă din cinci stanțe, purtând conform imnurilor așa-zis orfice (de fapt de proveniență
elenistic-egipteană, pomenite în „Saturnalia” de Macrobius) titlurile
grecești Daimon, Tyche, Eros și Ananke, cărora un Goethe la vârsta senectuții le adaugă
titlul Elpis (Speranța). Primele patru stanțe au ca teme determinarea destinului uman, hazardul,
iubirea și necesitatea.

Mihai Eminescu: Memento mori, poezie (1872), strofele 54 și 55. În Povestea magului
călător în stele (poezie postumă) este amintită harfa lui Orfeu.

Rainer Maria Rilke: poezia Orfeu. Euridice. Hermes (1904), inspirată de relieful attic din
fig. 2, și ciclul Sonetten an Orpheus (1922). În poezia din 1904 domină tonul elegiac, prin care
este înfățișată o Euridice hieratică, aparținând deja în timpul ascensiunii alături de Hermes
împărăției lui Thanatos. Puterea artei sau a iubirii se dovedesc a fi iluzorii. Ciclul sonetelor are
doar ca temă generică arta poetică, reprezentată de Orfeu.

Dino Campana: ciclul Cânturi orfice, creat între 1912 și 1913, publicat în 1914.

Osip Mandelștam: poezie fără titlu din 1920, inspirată de opera Orfeo ed Euridice de
Gluck. Eul liric se adresează aici Euridicei, care trăiește în cânturile poeților într-o „veșnică
primăvară”, contrastată cu iarna aspră de la Moscova.

Jean Cocteau: Orfeu, piesă de teatru (1926). Piesa poartă subtitlul „O tragedie”: ca profetul
unui oracol, Orfeu interpretează poetic bătăile de copite ale unui cal (Pegas!) ținut într-o
cămăruță îngustă. Auditorii săi, în frunte cu Euridice, sunt insensibili față de aceste semnale.
Arta poetică este atacată aici din toate părțile: Euridice vrea să-l otrăvească pe Pegas pentru a-l
avea pe Orfeu în întregime, bacanta Aglaonice este concurenta artistului pe tărâmul poeziei. Până
la urmă Orfeu își pierde atât soția cât și inspirația poetică. În rolul mesagerului Hermes apare în
piesă personajul Heurtebise, care demonstrează „în mod realist” poetului că lumea de apoi nu
este accesibilă decât ca reprezentare, printr-o oglindă. Cunoscuta condiție pentru salvarea
Euridicei este încălcată dintr-o greșeală, ca în cunoscuta operetă de Offenbach: Orfeu se
împiedică și își zărește astfel soția. Rivala Aglaonice îl discreditează apoi pe artist în fața unui
juriu și determină sacrificarea acestuia. Capul poetului se rostogolește pe scenă și ajunge până la
urmă pe un bust. În această poziție este interogat de oficialități și îl identifică pe Heurtebise cu
Jean Cocteau. Asemeni creației artistice, ajunsă număr de circ, este ridiculizată și moartea, care
este astfel din nou învinsă, chiar dacă prin procedeele iconoclaste tipice artistului modern, care
nu mai este subiectul inspirației divine, ci doar observatorul analitic al dramelor și al miturilor in
statu nascendi.

Jean Anouilh: piesa de teatru în patru acte Eurydice (1941, reprezentată în 1942). Piesa,
care își propune să ia în considerare și perspectiva Euridicei, nu s-a bucurat de succes. Nimfa din
legendă este aici o actriță cu ambiții artistice similare „setei de absolut” a lui Orfeu, care este un
muzician de stradă. Această sete îl caracterizează pe amândoi mai degrabă în trăirile personale.
Tema iubirii este susținută de dialoguri psihologizante, abundând în același timp de conotații
mitologice. Îndrăgostiții devin victimele unei societăți mercantile și intrigante, reprezentate de
părinții lor și de trupa de teatru căreia îi aparține Euridice. Deși Euridice moare într-un accident,
adevărata ei nimicire are loc în sufletul lui Orfeu, atunci când acesta află de fosta ei relație cu
directorul ansamblului. Un Hermes luând chipul lui Monsieur Henri, un martor până atunci mut
al întâmplărilor, îi cere unui Orfeu îndurerat să-și aștepte iubita timp de o noapte la restaurantul
gării unde o cunoscuse. Interdicția clasică de a o zări pe Euridice este încălcată aici datorită
geloziei impulsive a artistului. Rolul principal al femeii este justificat de preocuparea obsesivă cu
trecutul acesteia. În ultimele acte dispar aproape în întregime referințele la condiția artistică, ele
fac loc unei analize a legăturilor dintre Eros și moarte. În final, Orfeu găsește doar prin
sinucidere o modalitate de a fi alături de Euridice. Ca și în opereta lui Offenbach sau în piesa de
teatru a lui Cocteau, calitățile artistice ale lui Orfeu sunt aici ignorate, punctual chiar
contestate[46].

Gottfried Benn: Moartea lui Orfeu, poezie (1946).

Ingeborg Bachmann: Dunkles zu sagen. poezie (1952, publicată în 1953). Cântul lui Orfeu
nu marchează la Bachmann o biruință, nu denotă nici măcar înfruntarea temerară, ci invocă el
însuși moartea. Poetul face, precum Orfeu, să răsune pe coardele vieții moartea, are „lucruri
întunecate de spus”. El este cel care intuiește „râul întunecat”, de care deocamdată (dar pentru
cât timp?) nu este atinsă ființa iubită. Muzica nu mai este fermecătoare, ci atinge o coardă a
tăcerii și lasă întunericul să se aștearnă. Îndrăgostiții descoperă astfel că nu-și aparțin unul
celuilalt. În ultima strofă este totuși întrezărit un licăr de lumină, căci speranța se naște, ca în
poezia lui Goethe, odată cu asumarea unei condiții tranzitorii.

Tennessee Williams: Orfeu în infern (Orpheus Descending), piesă de teatru (1957). Piesa,
reprezentată prima oară de teatrul Martin Beck din New York, este cea de-a cincea prelucrare a
dramei extrem de controversate Bătălia îngerilor (Battle of Angels), din 1940. Motivele creștine
ale versiunii inițiale sunt înlocuite aici de motive mitologice, care sunt interpretate din
perspectivă psihanalitică. Orfeul modern al lui Williams este Val Xavier, un chitarist care-și
câștigă pâinea prin cluburile de jazz din New Orleans. El coboară din proprie inițiativă în infern,
renunțând la o existență nestatornică, de Don Juan, pentru relația cu o femeie captivă într-o
căsnicie nefericită, Lady Torrance. Setea de purificare, de schimbare radicală a personajului este
simbolizată de o haină din piele de șarpe. În infernul pe care și-l alege, un orășel din delta
fluviului Mississippi, „Orfeu” este privit cu suspiciune datorită atitudinii sale neconformiste.
Atunci când Lady Torrance se hotărăște în fine să renunțe la dependența față de soțul ei, acesta
din urmă o împușcă și aruncă vina asupra lui Val, care este ucis de locuitorii furioși ai
orășelului[47].

Heiner Müller: Orfeu întors cu plugul (Orpheus gepflügt), poem în proză (1958, publicat
în 1975). Dramaturgul german îl caracterizează pe cântăreț drept „bărbatul care n-a putut
aștepta”, această descriere denotând mai degrabă insațietatea sexuală, la care face aluzie
și Virgiliu, decât iubirea în sine. Moartea Euridicei este și cauzată în această interpretare de
relațiile sexuale reluate în timpul lăuziei, pierderea ei pentru a doua oară datorându-se apoi
nerăbdării bărbatului de a o poseda "înainte să fi fost nouă în carne". Pentru a evita în viitor
asemenea inconveniențe, Orfeu născocește iubirea pentru băiețandri și nu poate fi atins de furia
„muierilor” datorită cântului său. Müller îl parafrazează pe Ovidiu[48] atunci când descrie
moartea eroului sub plugurile scăpate de sub mâna țăranilor, care nu jucaseră nici un rol în arta
lui. Absolutizarea iubirii și a noțiunii de „l'art pour l'art” sunt deci criticate de Müller prin
deformări aduse chiar perspectivei mitologice.

Iosif Brodski: Orfeu și Artemis, poezie (1964). Ca la Mandelștam, poetul îndură la Brodski
vitregiile iernii. Cântărețul mitic a devenit aici "noul Orfeu", care privește urmele sălbătăciunilor
în zăpadă, cărora Artemis le-a pierdut urma. Acest Orfeu este în serviciul puterii, în funcția de
urmăritor, cenzor și falsificator. Poezia este scrisă în perioada în care Brodski a fost acuzat de
„parazitism” și a devenit o țintă a calomniilor multor colegi de breaslă.

Mircea Eliade: În curte la Dionis, nuvelă (1977) în care cuplul Adrian și Leana reprezintă
pe Orfeu și Euridice. La Eliade se inversează (aparent) rolurile , Leana este cea care, în postura
unei cântărețe de prin cârciumile bucureștene din perioada interbelică, farmecă „fiarele” cu
cântul ei. Aceste „fiare” sunt atât oamenii „în stare naturală” cât și cei „în condiția lor culturală”
desacralizată. Poetul Adrian, care-l întruchipează pe Orfeu, suferă în schimb de amnezie, ca și
cum el ar fi băut din râul infernal Lethe. Cântul Leanei este singura cale de salvare, o salvare
prin arta poeziei pe cale mistică, așa cum recunoaște Orfeu, în rolul unei instanțe reflexive, a
apologetului și profetului aici. „Poeziei” îi sunt atribuite trăsături religioase și deci rolul de a
reprezenta „Spiritul”, atitudine nu foarte îndepărtată de Herder, dar denotând și neîncrederea în
conceptele politice și culturale ale lumii moderne, tipică gândirii lui Spengler sau Nae Ionescu.
Inversate sunt ipostazele protagoniștilor și în cazul motivului pierderii, Leana apărând după un
tratament psihanalitic ca „văduvă”, o pierdere reală nefiind însă specificată în text. Tematizată
este deci și neputința „științei” de a cuprinde incomensurabilul.

Salman Rushdie: Pământul de sub tălpile ei (1999), romanul dragostei dintre Vina Apsara
și Ormus Cama, doi membri ai unui grup de muzică rock. Vina se prăbușește și nu poate fi
salvată de cântul lui Ormus.

Trebuie amintit și spectacolul „Orfeu sau Cum sa te dezbraci de pene”, regizat la Teatrul
Foarte Mic din București în 2005 de Nona Ciobanu pe texte de Gellu Naum și muzică
de Alexander Bălănescu

Lista exemplelor de tablouri istorice ale lui Orfeu, sculpturi și orice alte forme de artă.

Nimfele găsind Capul lui Orfeu, 1900, pictată de artistul englez John William
Waterhouse.

Orfeu și Euridice, 1864, pictată de pictorul englez Frederic Leighton.

 Orfeu și Euridice, cca 1551-1571, pictată de renascentistul italian Niccolò dell'Abate.

Orfeu o salvează pe Euridice din Infern, 1861, Camille Carot, în prezent Muzeul de Arte
Fine, Houston.2
Una din cele mai vechi reprezentări ale lui Orfeu se întâlnește pe o metopǎ din tezaurul
Sikyonienilor din Delfi, unde acesta se află în rândul argonauților, alături de un alt cântăreț (ca.
550 î.Hr.). Această reprezentare corespunde versiunii celei mai vechi a legendei, legată de mitul
argonauților. De obicei, Orfeu este înveșmântat în pictura Greciei antice în portul trac, cu cizme,
himation cu motive geometrice și tichie frigiană (inițial o căciulă din blană de vulpe,
împrumutată chiar din portul bacantelor înveșmântate cu piei de animale). Scenele tipice sunt
ulterior cea a cântului și cea a morții eroului. Moartea sa violentǎ este înfățișată de pildă pe o
amforă în „British Museum”, Londra SA 709 sau pe hidria 90156 aflată în Boston Museum of
Fine Arts. În pictura greacă, tracele din această scenă sunt caracterizate foarte des prin tatuajele
de pe brațe, care după Phanocle sancționează chiar crima lor.
Veşnic purtător al coroanei de iubire a oamenilor, El, Orfeu tracul, a fost şi va rămîne
marele legislator, reformator şi civilizator, marele înţelept al umanităţii, trecută la aceea epocă
prin sabia nesfîrşitelor războaie fratricide, a sîngeroaselor patimi, devastată şi mîncată de şarpele

2
Orfeu în artă. https://www.ranker.com/list/orpheus-art/reference.
orgiei şi zdruncinată pînă-n adîncurile temeliei de despoticul marş al erotismului, beţiei şi
desfătărilor, al maniei şi enthusiasmos-ului.
Întemeietorul unui cult al timpului, parcurgînd calea spinoasă de la Dionysos şi ajungînd
slujitor fidel al zeului luminii Apollon, admirator al artelor frumoase şi al multor ştiinţe
(medicină, botanică, geografie, drept), Orfeu este considerat pe bună dreptate autorul renumitelor
poeme sacre care au dat naştere unui curent religios, unei mişcări protestatare în Grecia antică în
secolul al6-lea î. Hr. Închinată lui Orfeu, această mişcare de protest cunoscută sub numele de
„orfism” (una dintre manifestările religioase cele mai însemnate şi mai interesante ale lumii
antice) se caracterizează prin refuzul de a se solidariza şi de a se supune ordinii sociale,
sistemului politico-religios al Olimpienilor, punînd la îndoială religia oficială a cetăţii greceşti.
Direct sau indirect, inspirîndu-se din doctrinele de la acea epocă, care se inspiraseră la
rîndul lor din doctrina orfică, creştinismul, precum şi orfismul, propagau ideea ispăşirii de către
om a păcatului originar şi a mîntuirii, credinţa învierii şi a triumfului asupra morţii, lumina
revelaţiei ce va să transforme fiinţa umană, acordînd o viaţă preafericită în unirea veşnică cu
Dumnezeu în împărăţia cerurilor pentru cei drepţi, iar pentru cei răi chinuri infernale, semănînd
în inimile lumii oamenilor cultul binelui şi al iubirii. Poziţia privilegiată a chipului lui Orfeu în
arta creştină, multiplele fresce ce-1 înfăţişau cu boneta sa frigiană pe cap, tunica strînsă la mijloc
şi mantia largă, cîntînd la ţiteră, vrăjind şi îmblînzind lumea animală, apoi Orfeu stînd în
mijlocul unei turme de oi, mulţimea de sarcofage împodobite cu figura lui Orfeu ne vor
demonstra nu o dată sentimentul de veneraţie pe care i l-au nutrit creştinii în pragul primilor ani
de existenţă. Legendarul Orfeu crucificat din picturile superbe şi unice, incomparabile, zugrăvite
în catacombele creştine va reprezenta de-a pururi şi întotdeauna ideea de dăruire măreţei opere
de civilizare a lumii şi a idealului umanist, va simboliza destinul nemuritor al sufletului: ritmul
etern al naturii -i trecerea de la unu la multiplu şi întoarcerea la unu.3
Cinstirea memoriei divinului trac Orfeu, al marelui nostru strămoş, IMNURILE căruia au
fost traduse pentru prima dată în limba română în Basarabia, pe pămînturile vechii Europe, ţine
de datoria noastră a românilor basarabeni, fiii săi urmaşi, este un mare act de cultură şi de
dragoste faţă de frumosul geniu şi marele Om, Orfeu.

3
Cotidian on-line, Basarabia Literară, Societatea scriitorilor români din Basarabia, Mihai
Dumitru Ciubotaru, Despre Orfeu, 19 iunie, 2009. http://basarabialiterara.com.md/?p=202.
Cântecul lui Orfeu

încercam să ies din moarte,

parcă aş fi fost orfeu,
euridice, în ce parte
s-a rătăcit sufletul tău?
dureros şi greu să ţip,
euridice, să nu mori,
clepsidra a rămas fără nisip
mi s-a spart tocmai în zori.
am să-ţi cânt, euridice,
şi să fac din tine zeu,
printre maci, printre aglice
tot te caută orfeu.
de eşti floare de cicoare,
eu sunt înger, fluture,
îţi fur mierea din petale
ca să nu se scuture.
citind în zodii şi-n astre,
mi-e din ce în ce mai greu,
te caută-n zări albastre
şi-ţi cântă veşnic orfeu.
de m-aş naşte-a doua oară,
tot la tine aş ajunge
şi m-aş face foc şi pară...
euridice, nu mai plânge.
Ion Ionescu-Bucovu (31 martie 2012)