1.

FOAIE DE TITLU
2. A. Este etapa constituirii primare coerente, a trairii experientei de viata curenta.
Copilul începe sa fie integrat în interrelatiile grupului familial si al celor ce frecventeaza
familia. Începe sa sesizeze regulile, interdictiile, orarul si stilul de viata al familiei, traind
conflicte si stari de confort psihic sau de euforie conditionate de aceasta realitate complexa.
Experienta de viata devine impregnata de învatarea comunicarii verbale. La
începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsa, inconsistenta si încarcata de
mari dificultati de pronuntie; la 3 ani copilul vorbeste relativ fluent, în propozitii
inteligibile, dispunând de un limbaj situativ bogat. El poate sa formuleze impresii,
dorinte, constatari, interogatii, etc. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi
place sa fie asistat de comunicarea cu adultul.
Copilul este angajat în cautarea de mijloace de a-si consolida autonomia prin perfectionarea
deplasarii, pe de o parte si, pe de alta, prin consolidarea deprinderilor de mânuire a obiectelor.
Emaniciparea relativa de sub tutela mamei si a înlocuitorilor ei este mai evidenta pe planul
actiunilor decât pe cel afectiv. Pe acesta din urma se constituie adevarate inflatii de dorinte si
intentii mijlocite doar de teama de a nu pierde afectiunea si asistenta adultului.

B. În contextul întregii dezvoltari din perioada primei copilarii pot fi desprinse trei
subetape. În prima din ele (de la 12 la 18 luni), caracteristica este consolidarea mersului
si concomitent o mai buna percepere a mediului înconjurator. La 15 luni copilul devine
deosebit de nestatornic si instabil, atras de toate reperele câmpului vizual stimulat de
cerinte exterioare. Deplasarea îi ofera conditii prielnice de a cauta prin colturile casei,
prin sertare, ce este si cum este sub pat, vrea sa vada ce este pe masa si trage fata de
masa, urca scara si o coboara, întâi în patru labe, apoi sprijinindu-se de balustrada si
aducând pe rând picioarele pe aceeasi treapta. A. Gesell a considerat ca în aceasta
perioada copilul este ca un fel de „jeep” în plina schimbare de viteza. Copilul exploreaza
cu frenezie toate suprafetele accesibile ale spatiului locativ al familiei.
A doua perioada, între 18 si 28 luni, se caracterizeaza mai ales printr-o accentuata
dezvoltare a comunicarii verbale, si folosirea de solutii noi în diferite situatii de viata.
Concomitent, deplasarea devine mai puţin nervoasă şi dezordonată şi mai supusă finalizării
unor intenţii dictate de cerinţe interne;
În faza a treia (dupa 2 ani si jumatate), se dezvolta o mai larga conciliere (ajungerea la un
anumit acord) cu adultii, un echilibru usor meditativ – copilul este preocupat de aspectele
evaluative ale actiunilor si demersurilor sale, devine sensibil fata de cei din jur, se antreneaza
în jocuri, uneori cu un partener.

3. DEZVOLTAREA FIZICĂ
 Ritmul de creştere este foarte intens şi multilateral - Diferitele segmente ale corpului
au ritmuri de creştere inegale, fapt care contribuie la modificări ale înfăţişării generale
a copilului.
 Creşterea în greutate, influenţată de sistemul de nutriţie, se realizează cu ≈ 2,5-3 kg
pe an, iar cea în lungime cu 10-12 cm pe an. În medie, la 2 ani copilul va avea 12 kg
în greutate şi 85 cm în lungime, iar la 3 ani va avea 15 kg în greutate şi 95-100 cm în
lungime.
 Perimetrul cranian mai creşte cu 1 cm pe an, ajungând la 48 cm
 Au loc osificări intense la nivelul coloanei vertebrale, cutiei craniene, la nivelul
dinţilor etc.3 ani 14-16 dinti

În general, copilul mai dobândeşte în această etapă un mare grad de independenţăprin

câştigarea libertăţii de mişcare şi a unei oarecare libertăţi de acţiune.
 4. DEZVOLTAREA PSIHICĂ:

PERCEPTIILE:
Percepţiile vizuale au rol dominant deoarece sunt mai clare, copilul făcând diferenţieri mai
fine ale însuşirilor obiectelor familiare. Percepţiile vizuale îşi integrează toate celelalte tipuri
de informaţii perceptive (auditive, gustative, olfactive, tactile). Obiectul este mai bine însuşit
prin percepţie, în special pe baza însuşirilor legate de culoare. În structura imaginii perceptive
se impune deseori o însuşire dominantă, care susţine cel mai mult recunoaşterea obiectului,
iar schimbarea sau diminuarea acelei însuşiri poate tulbura percepţia. Spre exemplu, dacă
unul din părinţi îşi schimbă total îmbrăcămintea (cu cea de Moş Crăciun, eventual), copilul
nu îl mai recunoaşte. Antepreşcolarul are preferinţe deosebite pentru culorile vii şi luminoase.

 Percepţiile auditive :
- apare o perfecţionare a capacităţilor de a deosebi mai multe sunete;
- se delimitează localizarea sursei sonore;
- distingerea sunetelor pe care le scot animalele;
- preferă liniile melodice armonioase şi mai ales ritmate, iar preferinţa se exteriorizează
prin dans;
 Percepţiile tactile:Se exprimă în conduita de explorare a mediului şi în manipularea
obiectelor.
- copilul nu mai duce la gură toate obiectele.
- Se dezvoltă o mai bună coordonare a celor două mâini
- Se dezvoltă relaţia dintre tact şi văz.
- Comportamentul verbal intervine mult în dezvoltarea percepţiilor

5. Reprezentările se dezvoltă în legătură cu experienţa perceptivă a copilului şi

conţin foarte multe elemente comune cu percepţia, ceea ce face ca aceste
reprezentări să fie mai degrabă nişte imagini/copii ale obiectelor, dar care au
posibilitatea de a fi conservate sub formă de reprezentări. Faptul că aceste imagini
pot fi conservate este dovedit prin imitaţia amânată. Odată ce un gest este posibil
să fie imitat în mod repetat şi amânat, el va putea fi utilizat de mai multe ori în
contexte diferite, ceea ce înseamnă că dobândeşte un anumit grad de generalizare
în comparaţie cu percepţia.

Rolul reprezentărilor se evidenţiază în desenul copilului. La antepreşcolar, desenul parcurge 2

faze caracteristice:
- faza realismului fortuit când copilul mâzgăleşte ceva şi apoi găseşte un sens desenului său,
pe baza unor foarte vagi asemănări
- faza realismului neizbutit, în care există o intenţie de a desena, dar imaginea nu se
asamblează corect.

6 . Memoria se dezvoltă ca memorie involuntară şi este expresia proprietăţii naturale a

creierului uman de a conserva datele experienţei personale, respectiv persoanele şi obiectele
din spaţiul înconjurător, precum şi structurile tipologice ale spaţiului. Este o memorie
imediată, concretă, a faptelor repetate mult sau legate de dorinţele copilului. Este vârsta la
care copilului îi place să i se spună aceeaşi poveste de nenumărate ori, pentru a întări de
fiecare dată succesiunea de
reprezentări pe care şi le formează. De aceea protestează când se produc abateri de la textul
cunoscut. Copilul poate repovesti, însă numai cu ajutorul adultului, care îi pune întrebări sau
îi aminteşte începutul propoziţiilor.
Timpul de păstrare în memorie este, la vârsta de 1 an, de numai câteva săptămâni, ceea ce
înseamnă că dacă mama lui pleacă, plânge câteva săptămâni, după care o uită şi când se
întoarce nu o mai recunoaşte. La 3 ani, timpul de păstrare este de câteva luni. În jurul vârstei
de 1 an şi 2 luni începe să apară memoria verbală, astfel încât copilul memorează verbal
nume (propriul său nume, al părinţilor) şi alte date care îi sunt repetate. După 1 an şi 8 luni
memoria se dezvoltă şi copilul este capabil să înveţe şi să repete scurte poezioare şi povestiri,
în care îi face plăcere să se considere personaj. Reproducerea structurilor verbale trebuie
sprijinită cu întrebări ajutătoare, din aproape în aproape sau prin oferirea începutului
propoziţiei

Atenţia:
- ca şi memoria, este involuntară şi stimulată de evenimentele din mediul înconjurător;
- este instabilă, orice factor întâmplător putând să îl distragă de la ceea ce face;
în decurs de 10 minute atenţia se poate abate de 4-5 ori;
la 2 ani, stabilitatea se menţine cca. 10 min., la 3 ani – 15 minute;
- caracteristică importantă a atenţiei în acest stadiu: posibilitatea de a fi provocată prin
intermediul cuvântului, copilul putând fi strigat pe nume, i se poate cere să fie atent şi, prin
aceste acţiuni, i se poate dirija atenţia către ceea ce se doreşte, dar pentru scurt timp.

7. Însuşirea limbajului ţine şi de relaţia cu mediul dar este condiţionată şi de relaţia afectivă,
în special cu mama. Absenţa acestui factor afectiv poate fi răspunzătoare de întârzierea
apariţiei limbajului, ori de sărăcia acestuia. Structura gramaticală este asimilată în special în
dialogul cu adultul.
După vârsta de 1 an şi 6 luni apare limbajul telegrafic, în care copilul foloseşte câteva
cuvinte, care nu sunt reproduse conform normelor limbii, iar prepoziţiile şi conjuncţiile
lipsesc. Persoanele străine nu înţeleg acest limbaj, iar foarte mulţi adulţi şi părinţi fac greşeala
de a imita limbajul copilului, în speranţa de a se înţelege mai bine cu el, ceea ce duce însă la
stabilizarea unor structuri verbale greşite şi la întârzierea progresului copilului

La vârsta de 2 ani copilul dobândeşte, în legătură cu limbajul, 2 feluri de experienţe:

înţelege că tot ce îl înconjoară poartă un nume, iar el va dori să îl afle, drept pentru care
va pune frecvent întrebarea „ce este asta?‖;
înţelege că dacă se exprimă în cuvinte dorinţele sale sunt mai repede şi mai bine
îndeplinite, iar cei din jur îl vor iubi şi îl vor aprecia mai mult.

După vârsta de 2 aniapare fraza gramaticală şi copilul învaţă flexionarea cuvintelor (A

schimba terminațiile cuvintelor după gen, număr, caz și persoană.)şi a determinativelor
(adjective, adverbe). Propoziţiile formate la început din subiect şi predicat adaugă la acestea
adjectivele utilizate mai des de către adult.

Către vârsta de 3 ani, limbajul este folosit de copil în 3 situaţii de bază:

verbalizarea acţiunilor pe care le întreprinde
comunicareacu ceilalţi
cuvântul este material pentru jocul verbal specific copilăriei, în care copilului îi place să
se joace cu cuvintele, să le modifice şi să le repete.

8. Cele mai frecvente particularităţi specifice de pronunţie în acest stadiu, sunt:

eliziunile(omiterea unor silabe cu valoare mai mică în recunoaşterea cuvintelor),
simplificarea articulărilor cu abatere mai mică sau mai mare de la structura reală,
înlocuirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele mai uşoare,
metateza(mutarea unor sunete sau silabe unele în locul altora),
perseverarea unor sunete şi silabe,(A RAMANE FERM SI CONSTANNT PE O IDEE)
contragerea (contopirea a două cuvinte, obţinându-se o structură mai uşor de pronunţat).

Multe din aceste dificultăţi dispar către vârsta de 3 ani, dar unele se păstrează până la vârsta
de 4-5 ani.

9. GÂNDIREA

o Se dezvoltă începând cu al doilea an de viaţă.

o Căutarea mijloacelor noi se realizează în plan mental
o Conduite inventate prin combinări mentale, mai mult sau mai puţin rapide.
Caracterul gândirii este:
- egocentric – copilul se plasează în centrul mediului şi totul se învârte în jurul său;
- animist– copilul extinde la lucrurile din jur, ceea ce îi este lui specific, ca fiinţă vie);
- magic – subiectul este stimulat, în special de dorinţe şi plăceri, fapt care îl face să poată
realiza legături între obiecte sau fenomene care în realitate nu sunt legate între ele.

10. AFECTIVITATEA
SE OBSERVĂcaracterul capricios al emoţiilor, exteriorizat prin trecerea rapidă de la emoţii
pozitive la emoţii negative, de la râs la plâns şi invers . Copilul exprimă acum clar bucuriile şi
suferinţele sale prin expresii emoţionale, modelate prin imitaţie (de ex. bate din palme).
Relativa superficialitate a emoţiilor este caracteristica acestei vârste, deşi uneori pot apărea
trăiri atât de intense încât antrenează manifestări organice spectaculoase: reacţii de vomă,
slăbirea sau anularea controlului sfincterian, paloare intensă, tremurături.
Apare exprimarea nevoii de a primi afectivitatea celor din jur. Copilul cere afectivitate prin
gesturi şi expresii drăgălaşe sau chiar verbal.
Ataşamentul faţă de mamă devine şi mai intens, sentimentul fiind exclusivist şi simbolic, în
sensul că exprimă ca un rezonator sentimentele mamei. Prezintă ataşament şi în legătură cu
obiectele preferate, poate trăi intens o situaţie la care este spectator contopindu-se cu
personajele.
Timiditatea faţă de străini uneori se accentuează alteori scade în intensitate în funcţie de
importanţa care este acordată de familie acestui aspect . În jurul vârstei de 3 ani teama de
persoane străine se diminuează dar persistă teama de necunoscut (de exemplu „bau-bau‖,
„moşu‖ sau „baba cloanţa‖) în cazul în care aceste temeri au fost întărite de părinţi.
Anxietatea şi agresivitatea persistă din cauza neputinţei copilului de a face faţă mediului
extern, reacţiei de frică, pedepselor şi dezaprobării, resentimente şi teamă faţă de personajele
negative şi mânie orientată împotriva autorităţii adultului.
 De exempli Reacţiile emoţionale negative apar adesea cand este vorba de comparatia intre
Eu-Altul, copilul preluând prin imitaţie temerile, tendinţele agresive ale familiei.
simpatia şi ataşamentul. Copilul devine selectiv faţă de membrii familiei iar conduitele de
ataşament se complică treptat şi se diferenţiază. Accesele de afecţiune, zâmbetul, alintările şi
mângâierile sunt forme de manifestare a ataşamentului însă emoţiile explozive caracteristice
perioadei 1-3 ani nu sunt manifestări ale unor sentimente durabile.

11. Este spectaculoasă şi relevantă, în sensul creşterii gradului de fineţe al mişcărilor şi

multitudinii acţiunilor, pe care le poate realiza cu obiectele. Până la vârsta de 1 an şi 8 luni se
consolidează şi se perfecţionează mişcările de apucare, legate de alimentaţie, de viaţa
cotidiană şi de manevrarea jucăriilor. La mai mult de 2 ani, mişcările se diversifică, copilul
poate deschide şi închide uşi (manevrând clanţa), robinete, sertare. Mersul se îmbunătăţeşte
mult şi variază, în sensul că merge lateral, înapoi, face viraje, urcă şi coboară treptele în paşi,
alternând picioarele. Mişcările nu sunt întotdeauna perfecte, copilul se deplasează în cele mai
neaşteptate locuri, lipsindu-i experienţa şi reglajele foarte fine, motiv pentru care se pune
frecvent în pericol. Către 3 ani, atât mersul cât şi echilibrul se perfecţionează, apărând
mişcările coordonate,

Dezvoltarea motrică are consecinţe ample în dezvoltarea psihică generală a copilului şi

anume :
 se lărgeşte câmpul de explorare a lumii;
 se dezvoltă normalitatea de cunoaştere a funcţionalităţii lucrurilor;
 satisfacerea independentă a unor trebuinţe;
 experimentări motorii în explorarea lumii, în special prin joc.

12. JOCUL
La copilul de peste 1 an, jocul aproape se confundă cu întreaga sa activitate, 90% din timpul
de veghe al copilului fiind destinat jocului:
 simplitatea jocului – copilul împrăştie, adună, transportă jucării, deci manipularea
obiectelor (a jucăriilor) este conţinutul de bază a activităţii ludice. Intenţionalitatea este clară,
dar copilul nu reuşeşte întotdeauna să păstreze organizarea jocului în direcţia în care a
intenţionat, modificându-l adesea după stimuli situativi;
 jocul nu se poate realiza în absenţa jucăriilor sau a obiectelor de manipulat, acestea având
un foarte mare rol în stimularea şi desfăşurarea jocului prin calităţile lor funcţionale, pe care
copilul le foloseşte ca atare. Din acest punct de vedere este importantă calitatea jucăriilor
oferite copilului;
 durata scurtă a jocului. La începutul stadiului aceasta este de 5-6 până la 10 minute iar
către 3 ani poate ajunge la 20 de minute. În cursul jocului se înregistrează multe
întreruperidatorită atenţiei instabile şi a planului mental neformat, care nu poate proiecta şi
conduce activităţile copilului;
 copilul se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună cu aceştia. Câmpul conştiinţei fiind
limitat, el nu poate cuprinde ceea ce fac alţi copii şi nu poate controla eficient mai multe
planuri ale desfăşurării jocului.

Relaţiile copilului cu alţi copii de vârsta lui, în timpul jocului, pot fi:
 active-pozitive, când copilul oferă jucăria celuilalt, dar numai la schimb cu alta, îl trage pe
celălalt copil la joc sau îl sărută, arătând că îl place;
 active-negative, când copilul fură jucăria celuilalt sau o ascunde, încearcă să îl supere sau
să îl lovească;
 pasive-pozitive, exprimate printr-o implicare minimă a copilului şi printr-o conduită de
aşteptare a reacţiei celuilalt;
 pasive-negative, când copilul suportă cu stoicism tot ce vine negativ din partea celuilalt

 defensive-active, care presupun un răspuns la ceea ce i se întâmplă negativ din partea

celuilalt (plâns, fugă, cerere de ajutor, încercare de rezolvare a situaţiei într-un fel);
 defensive-negative, în care copilul doar plânge, fără a încerca altă rezolvare.

TEMA 2

1. FOAIE DE TITLU
2. În prescolaritate se contureaza multe din componentele personalitatii si totodata
acestea încep sa se aseze în primele configuratii specifice viitoarei structuri de
personalitate a adultului de mai târziu. Trasaturile de personalitate pot fi considerate
niste invarianti ale vietii psihice care pe masura ce apar aduc o anumita organizare,
stabilitate si autoreglare în conduita copilului. Aparitia lor face totodata copilul sa se
exprime în raport cu lumea într-o maniera specifica, originala.
Psihologii consideră vârsta preșcolară drept început de cale spre o dezvoltare profundă și
bogată a personalității omului. În principiu, personalitatea fiind unitatea Eului fizic, Eului
psihic (spiritual) si Eului social.
 3. Eul fizic este cel mai bine constituit si constientizat (dintre cele trei), desi formarea
sa se va încheia abia dupa puseul de crestere si maturizare sexuala din pubertate.
Copilul îsi constientizeaza Eul fizic prin:
- corecta recunoastere a propriei fizionomii;
- extinderea Eului asupra unui anumit spatiu fizic-obiectual (camera “mea”, hainele
“mele”…) si psihologic (dorintele “mele”, durerea “mea”….), copilul intuind tot mai
bine apartenenta la sine a unor elemente din realitatea înconjuratoare;
- întelegerea apartenentei sale sexuale
4 . Eul psihologic (spiritual), alcatuit din totalitatea trasaturilor psihice dobândite sau
înnascute, este slab constientizat în etapa prescolaritatii, el neputând fi descris pe baza unei
evaluari proprii.
Copilul si-l descrie în termenii adultului, preluând de la acesta toate afirmatiile
despre el (adesea chiar este precizata sursa – “eu sunt cuminte pentru ca asa spune mama
mea”). Daca i se cere sa-si aprecieze calitatile personale în legatura cu o situatie reala (“cum
esti tu la gradinita?”) copilul se descrie în termeni maximi (“eu stiu cele mai multe poezii”,
“eu alerg cel mai repede”) datorita egocentrismului si centrarii pe sine, precum si datorita
imposibilitatii de a face ierarhizari.
Prescolaritatea înregistreaza de-a lungul ei si o extensie a Eului spiritual, prin aparitia si
stabilizarea unor trasaturi, ca si prin gruparea lor în anumite configuratii specifice fiecarui
copil .
5. Eul social, alcatuit din atitudinile stabile manifestate în cadrul relatiilor sociale, este
deasemenea slab definit si constientizat. Prescolarul constientizeaza pozitia lui de copil, atât
în cadrul familiei cât si în afara ei, si întelege spontan si natural rolurile asociate acestei
pozitii (de supunere, de ascultare, de solicitare de ajutor, de respect, de raspuns afectuos).
tendinta identificarii cu parintii constituie o sursa fundamentala de integrare a noi modele
atitudinale si comportamentale în relatiile interpersonale. Dificultatile de identificare sau
lipsa posibilitatilor de identificare, îngreuiaza procesul cristalizarii personalitatii sub aspectul
ei social. Deasemenea, daca familia ofera identificari negative copilului, acesta va avea
dificultati în relatiile extrafamiliale.
Desi odata cu intrarea în gradinita copilul îsi simte apartenenta la grup, recunoaste grupul
ca fiind al sau, el nu este preocupat de pozitia pe care o ocupa în cadrul acestuia.
Caracteristicile acestui Eu social incipient vor suferi modificari substantiale în viitor, dar
îsi vor pastra o anumita influenta asupra relatiilor sociale ale viitorului adult.

Personalitatea prescolarului are o serie de caracteristici

1. În personalitatea prescolarului se formeaza acele trasaturi care pot fi exersate în
mod real, concret, în cadrul sistemului sau de relatii si activitati.
Parintii sunt primul factor care influenteaza formarea personalitatii copilului,
constatându-se o strânsa corelatie între calitatile acestora si prezenta la copil a anumitor
trasaturi. Climatul familial calm, optimist, stimulativ, cu modele pozitive de conduita, cu o
autoritate parentala rationala si echilibrata, genereaza trasaturi de personalitate pozitive ca:
încredere în sine si în ceilalti, optimism, independenta, deschidere în relatiile interpersonale.
Un climat familial conflictual, tensionat, sau dezorganizat, cu modele parentale negative, cu
un stil puternic autoritar, genereaza frecvent trasaturi ca: teama, anxietate, ostilitate si
agresivitate.
Al doilea factor important în formarea în formarea personalitatii îl constituie relatiile
fraternale si pozitia copilului în cadrul grupului fraternal. Primul nascut este de timpuriu
antrenat în tot felul de activitati legate de supravegherea celorlalti, ceea ce duce la formarea
calmul dar si îngrijorarea, nelinistea, gelozia. Copilul cel mai mic, iubit si alintat de toti, risca
sa se structureze ca imatur si labil emotional, dependent si lipsit de initiativa, dupa cum poate
deveni si o structura mai boema, calma si lipsita de griji, sau un tip puternic concurential si
dispus la confruntare cu ceilalti pentru a-si demonstra valoarea. Copilul mijlociu care s-a
bucurat initial de o dragoste excesiva din partea parintilor (pentru ca el a fost cândva copilul
cel mai mic), cedând acest loc unui nou nascut, poate avea dificultati de de adaptare. La
acesta poate sa apara o instabilitate comportamentala produsa de dezorientarea de status, el
oscilând între cramponarea de fostul loc (si revendicarea dreptul la iubirea de alta data a
parintilor) si adoptarea statusului responsabil al fratelui mai mare; dupa cum el se poate
structura echilibrat, prin adoptarea concurentiala a unui model matur de comportament.
Copilul unic daca este înconjurat, cum se întâmpla adesea, de un climat supraprotector risca
sa se structureze caracterial ca un egoist, individualist, capricios, orgolios.
Al treilea factor important în formarea personalitatii îl reprezinta gradinita, grupul de
copii în general, aici aflându-se sursa unor trasaturi ca: sociabilitatea, comunicabilitatea,
cooperarea, concurenta etc.
2. Trasaturile de personalitate ale prescolarului au o anumita instabilitate.
3. Trasaturile de personalitate ale prescolarului au o anumita unilateralitate în
manifestarea lor, datorita experientei de viata limitate si slabei generalizari (de exemplu,
altruismul se poate manifesta fata de copiii din grupa sa de la gradinita, dar lipseste fata de
copiii din alta grupa).
4. Personalitatea prescolarului manifesta o mare deschidere spre socializare. În
aceasta etapa de vârsta socializare este de doua feluri:
- socializare pasiva – care consta în adaptarea propriei conduite la modelele si
cerintele ambiantei;
- socializare activa – exprimata în initierea unor actiuni menite sa-i faciliteze
relationarea cu ceilalti (face mici servicii, daruieste, multumeste, saluta, ajuta).
Nevalorificarea acestei tendinte de socializare care se manifesta spontan si natural,
duce la instalarea unor trasaturi negative ca: timiditatea, izolarea, agresivitatea etc.

7, Constituirea bazelor personalitatii, si în special a laturii sale relational-valorice si de autoreglaj –

caracterul, este hotarâtor influentat de constiinta morala a copilului.

Controlul adultului este absolut necesar pentru orientarea copilului în sistemul de valori
sociale. Atitudinea parentala nepasatoare, inconstanta sau prea toleranta lasa copilul în
incertitudine, îl dezorienteaza si genereaza deficiente în structurarea sa morala.

Constiinta morala primara are o serie de caracteristici.

1. Constiinta morala primara este una tipic infantila – ea nu se întemeiaza pe ratiuni
logice sau pe o experienta proprie de viata, ci este preluata ca atare de la adult în a carui
judecata copilul are o încredere absoluta. El nu se îndoieste de adevarul si valoarea moralei
propuse de parintii sai si i se subordoneaza în calitatea sa de copil al acestor parinti.
2. Constiinta morala primara este întemeiata pe sentimentele pozitive ale copilului fata
de adult si pe dorinta de a-si asigura la rândul sau dragostea acestuia.
3. Constiinta morala primara se întemeiaza pe respectul copilului fata de adult -
elementul central al acestui respect îl reprezinta autoritatea adultului, perceput ca stiindu-le
pe toate, ca având întotdeauna dreptate si în care copilul are o încredere nelimitata.
4. În morala primara a copilului regula, odata investita cu autoritatea adultului si
interiorizata, devine un imperativ de la care nu se mai admit abateri, iar daca acestea se
produc ele trebuie imediat pedepsite. (Asa se explica firescul cu care prescolarul, si mai târziu
scolarul mic, pâraste – de fapt, el semnaleaza încalcarea normei si cere ca vinovatul sa fie
pedeapsit.)
5. Morala primara este o morala concreta - ea se aplica unor situatii traite efectiv,
copilul neputând sa înteleaga aspectul moral al unor situatii ipotetice.
6. Morala primara este heteronoma (J. Piaget) – caracteristicilor de mai sus dau
moralei primare un caracter heteronom (= de supunere în fata unor reguli formulate de altii).
Piaget o defineste drept o morala a ascultarii si respectului unilateral care îl leaga pe cel
inferior de cel superior lui, cu toate pericolele care decurg din aceasta dependenta.

8, În efortul de a-i forma copilului deprinderea de a se supune normelor, adultul se

confrunta cu doua dificultati majore – cu negativismul copilului si cu minciuna.
Negativismul, ca opozitie constanta fata de cerintele adultului si fata de norme în
general, poate rezulta la prescolar din doua surse majore:
- din interdictiile drastice, din blocarile brutale si neîntemeiate ale dorintelor sale
legitime de a explora lumea si de a-si exersa capacitatile proprii; interdictiile
nejustificate fac sa apara sistematic relatii conflictuale între copil si cei din jur, iar
tensiunile care le însotesc se vor stabiliza în conduita lui ca încapatânare, ca
opozitie activ-agresiva sau pasiv-agresiva fata de tot ceea ce îi cere adultul;
- din reguli si norme care depasesc capacitatea lui de subordonare la ele; aceste
cerinte exagerate îndeparteaza copilul si-l fac sa refuze activitatile în care ele sunt
implicate, pentru ca ulterior, prin generalizare, sa se îndeparteze de orice activitate
care are un caracter normativ.
Minciuna, ca distorsionare a realitatii, are pâna la 4 ani un caracter neintentionat fiind
un amestec involuntar al realitatii cu intentiile si dorintele copilului, un produs al fanteziei lui
prea putin controlate. Dupa 4 ani minciuna devine semnul unei abateri intentionate de la
norma morala, pentru ca acum copilul încearca sa evite pedeapsa pe care o poate anticipa,
mistificând realitatea.
(Adesea minciuna apare însa si ca o reactie spontana, de moment, folosita pentru
iesirea dintr-o încurcatura careia copilul nu-i gaseste alta solutie, sau pentru a obtine o
recompensa care îl tenteaza puternic. Frecvent, asemenea situatii sunt urmate de
marturisirea adevarului si din aceasta cauza unii specialisti considera ca pâna la 7 ani
minciuna nu este asa de grava – ea ar tine mai degraba de lipsa de strategii adaptative
specifica copilului, decât de o vinovatie morala propriu-zisa.)
Minciuna trebuie sanctionata de catre adult (dar într-un mod rational) pentru ca
trecerea ei cu vederea implca riscul stabilizarii acestui tip de reactie în conduita copilului.

9, În copilăria preșcolară, se dezvoltă intens o latură centrală în cadrul personalității copilului –

conștiința de sine În dezvoltarea conștiinței de sine pe parcursul copilăriei preșcolare, se evidențiază
autocunoașterea și autoaprecierea.
, Cunoașterea de sine la vârsta preșcolară este determinată de experiența activității practice a
copiilor
autoaprecierea este determinată de comunicarea copilului cu oamenii din jur.
Pentru dezvoltarea cunoașterii de sine exacte, este necesară o interacțiune armonioasă a
experienței individuale și aprecierii, pe care copilul o obține în cadrul comunicării cu oamenii maturi.
Copilul de vârstă preșcolară este capabil să-și aprecieze singur propriile neajunsuri și calitățile
pozitive pe care le posedă