Contradicţia dintre caracterul modern al reformelor agrare, inspirate din Codul Civil

napoleonian şi mijloacele iraţionale de implementare a lor, pe de o parte şi legiuirile premoderne ale

„tocmelilor agricole”, pe de altă parte, a generat consecinţe economice şi sociale neeconomice şi
distructive ale distribuţiei proprietăţii rurale, efecte depopulante şi de pauperizare ale sistemului
latifundiar, arendăşiei parcelare şi absenteismului care şi-au pus pecetea asupra configuraţiei
restratificării sociale şi, îndeosebi asupra elementelor clasei mijlocii – ţărani înstăriţi, arendaşi,
proprietari funciari orientaţi spre piaţă, negustori, cămătari etc. Sursele prosperităţii acestor clase
mijlocii nu aveau nimic în comun cu raţionalizarea capitalistă a muncii libere, cu reinvestirea profitului
pentru dezvoltarea afacerilor ci se bazau pe resursele feudale ale muncii silite, pe servituţile asociate
vechiului regim. O constatare interesantă formulează Ilie Bădescu după care „caracterul reformei
derivă nu din conţinutul juridic, ci din structura socială în care urma să se aplice, caracterizată prin
două slăbiciuni de clasă: pe de o parte conduita absenteistă a boierimii româneşti, pe de altă parte,
slăbiciunea agentului burghez naţional cu o conduită capitalistă autocentrată” care împinge reforma
într-o direcţie neoiobăgistă (Bădescu 1984:111).