Monolog Pierrot din Dom Juan de Moliere

Stai oleacă, să-ţi spun cum s-a întîmplat tot, din fir pînă-n aţă. Că vorba ăluia, eu i-
am ochit întîi, că dacă nu-i ocheam eu întîi...Uite cum s-a întîmplat: eram pe mal, colo, eu
şi cu burtosul de Lucas şi ne hîrjoneam cu bulgări de pămînt - el arunca în mine cu bulgări
şi eu aruncam în el - cum s-ar zice, ne hîrjoneam, că şi borţosului de Lucas îi place să se
hîr-jonească şi mie la fel mi-e dragă hîrjoneala. Şi cum ne hîrjoneam noi, fiindcă îţi spusei
că ne hîrjoneam, ce să văz, departe, ceva care se vînzolea parcă cu valurile, şi se căznea
parcă spre noi. Vedeam cum te văz, după aia vedem noi că nu mai vedeam, după aia
vedem că vedeam...- Măi Lucas, parcă ar fi nişte muşterii care înoată spre ţîrm. - Ce tot
bălmăjeşti, zice. - Tu ia seama la ce-ţi spui, că doar nu-s zănatic, sînt oameni. Dar de unde
mai scornişi şi asta, zice. Ascultă-mă pe mine, ai orbul găinilor, zice. - Pui rămăşag, zic că
n-am orbul găinilor, că sînt doi muşterii şi că vin înot spre noi, zic. - Mă prind pe cît vrei,
zice, că spui prostii... - Atunci, punem rămăşag pe zece firfirici, zic, că eu am dreptate? -
Bucuros, zice, şi dacă ţii, poftim gologanii. Eu...mă ştii tu pe mine, nu sînt nici scrîntit, nici
măselariţă n-am băut. Am scos din brîu gologanii, cinci bucăţi de cîte două firfirici, cum aş
fi dat pe gît o ulcică de vin. Fiindcă oi fi eu cam zurliu, dar cînd e vorba de ban, mă codesc
şi mă socotesc de zece ori - dar ştiam ce fac! Că eu sînt om cu cap... Şi n-apucăm să
încheiem rămăşagul că şi zărim, preţ de-o aruncătură de băţ, pe muşteriii mei făcîndu-ne
semn să le sărim într-ajutor. Eu, cu gîndul la rămăşag: - Ascultă Lucas, zic, îi vezi cum ne
cer să-i scăpăm? Hai iute să-i scoatem la mal. - Să-i scoată Satana, că eu nu-i scot, că am
pierdut banii din pricina lor! Şi ce să-ţi spui, atîta l-am dăscălit şi l-am socrit, c-a dat
Dumnezeu de s-a muiat şi am sărit amîndoi, de i-am scos buni zdraveni din apă, pe urmă i-
am dus acasă şi i-am aşezat lîngă vatră, că erau uzi leoarcă şi i-am despuiat de straiele de
pe ei, de-au rămas în pielea goală. Charlotte, pe mine mă roade ceva pe inimă. Tu ştii că-
mi-eşti dragă şi o să ne luăm amîndoi, de la o vreme nu mai îmi place ce văz la tine. Tu nu
mă mai îndrăgeşti ca înainte. Ai văzut-o pe dolofana aia de Tomassa, cum nu-l lasă în pace
pe Robam, cum îi dă într-una tîrcoale şi nu-i îngăduie măcar să-şi tragă sufletul? Cînd îl
ciupeşte, cînd îl hîrjoneşte, cînd îi chiteşte cîte-o scatoalcă aşa, de şagă. Asta dragoste,
înţeleg şi eu!...Tu stai mereu posacă, parc-ai fi buştean din pădure şi de m-aş învîrti pînă
mîine pe lîngă tine, socot că nu mi-ai repezi un ghiont măcar şi n-ai scoate o vorbă din
gură. Ascultă la mine, nu e bine ce faci. Prea eşti din cale afară de nesimţitoare cu lumea.
Charlotte, făgăduişte că ai să mă iubeşti mai tare d-acu înainte. Eu mă duc să-i trag o
înghiţitură de rachiu, să-mi vie inima la loc după opinteala de adineauri.