CIPRIAN MEGA

PÂNTECUL DESFRÂNATEI

CRONIKA

"Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă

numesc fiul tău... " (Luca 15,21).
”Femeia risipită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure" (Tudor Arghezi).

Raă stignit îîn fotoliu, cu fruntea sprijinitaă îîn palma dreaptaă , baă traî nul
îîncepu saă laă crimeze. Ţigara, maă rturia unei patimi care de-a lungul vremii îîi
deveni ciudat de prietenoasaă , era pentru el mai mult un refugiu decaî t un
capriciu. ÎÎn viaţaă şi-a construit patimi maă runte, îîn care saă se refugieze
pentru a uita de paă catele mari... Acum, îînsaă , nu mai poate fugi de el îînsuşi,
nu se mai poate ascunde. Deşi e singur îîn birou şi tot ce vede îîn jur sunt
rafturile cu caă rţi, sufletul saă u simte prezenţa cuiva, iar mintea îîl
îîncredinţeazaă caă e îînşelat de propria-i privire, care-i ascunde pe cineva.
Cerceteazaă ca pentru final cu privirea-i neputincioasaă îîncaă perea, faă raă saă
observe nimic straă in, apoi îîncepe saă îîngaî ne caî teva cuvinte, ca şi cum cineva
aşteaptaă de mult timp saă -l asculte:
- Eşti aici... Dintotdeauna ai fost! Adesea ţi-am vaă zut umbra şi am ştiu
caă eşti îîn spatele meu, dar maă îînverşunam saă cred caă nu eşti tu... caă nu exişti,
chiar! Deşi, îîn fiecare clipaă ai avut grijaă saă ştiu caă eşti îîn umbra mea.
Puternic şi laş... Mereu prezent şi mereu ascuns... Nemernic cu aliuraă de
îînger, desfraî nat faă raă trup, geniu faă raă îînţelepciune... Un fiu risipitor, care-ar
plaă ti oricaî t saă subjuge pe Tataă l, dar, conştient de neputinţa sa, maî nuieşte ca
un paă puşar sadic pe fii Acestuia... Blestem şi uraă !
Chin şi amaă raă ciune! ÎÎngrozitor de frumos şi ataî t de uraî t îîncaî t nu-ţi
putem observa adevaă ratul chip... Ştiu caă eşti aici. Arataă -te maă car acum, caî nd
cred caă ne-am îîncheiat socotelile! Spune-mi cine eşti! Spune-mi dacaă eşti tu
sau maă îînşel!
-Cine sunt? se auzi o voce îînfioraă toare şi plaă cutaă îîn acelaşi timp. Auzi,
cine sunt... Am multe nume şi multe dintre ele îîţi sunt cunoscute. Adesea vaă
rugaţi saă fiţi izbaă viţi de mine. Fiul întunericului şi stăpânitorul acestui veac,
maă recomanda Cineva. Tu maă îîntrebi acum cine sunt, caî nd tu mi-ai îîngaă duit
ataî ta vreme saă stau îîn umbra ta? M-ai chemat laî ngaă tine şi o viaţaă îîntreagaă
ţi-am îîndrumat paşii, faă raă saă -mi vorbeşti vreodataă , şi acum maă îînvinuieşti caă
ţi-am raă spuns chemaă rii? Sunt eu laş sau tu, caă abia acum îîndraă zneşti saă -mi
vorbeşti Şi nici maă car acum nu ai curajul saă -mi rosteşti numele...
-Of, Doamne... Unde eşti, Doamne? striga baă traî nul cu privirea
pierdutaă .
-Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău! El nu se lasaă ispitit, pe caî nd
eu... Vai, vai, prietene... Saă strig şi eu cu tine? Poate pe mine maă aude. Auzi-l,
Doamne, că strigă-n urma noastră! Parcaă aud un raă spuns, pentru cel mult
prea îîntaî rziat: Fiul pierzării... Mai bine i-ar fi fost lui să nu se fi născut! Of, of,
părăsitu-l-a Dumnezeu, urmăriţi-l şi îl prindeţi... De fapt, tu L-ai paă raă sit...
pentru mine! Şi eu ţi-am daă ruit tot ce mi-ai cerut. Acum ţi-am adus şi
ultimul dar...
-Mai daă -mi o zi sau maă car un ceas, te rog! Saă -ndrept ce-aş mai putea
îîndrepta. Saă spun ce mai am de spus. Saă rostesc cuvintele pe care le-am
taă inuit.
-Zi ce ai de zis! E seara noastraă . Te voi asculta cu raă bdare.
-Dar nu cu tine vreau saă vorbesc. Tu le ştii pe toate prea bine. Lasaă -maă
saă vorbesc cu un singur om! implora baă traî nul, laă crimaî nd.
-E taî rziu acum. Doar eu ţi-am raă mas alaă turi. Eu am destul timp saă te
ascult. Şi apoi, tot ce ne-a mai raă mas de faă cut e saă ne amintim totul
îîmpreunaă , aşa caă poţi îîncepe!
-Nu-mi cere asta, te rog!
-Nu-ţi cer. Asta nu îînţelegi tu. Eu nu-ţi cer nimic. Eu îîţi poruncesc!
Baă traî nul simţea caă se îînaă duşaă , caă inima lui şi-a îîncetat orice activitate.
Nu-şi mai simţea trupul, îîmpotriva proprie-i voinţe, ceva nu-i daă dea voie saă
moaraă .
-Nu mai fi laş, vlaă dicule! E viaţa ta. Hai saă ne-o amintim îîmpreunaă ! Cu
ce îîncepem?
Se simţea îîncolţit, deşi nu vedea pe nimeni îîn acea îîncaă pere. Auzea o
voce care, îîn ciuda faptului caă nu o mai auzise paî naă atunci, îîi era foarte
familiaraă . Singurul simţaă maî nt fizic de care mai avea parte era provocat de
saî nge, care, îînfierbaî ntaî ndu-se îîngrozitor, paă rea caă vrea saă -i topeascaă trupul,
îîngheţat de caî teva ceasuri. Ar fi vrut saă creadaă caă totul e o îînchipuire, îînsaă
era conştient caă nu-şi mai putea permite saă se mai amaă geascaă . Clipa de care
s-a temut îîntreaga viaţaă , la care paî naă acum se obliga saă nu se gaî ndeascaă ,
trebuia traă itaă .
-ÎÎncepi odataă ? raă suna poruncitor glasul umbrei. Ard de neraă bdare saă
ne amintim îîntreaga-ţi viaţaă pe care am construit-o îîmpreunaă !
-Nu pot..., îîngaî naă baă traî nul. Nu pot! Mai îîngaă duie-mi puţin timp!
-Saă te ajut? Au trecut 50 de ani... ÎÎţi aminteşti? Alergai plaî ngaî nd prin
ploaie, pierdut de casaă , de paă rinţi, de prieteni, de cunoscuţi... Erai un fugar.
Nu te ştia nimeni. Un vagabond... şi toţi gaî ndeau caă ai murit. Te jurai pe viaţa
ta caă vei fi drept paî naă la sfaî rşitul zilelor tale, caă vei schimba lumea, caă -Î vei fi
supus, numai saă te scoataă din mlaştina îîn care caă zusei. Îar El, ca un surd nu
auzea şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa, îîţi trecea cu vederea taî nguirea.
Absolut firesc! El nu se lasaă ispitit. Nu l-ai putut amaă gi cu promisiunile tale.
Urlai ca un nebun, plaî ngeai ca un copil bezmetic, simţeai caă ţi se fraî nge
inima, caă te îînaă duşi de dorul celor pe care îîi iubeai, caă te sfaî şie neputinţa...
caă ai nevoie de El! Îar, El taă cea. Ai îînceput saă urli şi mai puternic, strigaî ndu-ţi
Dumnezeul, Caă ruia îîi cereai maă car saă -ţi spunaă de ce trebuie saă traă ieşti o
viaţaă pe care nu ai cerut-o tu. Îar Dumnezeul taă u a îîncetat saă mai ia aminte
la glasul rugaă ciunii tale... Atunci, am venit eu. Nu m-ai chemat, dar am vrut
saă -ţi şoptesc ceva. ÎÎţi aminteşti ce ţi-am spus? Sigur caă îîţi aminteşti! Un gaî nd
care îîţi naă vaă li îîn minte şi care parcaă te lovi îîn ceafa ca un bulgaă re taă ios de
gheaţaă . "Şi dacaă , îîn timp ce eu maă sfaî rşesc de amaă raă ciune, de neputinţaă , îîn
timp ce eu urlu caă tre Cer şi maă rog cu ataî tea lacrimi, undeva, îîn adaî ncurile
paă maî ntului sau îîn îînaltul cerului ori îîn altaă parte, Dumnezeu şi Satan îîşi dau
maî na, ca doi paă puşari, ca doi maeştri, care ajung la îînţelegeri neaşteptate
privind piesele de pe tabla de şah...". ÎÎţi aminteşti gaî ndul aă sta? Spune! ÎÎţi
aminteşti?
-Da, îîmi amintesc..., oftaă , plaî ngaî nd, baă traî nul. Te rog, îînceteazaă ! Mai
îîngaă duie-mi maă car caî teva zile!
-Te mai las caî teva zile ca saă aşterni pe haî rtie tot ce ai de povestit...

Paris, 8 februarie 1981

Nu maă gaî ndeam vreodataă saă -mi aştern amintirile pe haî rtie. De fapt,
nu ştiu de ce maă mai mir ataî t... Viaţa mi-a dovedit adesea caă de multe ori
eşti nevoit saă faci lucruri la care nici nu te-ai fi gaî ndit vreodataă . Aş vrea saă
nu maă mai gaî ndesc caă sunt presat saă umplu aceste pagini numai cu lucruri
adevaă rate, îînsaă e imposibil... Adevaă rul te preseazaă îîntotdeauna, fie caă -l
ascunzi, fie caă -l spui. Uneori eşti mai vinovat caî nd îîl rosteşti, decaî t atunci
caî nd îîl ascunzi. Ataî t de multe portiţe de interpretare ne-a laă sat Domnul
pentru poruncile Lui, îîncaî t, îîn fatța celor asemenea ţie, plaă maă diţi din ţaă raî naă
şi chemaţi la viaţaă prin suflare dumnezeiascaă , e destul de uşor saă te
disculpi... Totuşi, se pare caă şi îîn momente, cum e cel de faţaă îîn cazul meu,
caî nd nu mai poţi minţi şi nici nu-ţi mai doreşti lucrul asta... La ce bun saă -mi
pierd vremea cu minciuni? Ce bine-ar fi saă mai am destul timp pentru tot
adevaă rul! Am impresia caă am ajuns la Judecataă , numai caă nu L-am vaă zut pe
Hristos, ci acela care-mi cere aceasta maă rturie este Staă paî nul îîntunericului.
Prezenţa lui ca personaj deloc îînchipuit îîn aceste îînsemnaă ri dau textului o
nota de ficţiune, mi se pare. Dar existenţa lui este de netaă gaă duit, ataî t prin
prisma teologiei, caî t mai ales prin experienţa omeneascaă ... Îar eu pot da
maă rturie îîn acest sens, oricaî t de greu mi-ar fi fost paî naă acum saă recunosc
lucrul aă sta. ÎÎnsaă , toate la timpul lor...
 Din aceasta pricina, voi aşeza toate îîn ordinea îîn care mi le amintesc...
Deodataă , cuvintele îîmi sunt din ce îîn ce mai anevoioase, chiar potrivnice.
Dostoievski, îîn Adolescentul, se plaî ngea de greutatea de a se exprima îîn
ruseşte. Nici mie îîn romaî neşte nu-mi e prea comod saă maă exprim acum, îînsaă
nu cred caă vreo limba din lume mi-ar putea îînlesni aceastaă scriere...
E a opta zi din februarie. Duminica. Sunt caă lugaă r; de fapt, îîncaă maă
consider caă lugaă r, deşi, veţi vedea, nu sunt prea multe îîntaî mplaă ri din viaţa
mea cu care saă -mi îîntaă resc afirmaţia. Apoi, nici îînfaă ţişarea nu prea maă
vaă deşte... Cu toate astea, am intrat pe poarta maă naă stirii îîn toamna lui 1945.
Au trecut, iataă , 42 de ani... Era îîntr-o vineri: 14 octombrie 1945... dupaă o
pribegie de caî teva zile, maă poticnisem cu puterile sfaî rşite îîn faţa porţii
maă naă stirii Neamţ. Ochii, aţintiţi mai tot timpul la icoana înălţării Domnului
aflataă deasupra intraă rii, alunecau din caî nd îîn caî nd spre uşile de stejar masiv
ale maă naă stirii. Staă team de caî teva ceasuri bune acolo, nemişcat, privind
icoana şi poarta aşezaă maî ntului, şi aveam senzaţia caă moartea fuge de mine,
iar eu alerg dupaă ea. Venisem cam îîn vremea praî nzului şi deja se auzea
toaca; pentru vecernie. Nimeni nu-mi adresase nici un cuvaî nt, nimeni nu se
sfia de prezenţa mea destul de ciudataă îîn faţa porţii, afaraă numai de caî teva
babe curioase, nu destul de îîndraă zneţe îîncaî t saă îîntrebe ce se îîntaî mplaă cu
straă inul care le maă cina nervii prin taă cerea lui îîndelungataă şi prin privirea cel
puţin neobişnuitaă . Nu aveam nici o motivaţie pertinentaă saă fac pasul
urmaă tor, pasul care m-ar fi apropiat ataî t de tare de acea contesaă a morţii
naă scutaă din temerile mele, îîncaî t aş fi putut-o apuca de braţ s-o silesc saă maă
ia cu ea pe calea îîntunericului. Îar din icoanaă , spre mine, nefericitul, cobora
lumina din chipul Domnului. Maă gaî ndeam îîn acea clipaă la Maria Magdalena.
Fericita! Şi-a batjocorit ataî t de mult trupul, a fost condamnataă de alţii şi-a
fost salvataă de Domnul. Îar ochii ei, ochii trupului chinuit de paă cat, nu L-au
recunoscut pe Hristos, caî nd, dupaă ÎÎnviere, i S-a araă tat. A crezut caă -i
graă dinarul. Dar El, ca s-o trezeascaă din orbire, i-a zis doar: "Maria!". Şi-
atunci, ea a recunoscut vocea aceea, care, mai demult, îîmbraă ca alte cuvinte,
izbaă vitoare pentru viaţa ei: "Cel care este fără de păcat să arunce cel dintâi
cu piatra!". Era vocea Celui faă raă de paă cat... Pe Acela şi eu îîl strigasem cu
disperare dar nu am avut timp saă -Î aştept raă spunsul. Şi iataă -maă îîn fatța
maă naă stirii... Viaţa mea, deodataă , lua un alt drum, neaşteptat, îînsaă de
neabaă tut. Din acest moment îîncepe o poveste lungaă , pe care nu o pot taă inui,
îînsaă ce s-a îîntaî mplat paî naă îîn acest moment e mai important pentru mine, e
tinereţea mea, e viaţa mea... Şi nu aş vrea sub nici un chip saă neglijez acea
perioadaă , pentru ca m-aş neglija pe mine, caă ci atunci, numai atunci am fost
eu... De aceea am saă scriu mai îîntaî i de perioada anterioaraă acestui moment,
apoi voi povesti cu de-amaă nuntul ce s-a îîntaî mplat dupaă ... O viaţa
tumultuoasaă , îîn care am fost un simplu actor, nefericit caă joc dupaă scenariul
altuia, chiar dacaă recuzita a fost de excepţie...
E 8 februarie şi e duminicaă . Revin la amaă nuntul asta. Pentru mine e o
zi îîncaă rcataă cu multe amintiri. ÎÎn 1942, 8 februarie pica tot duminica...
Trecuse un an de la Rebeliunea Legionară. Romaî nia era îîn plin raă zboi, aliataă
a Germaniei lui Hitler. Pe-atunci eram elev al Seminarului Central din
Bucureşti. Printre seminarişti mai mişunau caî teva materiale despre Garda
de Fier, îînsaă toate îîn cea mai mare taă cere. Aveam caî ţiva prieteni mai mari,
absolvenţi ai Seminarului, care fuseseraă arestaţi la ordinul lui Antonescu.
Din aceastaă pricinaă , era foarte greu saă ţii corespondenţa cu cineva.
Trimisesem o scrisoare îîn Moldova, la Îaşi, printr-un prieten care fusese saă -
şi vadaă tataă l, foarte bolnav. Trebuia saă ducaă scrisoarea la un liceu de fete, la
o cunoştinţaă din copilaă rie, cu care maă îîntaî lnisem cu aproape şase saă ptaă maî ni
îînainte, de Craă ciun. Maă legau de ea multe amintiri, amorţite de caî ţiva ani
care trecuseraă peste ele. De Craă ciun o reîîntaî lnisem, discutasem destul de
mult, îînsaă nu am avut curajul saă -i spun ce simt pentru ea, probabil şi pentru
faptul caă acum avea un logodnic care studia Medicina, tot îîn Îaşi. ÎÎn ciuda
acestui amaă nunt, îîn timpul vacanţei ne îîntaî lnisem destul de des. Mergeam
la o cafenea şi povesteam ore îîn şir. Ne simţeam minunat unul îîn compania
celuilalt. Descoperisem multe lucruri care ne plaă ceau amaî ndurora.
Discutam despre orice: literaturaă , muzicaă , teatru... Ea o artistaă excepţionalaă ,
eu doar admirator al artei, iubitor de frumos, cu puţine veleitaă ţi literare, de
care am refuzat saă maă folosesc vreodataă . ÎÎmi amintesc ultima searaă îîn care
ne-am îîntaî lnit... imediat dupaă Craă ciun. Ninsoarea adusese cu ea o linişte
neaşteptataă îîn Îaşul fraă maî ntat îîncaă de perioada verde a Gaă rzii. Discutasem
timp de trei ore pe teme caî t mai diverse. ÎÎmi adusese caî teva poezii, de-ale ei
şi de-ale logodnicului ei. de care saă ţinem cont la Bucureşti caî nd vom decide
ce publicaă m îîn gazetaă . Era vorba de o gazetaă de literaturaă pe care o
preluasem de la caî ţiva teologi care se perindaseraă prin şcoala noastraă şi
care era cititaă de tineri mai ales îîn perioada interbelicaă , dar şi îîn timpul
celui de-al doilea raă zboi mondial. O tipaă ream cu mare greutate pe cheltuiala
noastraă la un caă lugaă r de la Cernica, un baă traî n care se ocupa de tipografie.
Dac-ar mai fi traă it, nici astaă zi nu am fi fost achitaţi de datoria pe care am
acumulat-o la el.
"Ale mele nu sunt prea reuşite... Nu am prea mult talent, dar îîmi pierd
timpul... îîn schimb, ale lui Bogdan sunt minunate! El e un poet desaă vaî rşit!",
îîncerca ea saă maă convingaă .
Am citit cele trei poezii ale ei chiar atunci, îîn timpul îîntaî lnirii noastre.
Mi-au plaă cut. Un sentiment brutal de frumos îîmi cuprinsese sufletul caî nd i-
am recunoscut scrisul din copilaă rie. Am convins-o saă -mi mai dea caî teva
poezii şi am condus-o acasaă , unde urma saă le primesc. Aşteptaî nd-o îîn faţa
claă dirii îîn care locuia, la etajul trei, mi-am aruncat privirile pe versurile
logodnicului. Mi s-au paă rut ataî t de greoaie, de neşlefuite, de grosolane... De-
a dreptul nepoetice... Nu vedeam poezia îîn cuvintele lui. Caî nd a coboraî t cu
celelalte poezii, am faă cut aluzie la versurile lui Bogdan, spunaî ndu-i cam ce
cred despre ele. Ea nu s-a araă tat deloc supaă rataă , ci privirea îîi traă da un
entuziasm neaşteptat. Ochii îîi straă luceau ataî t de frumos, aducaî ndu-i îîn
evidentțaă frumuseţea, îîncaî t simţeam caă trebuie saă mai zic ceva... Cred caă şi ea
aştepta acelaşi lucru, îînsaă eu am taă cut. Ce trebuia saă -i spun atunci, am gaă sit
de cuviinţaă saă -i maă rturisesc printr-o scrisoare, pe care, de altfel, nu aş fi
scris-o, dacaă nu aş fi fost raă pus de-a binelea de o gripaă care baî ntuia
Bucureştiul îîn acea vreme. ÎÎi scriam ceva de genul:
"Draga mea, întâi de toate, ţin să-ţi mulţumesc pentru serile petrecute
nu cu mult timp în urmă. Discuţiile, poveştile, zâmbetele din acele seri mi-au
înzestrat sufletul cu speranţă, cu bucuria de a fi întâlnit o persoană în
compania căreia timpul îşi pierde orice valoare. Împietrită de timp şi
îngheţată de uitare, inima mea şi-a amintit chipul fetiţei de odinioară, care
dezlănţuia un demon de nestăpânit în sufletul unui copil cu câţiva anişori
trecut de zece ani. Refuz să cred ca reîntâlnirea noastră a fost întâmplătoare.
Iar dacă tu te înverşunezi să consideri că regăsirea noastră a fost pură
întâmplare, atunci te faci vinovată de singurătatea a două suflete rătăcite pe
cărări uneori mlăştinoase, înţelegând prin asta şi legături şi logodne de tot
felul... "Acea flacără ce-aprins-ai nu s-a stinge niciodată!", te asigur şi eu,
precum îi spunea cândva Gheorghe Asachi femeii iubite. Să şti că am
îndrăznit să-ţi scriu abia după ce, ţintuit la pat de o gripă cumplită, am visat
că ne plimbam amândoi pe malul mării, la apusul soarelui, şi atunci ţi-am zis
ce simt pentru tine. Cumva îţi aminteşti? Ai avut şi tu acelaşi vis? Spune-mi, te
rog, ce mi-ai răspuns! Dacă ţi s-a întâmplat acelaşi lucru şi dacă vrei să facem
ca visul acela să devină viaţa noastră, dă-mi mâna şi vom continua plimbarea
începută în vis!
Cu mult drag,
Adrian "
Raî ndurile pe care i le trimisesem erau şi un act de curaj, caă ci saă nu
uitaă m un aspect demn de luat îîn seamaă : era logoditaă . Trimisesem scrisoarea
la îînceputul saă ptaă maî nii, iar colegul meu trebuia saă aparaă . ÎÎl aşteptam cu
sufletul straî ns de neraă bdare. Eram conştient caă putea trimite un raă spuns
nefavorabil sau, mai raă u. putea saă nu trimitaă nimic. ÎÎntr-un final, îîmi sosi
prietenul care trebuia saă aducaă vestea. Era bucuros. Bineîînţeles, bucuria lui
nu avea nici o legaă turaă cu mine; tataă l lui era îîntr-o stare foarte bunaă şi asta îîi
daă dea chef de viaţaă ! Caî nd m-a vaă zut, mi-a si zis:
-Maă , tata se simte din ce îîn ce mai bine. îîncep saă traă iesc şi eu, odataă cu
vindecarea lui. M-am ocupat ca scrisoarea ta saă ajungaă unde trebuia.
Frumoasaă destinatara, n-am ce zice! S-a îînroşit toataă caî nd i-am dat plicul...
Tot emoţionataă era şi caî nd ne-am îîntaî lnit saă -mi dea scrisoarea cu raă spunsul.
Şi, iat-o! Citeşte-o şi saă fii bucuros apoi. Nu am desfaă cut-o, dupaă cum vezi
bine, îînsaă , nu ştiu de ce, am un sentiment plaă cut legat de ce scrie îîn ea.
M-am depaă rtat şi am desfaă cut scrisoarea cu neraă bdare. Simţeam cum
inima a îînceput saă se graă beascaă , din pricina emoţiei. Şi citesc:
"Dragul meu,
Cu fiecare clipă, sentimentele pe care le simt pentru tine, încep sa nu-mi
mai încapă în sufletul de copil, prins deja într-o altă legătură. Cum voi sfârşi
de scris aceste rânduri, voi merge să rup o logodnă, care nu-mi poate aduce
altceva decât nefericire. Îţi răspund la întrebare, asigurându-te că visul tău
nu-mi este deloc străin ... este şi visul meu ... Din prima clipă a revederii
noastre am simţit că tu eşti cel lângă care aş trăi mai mult decât o viaţă. Ne
plimbam amândoi pe malul mării şi mi-ai zis că mă iubeşti...Iar eu,
nevrednica... eu...ţi-am zis că te iubesc la rându-mi! Îţi întind mâna mea!
Cuprinde-mi palma în palma ta şi oriunde vei voi, te voi însoţii. Cu
nespusă dragoste, Ana "
Scrisoarea îîmi aprinsese sufletul. Am recitit-o de nenumaă rate ori
atunci, bucuraî ndu-maă ca niciodataă ... O recitesc cu amaă raă ciune acum, caî nd
îîmi amintesc acele clipe, raă maî naî nd nostalgic unui destin neconstruit... ÎÎn
acea vreme, mai toate şcolile cu internat aveau un program destul de strict.
Seminarul, mai cu seamaă , îîntrecea cu mult rigorile vremii. Seara ne furişam
ca hoţii, caî te trei-patru din anii mai mari, saă ream gardul care îîmprejmuia
claă direa şi curtea şcolii, şi mergeam la teatru. De multe ori, scaă paă m
neobservaţi. Alteori, fie eram aspru sancţionaţi de pedagog şi de directorul
internatului, fie scaă paă m ca prin minune, prin îîngaă duinţa pedagogului sau
prin mijlocirea paă rintelui duhovnic, un caă lugaă r nu prea îîn vaî rstaă , care
cucerea pe toţi prin bunaă tatea sa şi la care se spovedeau mai toţi
seminariştii. O escapadaă de acest gen a fost şi caî nd am fugit din internat ca
s-o ascultaă m caî ntaî nd pe Maria Taă nase, undeva îîn Piaţa Buzeşti, la
restaurantul "Neptun". ÎÎntaî mplarea a faă cut saă zaă resc undeva, la o masaă ,
îînconjurat de caî ţiva prieteni, pe paă rintele Antim, duhovnicul nostru,
îîmbraă cat îîn haine civile. Paă rintele era un iubitor de muzicaă şi nu ar fi ratat
ocazia de a o asculta pe aceasta "Pasăre Măiastră” a muzicii romaî neşti din
toate vremurile, cum îîi plaă cea profesorului Îorga s-o numeascaă . M-am
ruşinat atunci, îînsaă îîntaî mplarea mi-a fost de mare ajutor, caî nd, pentru
aceastaă ieşire, pedagogul ne consemnase saă nu mai plecaă m paî naă la Paşti din
internat. Ori eu, dupaă ce primisem scrisoarea, trebuia saă fac caî t de repede
un drum la Îaşi. Am alergat la paă rintele Antim şi i-am povestit cu de-
amaă nuntul, inclusiv dorul care avea saă maă poarte caă tre Moldova. A îînţeles
totul şi, cu bunaă tatea cu care ar fi copleşit şi pe cel mai haî tru om, m-a izbaă vit
de pedeapsa cu care maă alesesem, fiind iubitor de muzicaă . Parcaă -aud pe
caă lugaă rul cu inimaă de aur, zicaî ndu-mi:
-Du-te şi saă fii cuminte! Şi nu uita, copile: adevaă rata iubire vine o
singuraă dataă îîn viaţa... N-o laă sa saă treacaă pe laî ngaă tine! Şi nu aveam de gaî nd
s-o las saă treacaă cu nici un preţ. Peste caî teva ore eram îîn tren.

9 februarie,
ÎÎncep saă maă îîntreb cum de am îînceput tocmai ieri saă -mi scriu
memoriile. Bineîînţeles, execut un ordin. Dar de ce saă îîncep îîntr-o zi de 8
februarie, o zi indiferentaă pentru cei mulţi, dar cu totul specialaă pentru
mine? Am impresia c-o iau razna... Oricum, ieri s-au îîmplinit 45 de ani... Au
trecut 45 de ani din ziua îîn care am primit scrisoarea... ÎÎn seara aceleiaşi zile
maă urcasem îîntr-un tren cu care caă laă torisem toataă noaptea paî naă la Îaşi. Pe
drum am îîncercat saă maă odihnesc, dar degeaba. Eram neraă bdaă tor,
emoţionat... Seara urma saă o îîntaî lnesc. Am pierdut caî teva ore din zi
hoinaă rind pe straă zile cunoscute mie din oraş, apoi mi-am vizitat un prieten,
la care aveam saă şi raă maî n peste noapte. La ora şapte ne-am îîntaî lnit la
aceeaşi cafenea. O gaă seam chiar mai frumoasaă decaî t altaă dataă . Romancierii,
poeţii, scriitorii îîn general obişnuiesc saă -şi descrie persoana iubitaă sau, maă
rog, personajul feminin al operei lor îîntr-un chip minunat, adesea oferind
cititorului posibilitatea unei cunoaşteri amaă nunţite. De aceea, cititorul
aşteaptaă o asemenea descriere.
ÎÎn faţa acestei aşteptaă ri maă trezesc purtat de neputinţaă , vaă duvit parcaă
de cuvinte... Nu pot s-o descriu. Pot spune doar caă era frumoasaă , cu
siguranţaă cea mai frumoasaă femeie pe care am vaă zut-o vreodataă ! Dar nu pot
s-o descriu... Ştiu caă am vorbit multe îîn acea searaă , caă am plaă nuit multe, caă
am visat amaî ndoi. Nu-mi amintesc totul. ÎÎnsaă nu voi putea uita nici o clipaă o
îîmbraă ţisț are şi un saă rut...
A doua zi m-am îîntors la Bucureşti. Eram elev îîn ultimul an de
Seminar. ÎÎntrezaă ream o viaţaă care ar fi trebuit saă aibaă un curs minunat...
ÎÎnchipuiţi-vaă un taî naă r de optsprezece ani care se aruncaă îîn viaţaă sub
umbrela unei mari iubiri şi veţi descoperi imaginea unui om fericit pe cale
saă se îîmplineascaă .
ÎÎn urmaă toarele trei luni am mai vizitat-o îîn Îaşi o singura dataă .
Aceleaşi planuri, aceleaşi vise, aceleaşi promisiuni, aceeaşi mare iubire, care
paă rea saă ia amploare cu fiecare clipaă care trecea. Cu siguranţaă nu maă
îînşelam... şi ea era cuprinsaă de aceleaşi sentimente pentru mine. ÎÎmi zicea,
de altfel, necontenit caă maă iubeşte. Atunci, sfios, ca un copil ruşinos pe care
îîl duci prima zi la şcoalaă , cu o gingaă şie îîn gesturi şi îîn priviri pe care numai
tinereţea ţi-o poate oferi, i-am aşezat îîn palmaă un inel. Nu am fost ataî t de
staă paî n pe situaţie îîncaî t saă i-l aşez eu pe deget. Şi ea a îînţeles caă sunt un
îîmpiedicat îîn viaţa asta...
Dar cu o privire plinaă de duioşie, privirea unei femei îîndraă gostite care
îîşi vede iubitul ca pe un copil neîîndemaî natic şi pentru asta îîl iubeşte mai
mult, a luat îîn grija ei urmaă torul pas. Cu naturaleţea pe care numai o femeie
ce se ştie iubitaă o poate avea, şi-a potrivit inelul pe deget, acceptaî nd saă fie
logodnica mea. E ultimul moment pe care mi-l amintesc din acea îîntaî lnire. E
momentul caă ruia eu, atunci, mi-am îîncredinţat viaţa...
A urmat apoi o perioadaă destul de aglomerataă cu examenele specifice
sfaî rşitului de liceu. ÎÎn tot acest timp ne scriam foarte des; cred caă de douaă
ori pe saă ptaă maî naă primeam veşti de la ea. Uneori poştaşul îîmi aducea o
singuraă dataă pe saă ptaă maî naă douaă scrisori trimise la date diferite. Cuvinte de
iubire, promisiuni, vise, scrise, parcaă , cu cel mai poetic condei...
Trebuie saă precizez caă acea perioadaă a fost cumplitaă pentru mine din
pricina unor cunoştinţe mai vechi şi a unor acţiuni de-ale mele din trecut.
Paî naă la Rebeliunea Legionară, caî nd Garda a trecut la acte demne de cel mai
îînfioraă tor terorism, cine nu era legionar, nu era romaî n. Discursul legionar
era naţionalist şi promova valorile creştine, iar noi, tinerii de-atunci, caă utam
o trezire a poporului prin cultura naţionalaă şi prin valorile spirituale
autohtone. ÎÎn acest context, cuvintele Caă pitanului şi, mai apoi, discursul lui
Horia Sima erau revelatorii pentru noi. Eu, ca unul care îîl cunoscusem pe
Corneliu Zelea-Codreanu îîn casa unui preot din Îaşi, eram un fel de lider al
unui grup de tineri, îînflaă caă raţi de idei legionare.
ÎÎmi amintesc şi acum ziua de 5 septembrie 1940. Cu o searaă îînainte,
Carol al ÎÎ-lea, îînfraî nt de puterea crescaî ndaă a Mişcaă rii Legionare, îîl cheamaă
îîn puterea nopţii pe Antonescu şi, silit fiind, îîi acordaă puteri depline. Îar
Antonescu elibereazaă pe toţi legionarii din îînchisori. Îdeile cu care
cochetam paî naă atunci, deveneau o doctrinaă . Simţeam caă ducem o luptaă
dreaptaă pentru ţaraă şi pentru memoria Caă pitanului, care devenise un
simbol, ataî t pentru cei tineri, care îîl vedeau ca pe un zeu, dar şi pentru cei
mai vaî rstnici, care îîl cunoscuseraă şi care îîi slujeau idealul. Nu pot saă nu-mi
amintesc versurile pe care i le dedicase Radu Gyr, Caă pitanului ucis de
jandarmi la sfaî rşitul lui noiembrie, 1938:
”De-aici înainte, vremea se măsoară cu trudnicele tale oseminte, şi
veacul care curge peste ţară, începe din cenuşa ta fierbinte.
Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie ne tămâiezi cu marea ta
tăcere...
Mormântul tău e numai înviere, prin tine luminăm de veşnicie.
Eşti ruga Ţării pentru biruinţă ferecată,
Mormântul tău e viaţa noastră toată.
Luăm un pumn de Lut din groapa sântă şi-l punem pe vechi răni de
închisoare;
Și rănile din noi tresar şi cântă, se fac medalii şi zâmbesc în soare...”
Radu Gyr e un nume cu rezonanţaă ataî t pentru poezia acelor vremuri,
caî t şi pentru îîntreaga conştiinţaă naţionalaă , aş îîndraă zni eu saă spun. Dacaă el a
simţit saă -i dedice lui Codreanu asemenea versuri elogioase, îînchipuiţi-vaă ce
simţaă minte nutream noi, nişte adolescenţi, care participam la marşurile
Legiunii şi care vedeam cum toţi cei prezenţi caă paă tau, dupaă discursul
Caă pitanului, o motivaţie şi mai puternicaă de a lupta pentru convingerile
legionare. Numaă rul celor prezenţi la marşurile Legiunii era impresionant.
Cu siguranţaă , toţi veneau acolo din convingeri proprii, nu din obligaţie, caă ci,
pe vremea lui Codreanu, legionarii erau priviţi ca un fel de terorişti, cum au
fost priviţi de altfel şi dupaă ianuarie 1941, şi cum sunt priviţi şi astaă zi... Noi,
tinerii legionari, eram naă dejdea neamului, urmaşii Caă pitanului şi purtaă torii
naă zuinţelor lui. ÎÎnchipuiţi-vaă caă unii au ajuns saă -şi îîntemeieze familii avaî nd
drept criteriu crezul legionar. Caă pitanul îînsuşi îîi îîndemnase spre aceastaă
maă suraă prin circulara de pe 18 august 1937, privitoare la biologia legionară,
îîn care scria: "aş dori ca în mijlocul naţiei româneşti să se formeze familii-
cetăţi legionare. Pentru aceasta voiesc să încurajez căsătoriile legionarilor cu
legionare, având la baza însoţirii nu singura apreciere a frumuseţilor fizice, ci
mai ales pe aceea a strălucitoarelor însuşiri sufleteşti legionare ".
Dupaă moartea Caă pitanului, cum spuneam, am saă rit cu toate puterile
mele îîn sprijinul mişcaă rii. Eram motivat, ca şi colegii şi prietenii mei. Ne era
cunoscut cazul profesorului Îorga şi adesea auzeam caă vina pentru moartea
lui o are Caă pitanul. ÎÎnsaă , pentru noi, Nicolae Îorga, la acea vreme, nu putea fi
pus pe aceeaşi balanţaă cu Caă pitanul. Despre moartea lui Îorga auzisem mai
ales noi, cei din Seminar. Ştiam despre el caă a fost un mare istoric, un savant,
caă are numeroase studii de istorie bisericeascaă autohtonaă şi caă a fost omoraî t
de legionari. Oamenii patriarhului Miron Cristea ne tot spuneau lucrurile
astea, patriarhul fiind cel care a interzis preoţilor saă primeascaă ajutorul
legionarilor la construirea de biserici. ÎÎnsaă îîn raî ndurile verzi ale Legiunii
erau numeroşi preoţi, iar zvonul caă Miron Cristea e mason a circulat destul
de rapid, îîncaî t argumentele anti-legionare care ni se aduceau erau imediat
demontate. Caă pitanul reprezenta pentru noi un ideal... Noi eram cei despre
care Aron Cotruş zicea: "arşi de soare, aspri, îndrăzneţi/crainici iuţi ai noii
vieţi.../că prin fulgere, prin furtuni, pe sub grindini/ vin voiniceşte de
pretutindeni:/ pădure mişcătoare de goruni nebuni,/ oaste făcătoare de
minuni,/ cu vrere năprasnică, vie/de-atotputernicie...".
ÎÎn acest context, nu am ezitat saă îîmpart manifeste legionare şi chiar saă
ţin discursuri îîn raî ndul tinerilor, îînsufleţit fiind de crezul legionar. Am faă cut
asta ataî t îînainte de 1940, îîncepaî nd imediat dupaă moartea Caă pitanului, caî t şi
dupaă . Am fost legionar îînainte de se instaura Statul Naţional-Legionar,
legionar am fost îîn timpul guvernaă rii verzi şi am raă mas legionar şi dupaă
ianuarie 1941. Pe 13 septembrie 1941, de ziua Caă pitanului, cu caî ţiva
prieteni care-mi îîmpaă rtaă şeau ideile, am mers la biserica Sfântul Ilie-Gorgan,
numita îîn epoca şi biserica legionarior pentru caă aici membrii Mişcaă rii
participau la slujbe îîncaă din 1927. ÎÎn apropiere era casa Generalului Zizi
Cantacuzino, unde a fost sediul Legiunii o lungaă perioadaă de timp. ÎÎn
biserica legionarilor l-am comemorat atunci pe Caă pitan... îîntorşi la internat,
am continuat saă rbaă toarea ceva mai discret, prin discuţii cu conţinut
legionar, recitaă ri de poezii dedicate Caă pitanului şi Legiunii Arhanghelului
Mihail. Eram îîn plinaă perioadaă anti-legionaraă . Antonescu, obsedat de
maă sura nepotrivita pe care a luat-o caî ndva, de-a se îîncrede îîn Garda de Fier,
trecuse acum la arestaă ri îîn masaă nu numai pentru conducaă torii mişcaă rii, dar
şi pentru cei care ar fi vrut s-o reîînvie. ÎÎn acest context, poliţia fusese
anunţataă caă noi comemoram pe Codreanu şi a venit la internat.
Cu toţii ne-am maă rturisit atunci convingerile legionare. Pe laî ngaă asta,
am fost gaă siţi deţinaî nd şi materiale legionare, noi îînşine avaî nd caî te un text
ce aparţinea fiecaă ruia şi care constituia discursul pentru acea searaă ,
evident, elogios la adresa Caă pitanului. Spre surprinderea noastraă , nu am
ajuns la Jilava, unde erau îînchişi majoritatea legionarilor. Anchetatorilor li s-
a faă cut milaă de noi, vaă zaî ndu-ne nişte bieţi copii. Apoi, nu era tocmai normal
saă aresteze nişte tineri care nu ajunseseraă îîncaă la vaî rsta majoratului, deşi, îîn
alte ocazii, nu au ezitat saă facaă şi astfel de arestaă ri. ÎÎnsaă nici nu am scaă pat
uşor. Ni s-au confiscat toate materialele, ne-au interzis saă mai frecventaă m
cuiburile legionare şi am primit şi caî te o amendaă care echivala cu salariul
unui muncitor pe aproape patru ani. Aceste consecinţe reprezentau o
adevaă rataă îîncorsetare pentru mine ataî t paî naă s-o reîîntaî lnesc pe Ana, caî t mai
ales dupaă . Problemele cu care maă confruntam la şaptesprezece ani şi pe
care mi le asumam printr-un gest eroic, nu mai puteau fi îînfruntate îîn
aceeaşi manieraă şi acum, cu un an mai taî rziu, caî nd intervenise cineva îîn
viaţa mea...
De aceea am laă sat la o parte orice convingere legionaraă , conştient
fiind caă oricum zbaterile mele nu ar fi dus nicaă ieri, şi mi-am vaă zut liniştit de
examene, care s-au îîncheiat îîntr-un chip minunat, dintre toţi colegii mei eu
obţinaî nd cele mai mari note. Am fost admis la Înstitut, visul meu de a urma
teologia mai departe îîncepaî nd saă se contureze. A urmat o vacanţaă de trei
saă ptaă maî ni pe care am petrecut-o cu Ana, caă laă torind prin toataă tara.
ÎÎn toamnaă aveam de gaî nd saă maă angajez undeva prin Bucureşti ca saă
pot straî nge banii necesari achitaă rii unei datorii mai vechi şi destul de
îînsemnataă , pe care am faă cut-o ca saă pot plaă ti amenda din decembrie 41,
primitaă îîn cinstea Caă pitanului. Cu siguranţaă nimeni nu mi-ar fi îîmprumutat
o asemenea sumaă , mai ales pe un termen destul de îîndelungat, dacaă Gala
Galaction nu ar fi intervenit pe laî ngaă o cunoştinţaă de-a sa care dispunea de
ceva baă net. Pe Gala Galaction (Preotul Grigorie Pisț culescu) îîl cunoscusem îîn
timpul Seminarului şi, din caî nd îîn caî nd, îîi mai faă ceam caî te o vizitaă . Poate caă
şi apropierea de el ne-a faă cut pe mine şi pe caî ţiva colegi de-ai mei saă nu-l
vedem îîntr-o luminaă ataî t de straă lucitoare pe Nicolae Îorga... Ei doi erau
duşmani îînverşunaţi.
ÎÎn cele trei saă ptaă maî ni de vacanţaă am discutat enorm. Nu mai era nici
un dubiu caă suntem faă cuţi unul pentru celaă lalt. De fapt, convingerea asta o
aveam amaî ndoi de la îînceput, eu chiar dinainte de a-i trimite scrisoarea.
Hotaă raî sem saă ne caă saă torim peste doi ani. Tot îîn acel an terminase şi ea
liceul şi fusese admisaă la facultatea de Litere, îîn Îaşi. Plaă nuisem pentru anul
ce urma saă nu treacaă douaă saă ptaă maî ni faă raă saă ne vedem, promisiune pe care
ne-am straă duit s-o respectaă m, mai ales caă ne era foarte greu unul faă raă
celaă lalt. Ajungeam din ce îîn ce mai rar pe-acasaă , saă -mi vaă d paă rinţii.
Drumurile mele erau tot caă tre ea...
Pe 8 februarie 1943, dupaă un an de la primirea scrisorii, o vizitasem la
Îaşi. îîntaî mplaă tor, îîmi arunc privirile îîntr-o cutie îîn care îîşi ţinea scrisorile şi
cercetez caî teva, pentru a-mi aminti ce i-am scris de-a lungul acelui an.
Corespondenţa ei era mult mai bogataă decaî t scrisorile pe care i le
trimisesem eu... Erau scrisori ale fostului ei logodnic, îînsoţite de poezii pe
care i le dedica. Din ce-i scria, paă rea o dragoste îîn taă cere, o idilaă a unor
suflete care îînţelegeau saă iubeascaă altfel. Versurile lui mi s-au paă rut la fel de
bolovaă noase ca şi atunci caî nd avusesem primul contact cu ele, numai caă
acum conţineau ceva obscen, ceva prea vulgar pentru mintea mea de copil
cuminte, iar acel ceva cu siguranţaă nu era limbajul... Probabil maă intriga
faptul caă poate îînchina versuri de amor femeii pe care o iubesc eu, femeii
care îîmi maă rturisea mie iubire.
Am îîntrebat-o ce saă îînţeleg prin prezenţa acelor scrisori îîn
corespondenţa ei. Mi-a raă spuns vag, vaă dit enervataă de situaţie. A fost prima
discuţie tensionataă dintre noi şi nu eram deloc pregaă tiţi pentru asta. Ca saă
punaă capaă t situaţiei, a ars toate scrisorile şi mi-a zis:
-Te rog, hai saă punem capaă t acestui subiect! Saă -l ardem îîmpreunaă cu
scrisorile! Noi doi avem ceva ce nimeni nu ne poate lua... avem iubirea care
ne uneşte!
Am crezut-o. Mi-am dorit saă cred îîn ea pentru caă altfel nu puteam
crede îîn noi. Cu toate acestea, mi-era imposibil saă nu maă gaî ndesc la acele
scrisori, la acele poezii... Problemele pe care Îe duceam cu mine de mai bine
de un an, la care s-a adaă ugat nespusa durere a incertitudinii unei relaţii de
iubire, îîncepeau saă maă consume din ce îîn ce mai mult. ÎÎnsaă ceva timp am
reuşit saă ascund starea asta, uneori chiar şi de mine. Am mai purtat caî teva
discuţii cu ea, îîn care mi-a maă rturisit:
-Nu sunt staă paî naă pe sentimentele mele. Ştiu caă te-am iubit enorm şi
caă te iubesc şi acum. Sunt momente îîn care nu simt nimic pentru tine, altele
îîn care îîmi eşti foarte drag şi altele îîn care te iubesc. Uneori, îîmi amintesc de
Bogdan... Şi, oricaî t de mult aş refuza saă maă gaî ndesc la el, nu pot... Uneori... îîl
iubesc pe el, şi nu pe tine... Dar ştiu caă , şi atunci caî nd te iubesc pe tine şi
atunci caî nd simt ceva pentru el, tot pe tine te vreau; tot laî ngaă tine îîmi
doresc saă fiu! Asta cred caă e cel mai important. Cred caă pe baza acestor
sentimente putem merge mai departe!
Şi am mers mai departe...
ÎÎncaă de la îînceputul lui 1943 se auzeau zvonuri potrivit caă rora
comuniştii urmau saă punaă maî na pe putere. Cei mai mulţi nu daă deau
importanţaă unor zvonuri de genul acesta, negaă sindu-le nici un temei. Alţii,
conştienţi de contra-ofensiva de la Stalingrad, observaî nd caă valul raă zboiului
s-a îîntors îîmpotriva Axei, au îînceput saă -şi facaă gaî nduri serioase. Gaî ndul
unui regim comunist îîn Romaî nia îîi speria îîndeosebi pe moşieri şi pe
burghezi. Au fost destule familii de moşieri care au vaî ndut tot şi au plecat îîn
Apus de teama comuniştilor. Printre acestea s-a numaă rat şi familia Anei...
Aveau saă plece îîn Franţa pe la mijlocul lui iunie 1943, îînsaă ea avea saă
raă maî naă îîn ţaraă saă -şi termine studiile. Au plecat paă rinţii ei şi, îîntr-adevaă r, ea
a mai raă mas un an. ÎÎn anul acela am petrecut destul de mult timp îîmpreunaă
şi purtam adesea discuţii despre noi, despre ce mai simţim unul pentru
altul. Ea caî nd îîmi spunea caă maă iubeşte, caî nd îîmi repeta caă nu ştie ce simte,
dar caă e convinsaă caă eu sunt cel alaă turi de care vrea saă traă iascaă toataă viaţa.
Dupaă intrarea trupelor sovietice îîn Romaî nia şi dupaă semnarea
armistiţiului de la 12 septembrie 1944, prezenţa partidului comunist se
faă cea din ce îîn ce mai simţitaă îîn ţaraă . Trecuse ceva vreme de caî nd Ana nu-şi
vaă zuse paă rinţii, aşa caă hotaă rîî saă plece pentru douaă luni, urmaî nd saă se
îîntoarcaă la sfaî rşitul lui noiembrie. Primise caî nd era micaă , de la o maă tuşaă , doi
porumbei de plastic, mici, fiecare puţin mai mare decaî t un medalion. ÎÎi
paă strase paî naă îîn momentul discuţiei noastre despre plecarea ei. Mi-a daă ruit
unul dintre porumbei şi mi-a spus caă pe celaă lalt îîl va paă stra ea... "Aşa... ca să
ne amintească unul de celălalt..."
A plecat la sfaî rşitul lui septembrie. M-a rugat saă trec pe la ea saă iau
caî teva fişe pe care trebuia saă le predau la secretariatul Facultaă ţii unde era
studentaă , probabil ceva care saă -i justifice absenţa... Î-am respectat
rugaă mintea îîntocmai. Caă utaî nd printre lucrurile din biroul ei, am zaă rit
porumbelul...
Gaî ndul caă se va îîntaă ri puterea comuniştilor nu-mi era deloc comod,
ţinaî nd cont caă pe numele meu, politția îîntocmise un dosar îîn care eram
acuzat de participare la activitaă ţile legionare şi dupaă ce statul le-a interzis.
Apoi, îîntaî lnirea pe care am avut-o îîn adolescenţaă cu Codreanu îîn casa
preotului din Îaşi, îîntaî lnire cu care maă tot laă udam, era consemnataă şi ea îîn
dosarul meu. Nici familia mea nu avea o situaţie care saă -i mulţumeascaă pe
comunişti: tata era preot, deci mistic şi anti-comunist, iar mama provenea
dintr-o familie de intelectuali chiaburi. Prins îîn acest context, nu puteam fi
deloc liniştit. Temerile mele nu au îîntaî rziat, de altfel, saă se concretizeze,
caă zaî nd pradaă unor îînscenaă ri din cele mai diabolice. Au fost atunci îîntorşi
îîmpotriva mea prietenii, cunoscuţii, rudele, mi-au speriat paă rinţii prin
scrisori îîntocmite cu minciuni din cele mai cumplite... Î-au scris şi Anei...
Nici îîn ziua de astaă zi nu am aflat ce-i spuseseraă . Ştiu doar caă am primit de la
ea caî teva raî nduri destul de taî rziu, îîn ianuarie 1945:
“Adrian,
Am încercat să-mi cumpănesc bine sentimentele şi îmi dau seama că nu
te iubesc, că nu eşti tu cel cu care vreau să-mi petrec restul vieţii... Iartă-mă,
dar nu mai pot continua în relaţia asta... Poate că te-am iubit... Sigur te-am
iubit, dar acum vreau să fiu singură, să mă dedic mie însămi. Poate, cândva,
voi găsi şi eu pe cineva pe care să iubesc... Mi-aş dori să rămânem prieteni.
Ana "
Un timp am refuzat saă cred caă -i adevaă rat. Aş fi vrut saă cred caă e o
îînscenare, caă raî ndurile nu-i aparţin, îînsaă îîi recunoşteam prea bine scrisul.
Vroiam totuşi o laă murire, vroiam saă -mi spunaă caă nu-i adevaă rat... Fuseseraă
destule discuţii îîntre noi vizavi de ce simţim unul pentru celaă lalt, uneori
chiar tensionate, dar ajunseseraă m la concluzia caă fiecare dintre noi are
nevoie de celaă lalt. Eu o iubeam nespus, iar ea maă iubea... îîn felul ei... Uneori
maă iubea, alteori îîi eram doar persoana cea mai apropiataă sufletului ei. Cu
toate astea, niciodataă nu s-a pus problema despaă rţirii. Traă isem cu
certitudinea unei vieţi îîmpreunaă . Gaî ndul caă eu şi Ana nu? Mai eram acel
"noi" era pentru mine ucigaă tor. ÎÎmi faă cusem tot felul de ipoteze şi eram
absolut hotaă raî t saă nu renunţ la ea. De aceea, i-am scris:
"Iubita mea,
 Rândurile pe care le-am primit de la tine sunt absolut sfâşietoare...Nu-
mi pot închipui cum, după toate îmbrăţişările, după toată dragostea
noastră..., cu toate visele noastre nebăgate în seamă, poţi să renunţi atât de
uşor la mine, aşteptând să te arunci, când va veni vremea, în braţele altuia...
Cu siguranţă, înscenările cărora am căzut pradă nu te-au ocolit... Te rog să nu
le dai crezare! Ştii bine, şi tu ai zis-o. că noi avem ceva mai important, ceva ce
nu ne poate lua nimeni... iubirea... Spuneai că te vei întoarce după două luni...
Ce s-a întâmplat? Aştept un răspuns cât mai grabnic!
Cu toată dragostea, Adrian"
Şi raă spunsul a venit iaraă şi dupaă mult timp, îîn iunie. ÎÎn tot acest timp,
maă gaî ndeam caă e vorba de o îînscenare a comuniştilor care se instalau îîn
Romaî nia, iar ea a raă mas îîn Franţa, unde putea avea o siguranţaă . ÎÎmi scria:
"Dragă Adrian,
... Iubirea... a trecut ca orice alt lucru de pe pământul ăsta. Sau, poate,
nu am ştiut eu să iubesc. Acum nu mai are nici o importanţă... Eu am rămas la
Paris. Îmi voi continua aici studiile... Situaţia în tară e destul de incertă.
Drumurile noastre se cam despart de aici... Ai grijă de tine! Nu te mai gândi la
înscenările a căror pradă ai căzut! Am primit, într-adevăr, multe scrisori şi
am fost vizitată de mulţi oameni în acest sens, însă toate astea nu au nici o
legătură cu decizia mea... Să ştii că şi eu, cândva, te-am iubit... Cu drag, Ana"
Cumplit... maă simţeam traă dat de fiinţa îînaintea caă reia îîmi
îîngenuncheasem îîncrederea, inima, viaţa... O iubeam nespus şi o uram îîn
acelaşi timp pentru ce fusese îîn stare saă -mi facaă . ÎÎmi veneau îîn minte
craî mpeie dintr-un poem eminescian:
"Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i parul, i-a luat toată puterea,
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...
Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila."
Şi totuşi, îînvinuind-o, parcaă mi se sfaî şia inima. Cu toataă suferinţa pe
care mi-o provocase, îîmi reproşam cu îînverşunare caă pot gaî ndi asemenea
lucraă ri despre ea. Ajunsesem saă o preţuiesc îîntr-ataî t, îîncaî t orice gaî nd care
mi-ar fi trecut prin minte şi care ar fi pus-o îîntr-o luminaă nefavorabilaă , mi-ar
fi paă rut un sacrilegiu. şi azi refuz saă cred caă m-a traă dat... Am aflat mai taî rziu,
dupaă caî ţiva ani, de la o cunoştinţaă comunaă caă , de fapt, se îîntorsese îîn Îaşi la
data la care ar fi trebuit s-o aştept. Cu siguranţaă cineva din Paris o ajuta îîn
privinţa expedierii scrisorilor, pentru a maă convinge pe mine caă ea a raă mas
la Paris. Maă îîntreb acum: dacaă aş fi ştiut caă se îîntorsese îîn ţaraă , oare aş fi
reuşit saă schimb ceva? Probabil caă nu...

9 februarie,
 Mi-e din ce îîn ce mai dificil saă scriu. Fiecare cuvaî nt îîl simt ca pe un pas
caă tre sfaî rşit, fiecare literaă e o clipaă de agonie... Dupaă ultima scrisoare a Anei
a urmat o perioadaă de incertitudine. Maă îînverşunam saă cred caă maă iubeşte
şi caă totul e o îînscenare, caă îîmi scapaă un amaă nunt care m-ar putea ajuta saă
îînţeleg totul. Am continuat saă -i scriu paî naă îîn septembrie, dar îîn zadar.... Nu
mai ştiu numaă rul scrisorilor pe care i le-am trimis îîn acea perioadaă pe
adresa din Paris, ştiu doar caă au fost foarte multe Gala Galaction îîncercase
saă dea de mine îîn caî teva raî nduri. Baă nuiam caă e vorba de datoria destul de
veche, pe care nu eram îîn stare s-o achit nici acum. O îîntaî lnire cu ei era
oricum inevitabilaă , caă ci îîmi era profesor de Studiu biblic al Vechiului
Testament la Facultate, aşa caă am hotaă raî t saă -l vizitez. Pe 28 septembrie,
seara, eram îîn faţa casei lui din Bucureşti. L-am aşteptat aproape un ceas.
Caî nd m-a vaă zut, m-a privit foarte uimit, apoi a exclamat:
-Doamne, caă au trecut evreii prin Marea Roşie e un lucru mare şi o
proorocire, dar caă baă iatul aă sta a venit saă maă caute e o minune faă raă egal!
ÎÎndataă am izbucnit îîn plaî ns şi i-am zis singurele cuvinte pe care eram
îîn stare saă i le mai spun:
-Prea Cucernice, iertaţi-maă , vaă rog!
-Tu ce crezi, caă -s Sfaî ntul Petru? ÎÎncerc eu saă uit, dar ajutaă -maă şi tu! Îa
zi, ai faă cut rost de bani? Deja relaţiile mele cu cel care te-a îîmprumutat s-au
stricat... Î-am dat eu o parte, caî t am putut. Acum vaă d caă cere şi dobaî ndaă ,
caă maă tarul naibii...
-Nu am nici un ban. Sunt distrus! Chiar nu ştiu ce saă fac.
Moşneagul se uitaă atent spre mine, tace caî teva clipe, apoi zice:
-Nu ştiu cum s-o ducem la capaă t, caă sunt bani mulţi... ÎÎţi poţi cumpaă ra
o casaă cu ei. Îar eu stau tare prost cu banii îîn perioada asta. Poate de pe la
Asociaţia Scriitorilor, caă vor saă maă punaă preşedinte, poate de la partid... Nu
ştiu ce saă zic. Dacaă nu ai fi fost legionar, o rezolvam noi cumva cu partidul,
dar aşa...
-Ce partid? am îîntrebat eu. Saă nu-mi spuneţi caă v-aţi dat cu
comuniştii!
-Of, copilule... Ca saă instaureze comunismul îîn Rusia le-au trebuit 30
de ani, iar aici vor saă termine tot procesul îîn doi ani. Nu ştiu ce se va alege
de tțara asta. Mie mi-au propus saă fiu deputat de Argeş. Maă gaî ndesc saă
accept. La caî te am faă cut îîn viaţa asta, nu mi-e mai greu sufletul cu îîncaă un
paă cat... Acum, revenind la problema ta, nu-i vaă d rezolvarea. Saă mai treacaă
timpul, poate le va aşeza Domnul îîntr-un fel! Hai mai bine saă intraă m îîn casaă !
Am intrat şi ne-am aşezat îîn faţa bibliotecii. A continuat discuţia:
-ÎÎncepe şcoala luni. Sper saă ne vedem mai des cu ocazia asta! Ce-ai de
gaî nd saă faci? Ai ceva de gaî nd?
-Prea Cucernice, nu ştiu... Nu vin la şcoalaă luni. Merg la maă naă stire.
-Paă i şi caî t stai? Raă maî i paî naă duminicaă şi luni saă fii la Bucureşti, la
cursuri!
 -Nu, paă rinte, vreau saă raă maî n de tot la maă naă stire! Poate aşa e mai
bine...
S-a ridicat deodataă , ca şi caî nd ar fi primit cea mai cumplitaă veste. Apoi
a îînceput saă maă certe:
-Ai îînnebunit? Ce saă faci la maă naă stire? Ce motiv ai saă te faci caă lugaă r?
Cine intraă îîn maă naă stire ori n-are minte ori e impotent!
ÎÎntr-un final l-am convins caă vreau saă intru îîn monahism. De altfel, pe
Gala Galaction, dacaă îîl cunoşteai puţin, îîl puteai face saă -ţi dea dreptate
imediat. Mi-a şi zis apoi:
-Şi eu am vrut caî ndva saă intru îîn maă naă stire. Cu siguranţaă , caă lugaă rii
traă iesc bucurii la care noi, cei din lume, nu avem acces datoritaă patimilor
noastre. Eu am fost un desfraî nat dintotdeauna, dar, ca şi Augustin, maă
pocaă iam îîncaă din clipa dulce a paă catului. Ştii, e ciudat cum adesea te pierzi
îîn braţele unei femei straă ine şi n-o respingi, iar îîn patul taă u, alaă turi de soţia
ta, simţi caă greşeşti, caă e paă cat. Ciudaţi mai suntem noi, oamenii... Şi la ce
maă naă stire vrei saă mergi?
-Nu ştiu. Undeva unde saă nu maă gaă seascaă nimeni.
-Of, mai raă maî i la mine caî teva zile. Nu te las saă pleci aşa. ÎÎn cele din
urmaă m-a convins şi am mai raă mas la el. A trebuit saă plec, îînsaă , peste trei
zile pentru caă maă caă uta miliţia. Erau caă utaţi caî ţiva dintre cei care
susţinuseraă Legiunea şi nu fuseseraă îînchişi pentru caă erau minori. Caî ţiva
tineri îîmpaă rţiseraă manifeste legionare îîn ultimele zile şi miliţia baă nuia pe
unii dintre studenţii teologi, printre care şi pe mine. Mai mult, pe numele
meu se eliberase un mandat de arestare pentru "uneltire împotriva ordinii
sociale". Mi-a dat Gala Galaction ceva bani pentru drum, sfaă tuindu-maă ca
îînainte saă merg la maă naă stire saă trec şi pe-acasaă . Peste caî teva zile am ajuns,
îîntr-adevaă r, îîn faţa casei paă rinţilor mei, îînsaă nu am putut intra. Maă reţinea
gaî ndul caă i-am dezamaă git, caă le-am greşit enorm. ÎÎmi îînchipuiam ce
gaî ndeau ai mei caî nd aflaseraă de toate problemele mele... Am mai raă taă cit îîn
felul aă sta caî teva zile, dormind pe la maă naă stiri, îîncercaî nd saă -mi aflu locul,
dar nicaă ieri nu maă regaă seam.
ÎÎntr-una din serile de pribegie am trecut poarta maă naă stirii Sihaă stria.
M-am îînfaă ţişat umil îînaintea stareţului şi l-am rugat saă -mi îîngaă duie saă
raă maî n o perioadaă la Sihaă stria. M-a privit aspru şi mi-a raă spuns caă nu au
destule locuri de cazare pentru cunoscuţii maă naă stirii, daraă mite pentru un
pribeag. Auzind cuvintele stareţului, am alergat maî hnit îîn bisericaă şi am
picat îînaintea icoanei Sfintei Fecioare. Am îînceput saă plaî ng cu amar. Dupaă
ceva timp, simt cum cineva îîşi aşazaă palma pe creştetul meu. ÎÎmi ridic
privirea şi descopaă r un caă lugaă r taî naă r, cu o izbitoare luminozitate a feţei. Maă
priveşte blaî nd şi îîmi zice:
-Nu fi necaă jit, Adriane! Tu vei fi primit îîntr-o maă naă stire, dar nu îîn
Sihaă stria... Vei fi caă lugaă r, dar nu aici! Caî nd ai saă ne vizitezi data urmaă toare,
îîţi voi saă ruta maî na...
 Nu îînţelegeam de unde îîmi cunoştea numele, nici ce vroia saă -mi spunaă
prin acele cuvinte.
Pe 14 octombrie, îîn preajma praî nzului, am ajuns la maă naă stirea Neamţ.
Am raă mas caî teva ore bune îîn fatța porţii. Parcaă îîncremenisem. Nimeni nu se
sinchisea de prezenţa mea cel puţin ciudataă . Priveam caî nd spre poarta de
stejar, caî nd spre icoana îînaă lţaă rii Domnului, aflataă deasupra porţii. Privindu-
L pe Hristos, aşteptam ceva, un semn... Îar El nu-mi zicea nimic. Aveam
senzaţia caă maă îîngaă duie aşa cum sunt.
Am intrat cu greu îîn maă naă stire, caî nd deja se îînsera. Un gaî nd ciudat
maă faă cea saă simt caă intru îîn mormaî nt. îîncepuse Vecernia şi vedeam cum se
graă beau spre bisericaă vreo doi caă lugaă ri îîntaî rziaţi. Le-am urmat calea şi am
intrat îîn bisericaă . Dintre toţi sfinţii pictaţi îîn interior, privirea mea
îîndurerataă parcaă l-a ales pe Sfanţul Antonie cel Mare. ÎÎn acea reprezentare.
Cuviosul ţinea îîn maî naă un pergament pe care era aşternut un îîndemn:
"Dacă vrei să vii, vino aşa cum eşti, căci Dumnezeu te primeşte cu toate
neputinţele tale! Iar dacă vrei să îţi pui toate în rânduială înainte să vii,
atunci află că nu vei veni niciodată!". M-a cuprins o teamaă cum n-am mai
traă it paî naă atunci. Nu ştiam sigur ce vreau. Am îîngenunchiat şi ascultam
slujba. Maă necaă jeau ataî tea gaî nduri, îîncaî t nu maă puteam ruga. îîmi doream o
minune; îîmi doream ca cineva saă -mi schimbe îîntr-o clipaă viaţa.
Dupaă slujbaă , caă lugaă rii au plecat osteniţi spre chilii. Maă îînspaă imaî nta
ataî ta negru, ataî ta îîntunecime îîn îîmbraă caă mintea lor. Acum, gaî ndindu-maă ,
vaă d ataî ta luminaă îîn straiele monahale? Deşi toţi plecau, eu am raă mas
îîngenunchiat. Aş fi vrut ca viaţa saă mi se termine atunci sau, maă car, saă se
opreascaă timpul pentru caî teva zile, saă pot uita de toate. Plaî ngeam. Nu ştiam
îîncotro maă îîndrept. Simţeam caă amorţesc, caă devin o bucataă de piatraă care
tot îîncearcaă saă se îîntingaă îîn paă maî nt.
ÎÎntr-un taî rziu, preotul care slujise iese din Altar, se îînchinaă la
iconostas, apoi vine spre mine şi îîmi zice saă merg la masaă . ÎÎl îînsoţesc şi ne
îîndreptaă m amaî ndoi spre trapeza maă naă stirii. Maă aşez laî ngaă nişte fraţi tineri,
unii chiar mai tineri decaî t mine. Cercetez pe flecare dintre ei cu privirea. Pe
chipurile lor se citea un entuziasm inconştient, ceea ce unii numesc râvnă
pentru călugărie, iar eu consider naivitate, nehotaă raî re. Toţi credeau caă vor
saă -şi petreacaă îîntreaga viaţaă îîn maă naă stire. E drept caă unii chiar îîşi doreau
asta, iar acelora monahismul le-a îînnobilat sufletul şi i-a faă cut luminaă
îînaintea oamenilor. ÎÎnsaă din raî ndurile celorlalţi, a inconştienţilor, a
nehotaă raî ţilor, s-au ridicat îîn caî ţiva ani idioţii frustraţi de propria imagine şi
de vieţuirea pe care şi-au ales-o. Aceştia sunt aceia care, îîmbraă caţi îîn rasa
caă lugaă reascaă şi îîncuiaţi îîn chiliile schiturilor, au o singuraă preocupare, aceea
de a vedea lumea ca pe un iad, ca pe o mulţime potrivnicaă , asupra celor din
lume planaî nd o imensaă şi diavoleascaă vinaă , aceea de a nu fi caă lugaă ri, de a se
putea bucura de toate frumuseţile acestei vieţi. Masa fraţilor, a novicilor, se
continua cu masa caă lugaă rilor, îîn capul caă reia staă tea stareţul, îîn imediata lui
apropiere şezaî nd preoţii maă naă stirii.
 Dupaă rugaă ciune, au îînceput cu toţii saă maă naî nce, iar un monah anume
raî nduit citea un cuvaî nt de îînvaă ţaă turaă dintr-o carte veche. Erau caî teva
îîndemnuri pentru vieţuitorii maă naă stirilor, laă sate de Sfinţii Paă rinţi. Din tot ce
s-a citit îîn acea searaă la cinaă , am reţinut doar caî teva cuvinte şi acelea nu mi-
au dat pace multaă vreme: "De-ai venit în mănăstire şi te-ai aşezat cu
călugării la masă şi ai mâncat din blidul lor jugul lor l-ai luat, pentru care
dacă-l vei duce cu smerenie, vei primi cununa neveștejirii!". Nu am putut
maî nca nimic îîn acea searaă .
Dupaă cinaă , am mers la paă rintele stareţ. ÎÎn acea vreme, staă reţia
maă naă stirii era îîn grija arhiereului Galaction Gordun, obligat saă se retragaă
dintre sinodali, îîmpreunaă cu alţi ierarhi. Mai taî rziu, dupaă pensionare,
arhiereul Galaction, deşi teolog de îînaltaă ţinutaă , s-a laă sat convins de
caă lugaă rii stilişti şi a acceptat saă ia asupra sa conducerea Bisericii Ortodoxe
de Stil Vechi, fiind primul lor mitropolit. Ca urmare fireascaă a gestului saă u,
Sinodul l-a depus din treaptaă . Tot atunci s-a hotaă raî t ca Galaction Gordun saă
nu fie pomenit îîn nici o carte de istorie bisericeascaă . Prin mijlocirea lui
Sadoveanu, ataî t lui Gordun caî t şi celorlalţi li se îîngaă duise saă se retragaă la
maă naă stirea Neamţ. Deşi venerabil maestru al unei loji masonice, Sadoveanu,
prin intervenţiile sale, s-a araă tat destul de folositor Bisericii. Se pare caă de
aici i s-a tras şi moartea...
Paă rintele Galaction staă tea îîn cerdacul staă reţiei şi privea cum dealurile
din apropierea cetaă ţii monahale erau dezmierdate de o ploaie mocaă neascaă .
M-am apropiat şi am cerut, sfios, blagoslovenie. Ţineam capul plecat şi nu-
mi puteam ridica privirea din paă maî nt. Arhiereul îîmi cuprinde capul îîntre
palme, îîmi apasaă pe taî mple, şi maă determinaă saă -mi îînalţ privirea, îîmi
priveşte chipul, apoi îîmi zice:
-Ce-i cu tine? De unde vii?
-Prea Sfinţite, nici nu mai ştiu de unde vin... Dar ştiu îîncotro maă
îîndrept... Vreau saă maă fac caă lugaă r.
Am zis aceste vorbe cu ataî ta siguranţaă , îîncaî t îîn clipa urmaă toare am
îînceput saă -mi fac griji pentru sufletul meu. Simţeam caă , dintr-o dataă , am
ajuns saă maă pot minţi şi pe mine. Stareţul îînceteazaă saă maă mai priveascaă
pentru caî teva clipe, face caî ţiva paşi prin cerdac, apoi se îîntoarce spre mine.
Şi, dupaă caî teva momente de taă cere, maă îîntreabaă :
-Ştii ce-i caă lugaă ria?
Hotaă raî t saă fac o impresie bunaă şi, totodataă , saă -l îîncredinţez de taă ria
deciziei mele, i-am raă spuns:
-Ştiu. E jertfa... Îar eu îîmi doresc saă mi-o asum!
-Cuvinte goale... Habar n-ai! Dupaă cum te vad eu, cred ca ai ceva
pregaă tire... Aşa-i?
-Paă rinte, am absolvit Seminarul Teologic la Bucureşti. Acum sunt
student la Înstitut sau, maă rog, eram... Nu mai ştiu...
Stareţul maă priveşte atent, îîşi maî ngaî ie barba, apoi îîmi spune:
 -Eu nu pot crede caă vrei saă te faci caă lugaă r! Zi-mi adevaă rul! Ce
probleme ai?
-Am fost legionar. Maă cautaă comuniştii saă maă aresteze. Am avut
iubirea îîn braţe şi am laă sat-o saă treacaă pe laî ngaă mine. Sunt un om pierdut!
Vreau saă -mi pierd urma. Vreau saă mor pentru lumea aceasta!
Galaction face caî ţiva paşi îîn taă cere, priveşte spre bisericaă , spre cer, îîşi
coboaraă privirea îîn paă maî nt, apoi se îîntoarce spre mine şi îîmi spune hotaă raî t:
-Raă maî i aici! Caî taă vreme noi ne-am gaă sit refugiul aici, poţi avea şi tu
linişte îîn maă naă stirea Neamţ. Saă nu mai zici nimaă nui unde eşti! Faă raă scrisori,
faă raă vorbe... Din toataă maă naă stirea doar eu trebuie saă -ţi ştiu povestea. Saă ştii,
îînsaă , caă eu nu te voi caă lugaă ri îîn veac! ÎÎmi convenea propunerea stareţului.
Cu toate astea, am mai insistat:
-Paă rinte, vreau saă fiu caă lugaă r. Vreau saă -mi dedic viaţa lui Hristos, saă
primesc chipul îîngeresc.. Vaă rog...
-Eu nu te voi caă lugaă ri niciodataă ! Saă zicem caă ai statutul unui frate de
maă naă stire, dar ataî t! ÎÎţi vom da o chilie; mergi la ascultare, la slujbe, te
îîngrijeşti de studiu, de rugaă ciune... Asta-i tot ce-ţi putem oferi.
Mi-am plecat uşor privirea, i-am mulţumit, apoi am fost condus de un
frate caă tre chilia care-mi fusese raî nduitaă . ÎÎncaă perea îîn care aveam saă
locuiesc era undeva îîn afara maă naă stirii. O cameraă simplaă , foarte micaă , cu
tavan de lemn ce se apropia îîngrozitor de mult de duşumea. Din clipa îîn
care am intrat îîn acea chilie, îîn toataă perioada îîn care aveam saă stau acolo,
am traă it cu senzaţia caă maă sufoc, caă respir aer cu porţia. Pereţii aă ia coşcoviţi,
potrivnicul tavan de lemn, patul de fier şi cartea de rugaă ciuni pe care n-am
putut-o deschide mai niciodataă , au fost singurii martori ai taî nguirii mele.
Eram pierdut pentru lume, iar lumea se nimicea îîn mintea mea şi creştea
undeva, îîntr-un loc depaă rtat, caă tre care eu nu puteam naă zui niciodataă . Şi
plaî ngeam pentru caă am iubit ataî t de mult lumea...ÎÎn acea noapte am
adormit foarte greu, chinuit de durere şi de tot felul de taî nguiri şi neputinţe.
Urlam caă tre Dumnezeu saă -Şi îîntoarcaă faţa caă tre mine. Cumplit... Aveam
impresia caă şi Dumnezeu a ajuns saă maă creadaă nebun, caă şi El, iubitorul de
oameni, S-a saă turat de mine. Nu-Î mai ceream o minune. ÎÎl rugam saă -mi dea
doar un fir de aţaă de care saă maă agaă ţ şi puţinaă putere.
ÎÎn acea noapte durerea nu m-a ocolit nici îîn vis... Am visat caă alergam
prin ploaie, paă raă sit de toţi şi, deodataă , îîn goana mea, mi-am dat seama caă
sunt gol şi caă îîn jurul meu era senin, ploaia caă zaî nd numai peste mine.
Treceam pe laî ngaă oameni şi maă priveau cu dispreţ, rostind cuvinte pe care
refuzam saă le ascult. Maă simţeam ca Adam care fugea de privirea
Creatorului prin graă dina Raiului. La un moment dat am ajuns îîntr-o livadaă ,
scaă paî nd de privirile mulţimii potrivnice. ÎÎn depaă rtare zaă ream doi oameni,
şezaî nd la umbra unui pom. Doar privirile lor mai aveam saă le îîndur, aşa caă
alergam îînainte, cu naă dejdea ca nu maă vor observa. ÎÎnsaă , ajungaî nd îîn
dreptul lor, m-am oprit deodataă şi i-am privit cu durere. Erau Ana şi Bogdan.
Şedeau pe paă maî nt, îîmbraă ţişaţi, şi maă priveau cu cel mai cumplit dispreţ. Am
îînceput saă plaî ng şi am alergat din nou, nebun... M-am trezit din visul aă sta
plaî ngaî nd şi nu am reuşit saă mai adorm. ÎÎnainte de-a se lumina am mers la
bisericaă . Cuvintele slujbei treceau pe laî ngaă mine, caă ci eu ca un surd nu
auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa nu puteam spune nici un
cuvaî nt.
ÎÎn vremea praî nzului m-a vizitat un student, trimis de Gala Galaction.
De unde aflase moşneagul caă sunt la maă naă stirea Neamţ nu-mi dau seama
nici azi. ÎÎmi trimitea nişte bani, cu rugaă mintea saă maă îîntorc îîn Bucureşti, caă
poate o dau la pace cu comuniştii şi îîmi voi putea continua viaţa.
Studentul mi-a dat şi o scrisoare, precizaî ndu-mi caă situaţia mea e
cunoscutaă de multi şi caă ar fi îînţelept saă vorbesc cu Gala Galaction. Mi-a mai
spus caă un bun prieten de-al meu, cel care-mi adusese de la Îaşi prima
scrisoare a Anei, a fost arestat de comunişti. N-a rezistat anchetei şi baă taă ilor
şi a murit. Vestea m-a daă raî mat de-a dreptul. Simţeam caă se topeşte şi ultima
faă raî maă de naă dejde. Nu am mai vorbit prea mult cu studentul, ci am plecat
spre chilie, sfaî şiat de durere. Am deschis scrisoarea pe care mi-o adusese
trimisul Îui Gala Galaction. Era de la Ana... Nu-mi explicam cum avea saă
ajungaă o scrisoare a Anei la mine, la maă naă stire. Am îînţeles dupaă ce am citit-
o:
"Dragă Adrian,
Am luat cu ceva vreme în urmă hotărârea sa nu-ţi mai scriu. Cu toate
astea, mi-am călcat pe inimă şi, iată, îţi trimit câteva rânduri... Am vorbit de
curând cu Părintele Gala Galaction. Ştiam că-ţi este apropiat şi l-am rugat să
te sprijine. Îţi cunosc situaţia nefericită. Îmi pare rău că nu te pot iubi! Aş vrea
să-ţi fiu alături, dar nu pot. Te rog, nu mă învinui pentru că nu te iubesc! Să
ştii că îmi pasă de tine, de aceea te sfătuiesc să faci orice compromis, numai
să duci şi tu o viaţă normală, fără să te distrugi şi fără să faci pe cei din jurul
tău să sufere. Cât despre mine... Eu nu voi mai fi a ta niciodată, ştii asta. Îmi
pare rău să-ţi zic, însă nu l-am uitat pe Bogdan. Îl iubesc şi suntem împreună.
Ne vom căsători curând. Îi sunt atât de recunoscătoare că m-a primit înapoi,
după ce l-am trădat. Mă bucur pentru că el e ceea ce îmi doresc. Mă bucur
pentru că mama e atât de încântată de el. Mă bucur că am şansa să fiu
fericită. Sper ca şi tu să mă uiţi! Mi-aş fi dorit să pot iubi ca tine. Uneori am
impresia că tu eşti un om prea sensibil pentru lumea asta. Te credeam
puternic, dar acum te văd atât de slab... Ştiu că ai trecut prin multe, însă asta
nu mă opreşte să simt ce simt şi să te privesc cum te privesc. Îmi pare rău
pentru tine, îmi pare rău ca un om trebuie să treacă prin aşa ceva... Sper să
înţelegi de ce nu putem fi împreună... Eu am nevoie de un bărbat puternic, nu
de un copil inconştient care plânge fără oprire. În final te sfătuiesc să-l cauţi
cât de repede pe Părintele Gala. A rămas ultima ta şansă... Rămâi cu bine!
Adio!
Ana"
Lumea se sfaî rşea pentru mine, iar eu muream pentru lume... Ana,
fiinţa caă reia i-am daă ruit viaţa mea, îîmi scria asemenea cuvinte... Şi cum
puteam s-o îînvinuiesc caă nu maă iubeşte? ÎÎi puteam reproşa caă eu nu merit
iubirea ei? Am raă mas singur îîn chilie o saă ptaă maî naă , consumaî ndu-maă din ce
îîn ce mai mult. ÎÎn tot acest timp am fost la masaă doar de trei ori. Dupaă o
saă ptaă maî naă , cineva bate la uşa chiliei.
Am deschis şi doi miliţieni au intrat îîn cameraă . Unui dintre ei mi-a
prins maî inile şi mi le-a îîntors Îa spate, iar celaă lalt mi-a dat caî ţiva pumni îîn
faţaă şi îîn abdomen. Am caă zut. Nu mai primisem niciodataă asemenea lovituri.
Vaă zaî ndu-maă caă zut, cel care îîmi aplicase loviturile m-a lovit puternic cu
piciorul îîn spate, zicaî ndu-mi cu o uraă nebunaă :
-La maă naă stire te-ai ascuns, derbedeule? O saă plaî ngaă maă -ta caă nu te-a
lepaă dat caî nd o avut ocazia... Înstanţa te cheamaă îîn judecataă şi tu fugi? Te
ascunzi pe la schituri, ai? Mama maă -tii de bandit! Avem ordin saă te ducem la
proces. Eşti acuzat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". Vei putrezi la
Jilava sau la Aiud, caă aşa meritaţi voi, puii de lepre!
Apoi, caî nd am îîncercat saă maă ridic, am mai primit un picior îîn faţaă ,
dupaă care a urmat un fel de explicaţie:
-Tac-tu-i popaă , ai? Te facem noi saă regreţi toţi colacii pe care i-ai
maî ncat!
Nu am putut saă maă mai ridic, aşa caă m-au ridicat ei şi m-au dus la
maşinaă . M-au aruncat îîn spatele dubei. Paă rintele stareţ a venit şi, privindu-
maă cu regret, mi-a zis:
-Am faă cut tot ce mi-a stat îîn putinţaă . Domnul saă te îîntaă reascaă ! ÎÎmi pare
raă u!
M-au dus la Bucureşti. Drumul a fost îîngrozitor. Caî nd îîşi aminteau de
mine, opreau maşina şi maă baă teau mai raă u decaî t pe un biet animal. ÎÎn
momentele acelea simţeam moartea laî ngaă mine. Nu ştiu ce m-a ţinut îîn
viaţaă . ÎÎmi doream ca îîn acele clipe saă se sfaî rşeascaă viaţa mea. Dar am traă it,
îîmpotriva voinţei mele...

9 februarie,
Sunt unele clipe îîn care ţi-ai dori saă -ţi pierzi credinţa, îînsaă nu îîţi
permiţi lucrul aă sta. Dacaă pierzi şi ideea de Dumnezeu, pierzi tot. Mai bine saă
crezi caă Dumnezeu te-a uitat, decaî t saă crezi caă nu existaă . Crezaî nd caă te-a
uitat, iţi raă maî ne naă dejdea caă , la un moment dat, îîşi va aminti de tine...
Dupaă un drum îîn care am paă timit chinuri groaznice, am ajuns la
Bucureşti. Undeva, la o unitate militaraă cred, m-au scos din maşinaă şi m-au
aruncat pe ciment, amintindu-şi caă maă obişnuiseraă cu baă taia şi, ca atare,
trebuiau saă -şi ţinaă obiceiul. Dupaă ce mi-au mai dat caî teva lovituri puternice,
m-au dus îîntr-o îîncaă pere imensaă îîn care erau mai mulţi baă rbaţi, îîn
majoritate tineri, toţi baă tuţi şi plini de raă ni, ca şi mine. Toţi aşteptau saă fie
anchetaţi, judecaţi, condamnaţi... Nici unul nu traă ia cu impresia caă va scaă pa.
Toţi ştiam caă nu ne poate aştepta decaî t puşcaă ria. La un interval de
aproximativ douaă ore, un jandarm striga caî te un nume... ÎÎl chema îîn fata
anchetatorului pe cel care urma saă fie condamnat. Dupaă vreo zece ore de
aşteptare îîn frig, cu dureri îîngrozitoare, îîmi aud numele. M-am ridicat cu
greu şi simţeam caă nu pot merge din pricina raă nilor. Am intrat îîntr-o cameraă
îîngustaă , îîn care se aflau doar o masaă şi un scaun. ÎÎncaă perea nu avea geam,
iar fumul de ţigaraă faă cea saă nu se poataă respira. Am primit o lovituraă
puternicaă îîn ceafa, dupaă care am leşinat. Nu ştiu dacaă m-au mai lovit apoi,
îîmi amintesc doar caă m-am trezit aşezat pe un scaun, cu maî inile legate la
spate şi cu faţa îîn sus. Caî nd am deschis ochii şi am cercetat camera cu
privirea, am observat doi miliţieni care vorbeau îîntre ei. Unul a sesizat caă m-
am trezit şi, apropiindu-se mi-a dat o palmaă , ceva mai suportabilaă decaî t
loviturile primite pe drum.
-Ştii de ce eşti aici, nu?
-Nu, i-am raă spuns. Auzindu-mi raă spunsul, m-a pocnit. Apoi mi-a zis:
-Tu ai impresia caă raî zi de mine? Eşti legionar. Tac-tu-i popaă . Tu ai faă cut
şcoala de popi. Ai îîmpaă rţit manifeste legionare. Ai uneltit îîmpotriva ordinii
sociale, blamaî nd regimul comunist. Eşti mistic, îînvraă jbeşti oamenii cu
poveşti religioase ca saă creezi dezbinare îîn raî ndul populaţiei şi saă se revolte.
Pentru astea şi multe altele, eşti condamnat la zece ani de îînchisoare la
Aiud.
Dupaă ce mi-a zis acestea, a ordonat celuilalt miliţian saă îîntocmeascaă
procesul verbal prin care se constata condamnarea. Apoi, s-a apropiat din
nou de mine şi mi-a mai dat o palmaă . ÎÎn acel moment au intrat îîn camera de
anchetaă trei baă rbaţi. Dupaă îîmbraă caă minte, mi-am dat seama caă unul dintre ei
trebuie saă fie ofiţer. Aveam saă aflu mai apoi caă era şeful Securitaă ţii. Cei doi
care îîl îînsoţeau erau doi civili, îîmbraă caţi îîn costume negre, foarte elegante.
Purtau maă nuşi albe, de maă tase, pe care erau brodate nişte îînsemne aurii:
echerul, triunghiul şi compasul. Aceleaşi îînsemne erau gravate şi pe butonii
de la caă maă şi.
Securistul şef se îîndreaptaă spre anchetatorul care m-a lovit şi îîi daă o
palmaă , apoi le ordonaă amaî ndurora saă plece din îîncaă pere, raă maî naî nd îîn fatța
mea doar cei trei nou-veniţi. Unul dintre civili îîi face semn ofiţerului saă
plece, iar acesta, supus, iese din îîncaă pere. Se apropie amaî ndoi de mine, maă
privesc cu hotaă raî re, apoi îîmi zice unul dintre ei:
-Nu-i prea frumos ce ţi-au faă cut nemernicii aă ştia... Au ajuns nişte
analfabeţi saă te îînjoseascaă mai raă u decaî t pe un animal? Şi pentru ce? Cu ce
ai greşit paî naă la urmaă ? Dragul meu, eşti îîn stare de mai mult! Nimeni nu are
dreptul saă te loveascaă ! Tu eşti mai presus decaî t ei toţi! Tu poţi avea îîntreaga
lume la picioarele tale...
ÎÎi priveam descumpaă nit pe amaî ndoi. ÎÎmi vorbeau despre cum aş
putea saă am îîntreaga lume, despre cum aş putea fi deasupra tuturor, iar pe
mine maă chinuiau groaznice dureri, îîmi simţeam trupul maă celaă rit. Dupaă ce
i-am ascultat cu atenţia de care poate da dovadaă un om aflat îîntr-o
asemenea situaţie, le-am zis ce simţeam eu:
 -Dumneavoastraă îîmi vorbiţi despre putere, despre staă paî nirea lumii,
despre basme... Îar eu îîmi doresc doar saă maă trezesc din acest coşmar, saă nu
mai fiu îînvinuit pentru fapte pe care nu le-am comis... Vreau saă fiu liber saă -
mi traă iesc viaţa, care, oricum, era destul de crudaă ...
-Dragul meu, poţi avea totul! Tu eşti faă cut pentru a conduce, pentru a
hotaă rîî destine... Tu ai suflet nobil, minte de rege, ţinutaă de suveran... Tu nu
poţi saă te complaci îîntr-o existentaă oarecare! Vrei saă te scoatem de aici?
Trebuie doar saă ceri asta.
-Vreau saă ies de aici cu orice preţ, le-am zis eu. Aşadar, spuneţi-mi
care este preţul! Cu ce îîmi pot cumpaă ra liniştea? Ce trebuie saă ofer îîn
schimb pentru a-mi putea duce la capaă t existenţa-mi neimportantaă ?
Maă privesc amaî ndoi. Cel care a îînceput discuţia îîşi aprinde o ţigaraă ,
face caî ţiva paşi prin îîncaă pere, apoi se îîntoarce spre mine. Maă priveşte grav
şi-mi zice:
-Te scoatem îîn caî teva minute de aici. ÎÎţi aşternem lumea la picioare. Te
facem zeu. Tu trebuie doar saă onorezi invitaţia de a face parte dintr-o fraă ţie
îîn care sunt îînchegaţi cei mai puternici şi mai onorabili oameni de pe
paă maî nt. Puţini sunt cei care primesc astfel de oferte. Sunt foarte mulţi care
bat o viaţaă îîntreagaă la uşile templului faă raă saă fie primiţi. ÎÎn templu nu este
primit oricine... îîn templu nu intraă decaî t profanii cu chemare puternicaă ,
hotaă raî ţi, baă rbaţi nobili. Cu greu este acceptat un profan îîn lojaă ... Şi iataă caă tu
ai fost ales! Primeşte aceastaă invitaţie ca pe cea mai onorantaă apreciere pe
care o poate primi un om!
Fraă ţie, templu, lojaă ... Am îînţeles imediat şi, ca atare, am îîntrebat:
-ÎÎmi vorbiţi despre Francmasonerie, aşa-i?
-Eşti baă iat îînţelept, de aceea cu siguranţaă îînţelegi onoarea pe care ai
primit-o... Am raă spuns:
-Din tot ce-am citit şi din toate discuţiile pe care le-am avut cu oameni
de toataă îîncrederea, am îînţeles caă Masoneria este un lucru diavolesc,
necreştin.
-Masoneria, dragul meu, maă îîntrerupe celaă lalt, este o societate
discretaă care luptaă pentru binele omenirii, pentru îînnobilarea sufletului
omenesc.
Nu m-am laă sat convins de cuvintele lor, ci hotaă raî rea mea a fost luataă
pe fondul raă nilor care maă terminau. Le-am zis:
-Accept orice, numai scoateţi-maă de aici!
Dupaă ce-am rostit aceste cuvinte, am ieşit toţi trei din îîncaă pere. ÎÎnsoţit
de aceşti baă rbaţi, mergeam spre ieşirea din unitate, traversaî nd un culoar
straă juit de viitorii deţinuţi ai puşcaă riilor comuniste, ale caă ror priviri
îîntrebaă toare maă aţinteau ca şi cum mi-ar fi pretins izbaă virea. Îar eu, ca şi ei,
nu îînţelegem mai nimic... Ştiam doar caă aveam saă ies din raî ndul celor
blestemaţi, caă aveam saă paă raă sesc acel cimitir de trupuri vii, îîn care suferinţa
duhnea mai raă u decaî t ar face-o putreziciunea.
 Am urcat toţi trei îîntr-un automobil negru, nemţesc. Toate cuvintele
care mi se adresaseraă îîn timpul drumului au trecut pe laî ngaă mine... Vorbeau
ca şi cum ar fi discutat cu un zid. ÎÎn cele din urmaă , maşina s-a oprit îîn faţa
unei claă diri îînalte, cenuşii. Am coboraî t din maşinaă şi am fost îîndrumat caă tre
intrarea îîn claă dire. îînsoţit de cei doi baă rbaţi, am intrat. Maă îîncerca un
sentiment de teamaă ; un gaî nd de îînfiorare maă lupta. Am urcat caî teva trepte
şi am ajuns îîn fata unei uşi de stejar. Unul dintre cei care maă îînsoţeau a
ciocaă nit la uşaă . Apoi a intrat cu supunere şi, îînclinaî ndu-se îînaintea celui care
se afla îîn îîncaă pere, Î-a îînştiinţat:
-L-am adus. A ales ce-i mai bine pentru el.
Din îîncaă pere se auzi o voce baritonalaă , bine-conturataă :
-Saă pofteascaă îînaă untru.
Cei doi m-au îîndrumat caă tre cel care maă chemase, apoi au ieşit, sfioşi
parcaă , din îîncaă pere. Maă aflam îîntr-un birou foarte elegant, care gaă zduia o
bibliotecaă destul de vastaă . ÎÎn dreptul ferestrei, un baă rbat îînalt, foarte voinic,
cu paă rul caă runt, nu se graă bea saă se îîntoarcaă cu fata spre mine. Privea îîn
taă cere pe fereastraă , ducaî nd din caî nd îîn caî nd paharul cu whisky la guraă . ÎÎntr-
un final, maă îîntreabaă :
-Ce crezi tu caă -i viaţa?
Rostind aceste cuvinte, se îîntoarce spre mine. L-am recunoscut
îîndataă ... Mihail Sadoveanu. Auzisem de la Gala Galaction caă Sadoveanu
fusese ales Mare Maestru de caă tre masonii romaî ni îîncaă de prin 1932 şi caă ar
prezida Supremul Consiliu de Grad 33, îînsaă pentru mine acestea erau doar
poveşti. Acum, îînsaă , mi se certificau multe lucruri auzite caî ndva. ÎÎl aveam
îînaintea ochilor pe scriitorul Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai apreciaţi
intelectuali ai vremii şi unul din marile nume ale literaturii romaî ne.
Privindu-l, nu sesizasem îîntrebarea pe care mi-o adresase, aşa ca repetaă :
-Ce gaî ndeşti, dumneata, tinere, caă îînseamnaă viaţa?
Aş fi vrut saă -i pot da un raă spuns, maă car unul caî t de prost sau de
nepotrivit, îînsaă , oricaî t de mult m-aş fi straă duit, nu-mi veneau îîn minte
cuvintele pe care saă le adun îîntr-un raă spuns, aşa caă am taă cut. Dupaă caî teva
clipe bune de taă cere, mi-a zis:
-Dragul meu, viaţa e o desfraî nataă îîn braţele caă reia te poţi arunca,
pierzaî ndu-te pe tine îînsuţi, sau pe care o poţi sfida, ingoraî ndu-i jocul... Vezi,
dumneata eşti taî naă r... Aş vrea saă îînţelegi caă e o diferenţaă mare îîntre a fi
mascul şi a fi baă rbat. Cum spuneam, viaţa, ca orice lucru de gen feminin, nu
meritaă nici o îîncredere. Eşti teolog prin formaţie, deci, aminteşte-ţi, femeia
care a fost faă cutaă din coasta lui Adam s-a numit viaţă... Eva... Prin ea vin
prunci pe lume, vine o nouaă viaţaă cu fiecare sarcinaă pe care o duce la capaă t.
ÎÎnsaă principiul vieţii raă maî ne baă rbatul, cel dintre coapsele caă ruia ea
primeşte sarcina... Femeia aduce viaţaă pe lume, îînsaă nimiceşte baă rbatul,
transformaî ndu-l îîn mascul, îîntr-un simplu exponent al speciei, care îîşi
exercitaă funcţia reproductivaă şi instinctul sexual pentru a se integra organic
îîn spectrul biologic al acestei lumi. Masculul e al femeii! Pentru ea, desigur, e
unic... la fel ca ceilalţi! Baă rbatul, alaă turaî ndu-se femeii, care din fire este
traă daă toare îîşi îîntineazaă propria-i viaţaă , se prostitueazaă , dacaă vrei, devenind
un mascul, un exemplar al speciei umane, semnificativ doar pentru
reproducere. Durerea e caă ea, femeia, dupaă un timp, îîl priveşte ca mascul,
numai ca pe-un mascul... Ori consideraă caă e dreptul ei saă aibaă alaă turi un
baă rbat şi, de cele mai multe ori, îîl cautaă , ignoraî nd cu dispreţ masculul care
se ataşase de ea! Femeia şi vieţuirea îîn aceastaă societate infectaă sunt douaă
lucruri caă rora nu trebuie saă le dai niciodataă crezare! Din nefericire, din caî te
am îînţeles, tu ai cam picat îîn mrejele unei femei şi te-ai laă sat purtat de
valurile îînşelaă toare ale acestei vieţi...
-Eu am crezut îîn iubire! i-am zis eu, destul de îîncurcat.
-Tinere, iubirea şi femeia sunt douaă lucruri care nu se îîntaî lnesc
niciodataă . Fiecare dintre ele face elementul unei alte geometrii. De aceea,
alaă turarea pe o perioadaă lungaă dintre un baă rbat şi o femeie nu poate fi
nicidecum beneficaă . ÎÎn matematica superioaraă , dacaă aduni douaă numere nu
obţii niciodataă un numaă r superior celor douaă pe care le-ai adunat. La fel e îîn
cazul vieţuirii omeneşti. Douaă persoane, baă rbat şi femeie, care se unesc din
diverse motive spre a vieţui îîmpreunaă , îîn nici un context nu pot claă di o viaţaă
superioaraă ... Unirea celor douaă destine reprezintaă un regres îîn majoritatea
situaţiilor, iar îîn cazul fericitelor excepţii, o stagnare. Revenind la chestiunea
noastraă ... Dumneata eşti chemat caă tre o vieţuire specialaă ; eşti chemat saă -ţi
construieşti o existenţaă aparte! De aceastaă chemare s-au bucurat marii
baă rbaţi ai acestei lumi, faă uritorii societaă ţii moderne, staî lpii demnitaă ţii
umane, geniile muzicii, picturii, sculpturii şi ai oricaă rei arte, liderii politici şi
religioşi, cei care au zaă mislit ideologii şi concepte filozofice...
Ascultam ce-mi spunea... Cuvinte reci şi opace care nu-şi gaă seau
rezonanţaă îîn sufletul unui copil, îîncercat de un dor puternic, dorul regaă sirii
de sine. Cu toate astea, maă îîncerca un simţ vinovat, al devenirii, al îînaă lţaă rii
pe treptele sociale. Simţeam caă -mi descopaă r îîn suflet un fior care, ori a stat
bine-ascuns paî naă îîn momentul de faţaă , ori abia acum se naă ştea,
dezvoltaî ndu-se îîn acele clipe îîn naă zuinţaă , apoi percepaî ndu-l ca pe-o dorinţaă ,
care avea sa devinaă rost. De aceea, l-am îîntrebat cu nedumerire, dar, îîn
acelaşi timp, cu o viclenie de care fusesem straă in paî naă atunci şi pe care el o
simţise cu siguranţaă , dar care maă gaî ndesc caă -l bucurase.
-Şi cum aş putea raă spunde eu acestei chemaă ri?
-Dragul meu, ţi-am spus caă viaţa este o desfraî nataă , îînsaă o desfraî nataă
cu un chip minunat şi cu un trup pe maă suraă . Ţi-o doreşti şi îîţi este îîngaă duit
s-o ai, precum poţi avea orice femeie, îînsaă nu trebuie saă te pierzi îîn
dezmierdaă rile ei, care nu-s decaî t nişte îînşelaă ri... De viaţaă , ca de orice femeie,
trebuie saă te bucuri îîntr-o noapte de amor, nu îîntr-un veac de iubire!
ÎÎnţelege aspectul aă sta şi eşti un om liber! Îar dacaă eşti liber, trebuie saă te
îînalţi, saă -ţi construieşti personalitatea, saă fii propriul taă u constructor, saă
zideşti templul personalitaă ţii tale spre Gloria Marelui Arhitect al
Universului... Trebuie saă devii constructor de biserici, iar biserica pe care o
s-o zideşti eşti tu îînsuţi! Asta îînseamnaă saă fii mason: saă -ţi construieşti
personalitatea, dobaî ndind cele mai nobile valori ale umanitaă ţii. Spre asta
eşti chemat, dragul meu!
-ÎÎnţeleg caă e un privilegiu saă primesc o asemenea chemare, îînsaă nu-mi
pot da seama cum de aţi ajuns saă -mi propuneţi tocmai mie... Cum de m-aţi
ales? Ce faptaă vrednicaă am faă cut? Maă priveşte şi-mi zice zaî mbind:
-Că n-am făcut ceva bun pe pământ ca să-Ţi slujesc Ţie... Aşa pare caă
spune Vasile cel Mare, nu? ÎÎn cazul nostru, nu-i tocmai aşa. Şi Liturghia, îîntr-
adevaă r, poate fi slujitaă de oricine, cu condiţia saă fie preot. Orice idiot poate fi
investit cu har, aşa caă poate rosti cuvintele Marelui Vasile. ÎÎn cazul
Masoneriei, nu se acceptaă intrarea oricui îîn ordin. ÎÎn Masonerie sunt
acceptaţi doar oamenii care constituie elita societaă ţii din punct de vedere
intelectual, etic etc. Bineîînţeles, se merge pe baza unor propuneri, unor
recomandaă ri... Îar dumneata ai referinţe din cele mai bune!
-Cine m-ar fi putut recomanda?
-Un savant, mi-a raă spuns el. Un om de litere, care, printr-o muncaă
titanicaă , a tradus îîn romaî neşte Biblia îîntr-o exprimare impecabilaă . Nu am
mai îîntrebat despre cine era vorba pentru caă nu mai aveam nici un dubiu:
Gala Galaction.
-ÎÎntr-una din zilele urmaă toare îîţi vom face iniţierea. Acum vei merge
saă te odihneşti. Şoferul care v-a adus aici, te va conduce Îa casa îîn care vei
raă maî ne o perioadaă . Zicaî ndu-mi acestea, s-a apropiat de mine, mi-a straî ns
maî na, apoi m-a îîmbraă ţişat. A fost cea mai rece îîmbraă ţişare pe care o
primisem paî naă atunci. Cu timpul, aveam saă maă obişnuiesc... ÎÎntr-adevaă r,
şoferul m-a condus paî naă îîn faţa unei case mari din zona centrala a Capitalei.
Ajunşi acolo, mi-a zis:
-ÎÎn claă direa aceasta, la etaj, se aflaă apartamentul îîn care vei locui.
Poftim cheile. Saă te aranjezi nestingherit pentru caă aici îîţi va fi casa pentru o
perioadaă de timp. Acces la apartamentul dumitale va avea doar persoana,
care îîţi va servi masa. Şedere plaă cutaă Mulţumindu-i pentru laă muriri, am
coboraî t din maşinaă şi am intrat îîn claă dire, apoi am urcat la etaj. Am descuiat
uşa apartamentului cu pricina şi am intrat. Am fost puternic impresionat.
Niciodataă nu mai intrasem îîntr-o locuinţaă mai luxoasaă . Atmosfera era destul
de exoticaă îîncaî t maă faă cea saă uit de toamna de afaraă . Dupaă ce am faă cut baia
aşteptataă de mult timp, am intrat îîn dormitor şi m-am îîntins pe pat. Din
cauza oboselii, aveam senzaţia caă totul se îînvaî rte cu mine. ÎÎn scurt timp am
adormit. M-am trezit dupaă caî teva ore cred, caî nd simţeam cum taî mplele îîmi
erau dezmierdate cu maî ngaî ieri. Am deschis cu greutate ochii; din cauza
oboselii pleoapele se îîmpotriveau, dovedindu-se foarte grele. ÎÎnaintea
privirii mele se îînfaă ţişa chipul unei femei foarte frumoase, care, vaă zaî nd caă
am deschis ochii, s-a apropiat şi mi-a saă rutat fruntea, apoi buzele, dupaă care
mi-a şoptit:
-Ţi-am adus cina.
 Nu am rostit nici un cuvaî nt. M-am ridicat, parcaă îîmbaă tat de situaţie
sau de obosealaă , şi am gustat puţin din cele ce adusese. Mi-a îîntins un pahar
cu vin roşu pe care l-am baă ut îîn grabaă , apoi m-am îîntins din nou îîn pat şi am
îînchis ochii. Am simţit cum s-a apropiat şi a îînceput saă maă dezbrace, îînsaă
simţeam caă nu aveam nici puterea nici dorinţa s-o opresc. Simţeam cum se
apropie din ce îîn ce mai tare, paî naă caî nd trupul ei cald se lipise de al meu.
Plaă cerea trupeascaă era condamnataă de usturimea unei lacrimi ce se
strecura printre pleoapele îînchise, iar sufletul era straă puns de-un dor nebun
ce nu putea fi îînaă buşit, de amintirea chipului minunat al Anei.

9 februarie,
Dimineaţaă m-am trezit singur, caă utaî nd saă îînţeleg dacaă a fost un vis sau
chiar se îîntaî mplase. Am zaă rit, îînsaă , paharul din care, seara, baă usem vinul.
M-am apropiat de o oglindaă care parcaă straă juia camera şi mi-am privit
chipul. Mi se paă rea caă privirea şi expresia fetței schiţau urmele suferinţei şi
ale traă daă rii. ÎÎn ziua ce trecuse maă traă dasem pe mine îînsumi, îîmi traă dasem
ideile, convingerile. Mi-am jurat îîn acel moment caă nu maă voi mai apropia
de nici o femeie îîn viaţa mea, caă voi raă maî ne fidel amintirii dureroase, dar de
neîînlocuit a iubirii care a existat îîntre mine şi Ana. ÎÎn timp ce gaî ndeam
acestea, aud un ciocaă nit la uşaă . Merg şi deschid. îînaintea mea se îînfaă ţişeazaă
şoferul care maă adusese îîn seara precedentaă . Întraă îîn apartament, se
apropie de un dulap, îîl deschide şi scoate din el un costum foarte elegant, o
caă maşaă şi o pereche de pantofi. Mi se adreseazaă apoi:
-ÎÎmbracaă -te cu astea şi saă mergem! Perioada pe care o aveai de
petrecut îîn aceastaă casaă s-a îîncheiat...
-Bine, dar caî nd ai zis caă voi sta o perioadaă de timp, maă gaî ndeam caă
trebuie saă fie maă car caî teva zile. Puteai saă -mi spui clar caă voi sta o noapte.
-ÎÎnvaţaă un lucru: perioada este îîntotdeauna o etapaă . ÎÎn acest moment,
aceastaă etapaă s-a îîncheiat!
Am faă cut cum mi-a zis. M-a condus cu maşina paî naă îîn faţa aceleiaşi
claă diri îîn care, cu o zi îînainte, îîl îîntaî lnisem pe Sadoveanu. Am intrat îîn
claă dire şi am fost condus îîn altaă îîncaă pere, ai caă rei pereţi erau pictaţi cu
reprezentaă ri din cele mai ciudate. Desenele respective îîmi creau o stare de
panicaă pentru caă realizau o trecere aproape neobservataă de la comic la
sinistru, de la nevinovat la îînfricoşaă tor. ÎÎn cameraă era un singur scaun. Am
fost îîndemnat saă maă aşez pe el şi saă aştept caî teva clipe. Am raă mas singur îîn
acea îîncaă pere, iar cele caî teva clipe de aşteptare s-au transformat îîn opt ore.
ÎÎn toataă aceastaă perioadaă maă îîncercau tot felul de sentimente, care mai de
care mai ciudate sau mai contradictorii. ÎÎncercam saă îînchid ochii şi saă nu
privesc picturile care, de altfel, erau uimitor de bine executate, îînsaă nu
reuşeam saă -i ţin îînchişi. Vroiam saă plaî ng şi n-aveam lacrimi, vroiam saă strig
şi n-aveam grai. Aveam senzaţia caă prin acei pereţi, îîn acea cameraă faă raă
ferestre, nici privirile lui Dumnezeu nu pot paă trunde. Maă chinuia teribilul
sentiment caă e prima zi din viaţa mea îîn care traă iesc faă raă Dumnezeu, caă sunt
îîntr-un fel de anticameraă a iadului. Ştiam caă Hristos S-a coboraî t îîn iad, îînsaă
mintea omeneascaă nu poate gaî ndi totdeauna dupaă calapodul unei doctrine,
oricaî t de mult ai forţa-o.
Amintirile, parcaă , se descompuneau îîntr-un colţ al minţii mele şi
amaă nuntele se amestecau haotic, faă raă o coordonare de timp sau de locuri.
ÎÎntr-un sfaî rşit, uşa se deschise şi intraraă doi baă rbaţi, care, ca şi cei doi care
maă scoseseraă din arest, erau foarte eleganţi.
Se apropie de mine, îîmi zaî mbesc foarte rece, apoi unul dintre ei, cu un
gest firesc, îîmi acoperaă ochii cu o eşarfa pe care o leagaă la creştet. La
îîndemnul lor maă ridic de pe scaun, apoi fiecare dintre ei îîmi cuprinde caî te
un braţ. Maă conduc pe trepte, ieşim din claă dire şi urcaă m îîntr-un automobil
cu care mergem vreo douaă ore, timp îîn care nimeni nu scoate nici o vorbaă şi
îîn care eu nu puteam vedea nimic pentru caă eram legat Îa ochi. La un
moment dat, maşina se opreşte şi, îînsoţit de cei doi, cobor. Condus de cei doi
îînsoţitori ai mei, intru îîntr-o claă dire, apoi coboraî m nişte trepte, destul de
multe. Ajungem îîntr-o îîncaă pere, ne oprim, simt cum braţele îîmi sunt
eliberate de cei doi îînsoţitori şi aud cum uşa pe care am intrat se îîncuie.
Urmeazaă momente de linişte mormaî ntalaă , care maă determinaă saă gaî ndesc caă
sunt singur îîn îîncaă pere, îînsaă , dupaă ceva timp, aud o voce puternicaă rostind
rar:
-Dacaă ceea ce te-a adus paî naă aici este curiozitatea, pleacaă ! Apoi, alte
voci, rostind fiecare:
-Dacaă te temi saă nu-ţi fie date îîn vileag defectele, nu ai ce caă uta printre
noi.
-Dacaă eşti aici ca saă te prefaci, tremuraă , vei fi demascat!
-Dacaă ţii la diferenţierile dragi oamenilor, ieşi, caă ci ele nu au trecere la
noi!
-Dacaă sufletul taă u a simţit frica, opreşte-te aici!
-Dacaă mergi mai departe, vei fi purificat prin Elemente, vei ieşi din
abisul tenebrelor, vei vedea Lumina!
E o senzaţie destul de ciudataă , de-a dreptul îînfricoşaă toare, saă crezi caă
eşti singur îîntr-o îîncaă pere, saă auzi ataî tea voci, lovindu-te dintr-o dataă ideea
caă eşti ţinta ataî tor priviri, caă eşti ataî t de vulnerabil, previzibil, caă îîn faţa lor
esț ti total descoperit.
Cineva se apropie de mine şi maă dezbracaă de sacou. ÎÎmi desface brutal
caă maşa, laă saî ndu-mi pieptul dezvelit îîn dreptul inimii. Se apleacaă apoi şi îîmi
taie pantalonul desupra genunchiului drept laă saî ndu-l dezgolit dupaă care îîmi
descalţaă piciorul staî ng. Se aude o uşaă deschizaî ndu-se, dupaă care pune o
fraî nghie îîn jurul gaî tului, asemenea unui ştreang, care maă forţa saă îînaintez.
Am îînceput saă paă şesc uşor, îînsaă , la un moment dat, am simţit îîn dreptul
inimii îînţepaă tura unui obiect ascuţit, ceea ce m-a determinat saă maă opresc.
O voce poruncitoare mi se adresase atunci:
 - ÎÎnainteazaă !
Am ascultat porunca şi am continuat îînaintarea, îîmpingaî nd cu pieptul
dezgolit vaî rful ascuţit al acelui obiect metalic. Tot îîn semn de ascultare faţaă
de o nouaă poruncaă , m-am oprit şi am îîngenunchiat, ascultaî nd cuvintele
juraă maî ntului de iniţiere, pe care, apoi, le-am rostit îîncheind juraă maî ntul. Cel
care conducea ritualul a poruncit:
- Saă primeascaă Lumina! Cineva a dezlegat eşarfa care-mi acoperea
ochii şi, o straă lucire faă raă seamaă n mi-a lovit privirea, orbindu-maă . ÎÎncetul cu
îîncetul, ochii îîncepuraă obişnuiascaă şi am vaă zut vreo zece baă rbaţi care maă
îînconjurau, ţinaî nd saă biile îîndreptate spre mine. Undeva, pe un postament
destul de îînalt era firma templului îîn dreptul caă ruia staă tea Sadoveanu, a
caă rui vestimentaţie era mai complicataă decaî t a celorlalţi. Toţi purtau colane,
toţi aveau saă bii, numai caă Sadoveanu, Marele Maestru, purta şi o pelerinaă
albaă , pe care erau brodate diferite îînsemne aurii. Mi-au zaî mbit cu toţii, apoi
m-au îîndrumat caă tre altar, unde indicaţiile lor, mi-am aşezat genunchiul
drept la paă maî nt, ţinaî nd piciorul staî ng schiţat pe podea. Unul dintre cei
prezenţi s-a apropiat cu un compas deschis, pe care mi l-a pus pe maî na
staî ngaă , astfel îîncaî t unul dintre vaî rfuri era îîndreptat spre inimaă . Alt baă rbat a
venit îînaintea mea, ţinaî ndu-mi la, vedere o Biblie, deschisaă la Evanghelia
Sfântului Ioan.
Apropiindu-se, Sadoveanu şi-a aşezat vaî rful sabiei pe Biblia deschisaă ,
punaî ndu-maă saă rostesc juraă maî ntul.
Dupaă care a ridicat sabia aşezaî nd-o pe creştetul meu şi atingaî ndu-i
lama de trei ori cu ciocanul. Mi-a atins, apoi, cu sabia umerii, rostind
formula de consacrare şi adresaî ndu-mi-se cu "fratele meu". La îîndrumarea
lor m-am ridicat, iar unui dintre ei mi-a legat îîn jurul taliei un şorţ cu
îînsemne masonice. Am primit, apoi, o pereche de maă nuşi pe care erau
brodate cu fir auriu triunghiul, echerul şi compasul. S-au plecat toţi îînaintea
mea, eu am faă cut acelaşi gest şi, dupaă rostirea caî torva cuvinte, ceremonia s-
a îîncheiat. Am paă raă sit cu toţii templu ca pe o bisericaă , mergaî nd îîntr-o altaă
îîncaă pere pentru a ne dezbraă ca de "odaă jdiile" ritului. Au urmat îîmbraă ţişaă ri şi
straî ngeri de maî ini dupaă care fiecare a plecat îîn drumul lui, eu urcaî nd îîn
maşinaă cu Sadoveanu. Pe drum am vorbit multe lucruri, îînsaă nimic legat de
ce s-a îîntaî mplat. Observasem ca fusesem undeva îîn afara Capitalei, îînsaă ,
cum nu prea cunoşteam zona,mi-a fost greu saă identific locaţia. Dupaă mai
bine de o ora de discuţii, caî nd îîncepeam saă ne apropiem de Bucureşti,
Sadoveanu îîmi zice:
-Din caî te ştiu, vrei saă intri îîn maă naă stire. E foarte bine! Vom face tot ce
trebuie ca saă fii avansat caî t mai curaî nd îîn ierarhia superioaraă . La auzul
acestor cuvinte am amuţit. Uitasem de maă naă stire, precum uitasem de orice
gaî nd şi de orice plan pentru viitor. ÎÎn maă naă stire maă ascunsesem de
comunişti, îînsaă , acum, dupaă ce fusesem scos din arest, nu vedeam rostul
pentru care m-aş fi îîntors la maă naă stire. Cu toate astea, nu mai exista nici un
lucru care saă maă ţinaă îîn lume. Nu aveam de gaî nd saă maă caă saă toresc; ştiam caă
nu maă voi putea îîndraă gosti de altcineva, iar femeia caă reia îîi daă ruisem toataă
iubirea mea era acum a altuia. De aceea, i-am zis:
-Da, vreau saă intru îîn maă naă stire, îînsaă nu vreau saă -mi abandonez
studiile.
-ÎÎn nici un caz nu le vei abandona. Trebuie saă te formezi un teolog cu
prestanţaă ! Vom merge îîmpreunaă îîn Moldova, iar tu te vei îîntoarce la
maă naă stirea Neamţ. Vei fi caă lugaă rit şi vei primi hirotonia îîn diacon, apoi te
vei îîntoarce îîn Bucureşti, la facultate.
Vineri seara ajunsesem la maă naă stirea Neamţ. Am fost cazat îîntr-o
chilie cum nu credeam caă poate exista îîntr-un aşezaă maî nt caă lugaă resc, unde
se votase saă raă cia de bunaă -voie. Faă raă prea multe discuţii, am fost îînştiinţat caă
îîn seara zilei urmaă toare, saî mbaă taă , voi fi caă lugaă rit. M-am odihnit îîn acea
noapte, faă raă saă -mi fac prea multe griji, obişnuit cu ideea caă viaţa mea a luat
un curs caă ruia nu maă pot îîmpotrivi. ÎÎn dimineaţa zilei urmaă toare, saî mbaă taă ,
27 octombrie, ziua Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi, sunt chemat la
staă reţia maă naă stirii. Întru sfios îîn cabinetul stareţului şi raă maî n uimit de
prezenţa lui Sadoveanu şi a mitropolitului Moldovei, Îrineu Mihaă lcescu. Dau
saă zic ceva, îînsaă Mihail Sadoveanu mi-o ia îînainte şi mi se adreseazaă :
-Bine ai venit, dragul meu! Uite, saă rutaă maî na îînalt Prea Sfinţitului... Maă
apropii de mitropolit şi-i saă rut maî na, apoi îîl salut cuviincios pe Sadoveanu,
care îîşi continuaă vorba, de data asta adresaî ndu-se ierarhului:
-Vlaă dica, dragaă , acesta este baă iatul pentru care v-am chemat. Am
discutat cu paă rintele stareţ şi cu paă rintele exarh şi disearaă va fi caă lugaă rit, iar
eu v-am chemat pentru a vaă ruga saă -l hirotoniţi maî ine diacon. E student îîn
Bucureşti şi ar fi bine saă meargaă luni la cursuri. Ori, ştiţi cum e... Caă lugaă r
student... Saă fie şi el maă car diacon ca saă aibaă un statut! Altfel îîi va fi viaţa ca
şi cleric, decaî t ca simplu monah, maă gaî ndesc...
-Da, da, aşa e... raă spunse zaî mbind mitropolitul. E mai bine saă fie
diacon, dacaă tot a paă şit pe caă rarea cea straî mtaă şi anevoioasaă a
monahismului. Şi ce nume va primi, paă rinte exarh? Exarhul ridicaă din umeri,
îîn semn caă nu ştie, aşa caă mitropolitul continuaă :
-Eu propun Dimitrie, numele Sfaî ntului pe care îîl pomenim astaă zi.
Dumneata, frate Mihail ce nume propui?
-Atanasie, zice Sadoveanu, caă îîncepe cu aceeaşi iniţialaă ca şi numele
lui. Mitropolitul mi se adreseazaă apoi:
-Şi dumneata, tinere, ce nume îîţi doreşti?
-Eu... aş vrea Adrian. E un nume care maă reprezintaă .
Mitropolitul zaî mbeşte, îînsaă exarhul zice puţin deranjat:
-Nu se obişnuieşte saă intri îîn monahism cu numele de botez.
-Lasaă , paă rinte, caă vom trage la sorţi! ÎÎl apostrofeazaă binevoitor
ierarhul şi scrie trei bileţele, pe fiecare dintre ele notaî nd caî te un nume:
Dimitrie, Atanasie şi Adrian. Mitropolitul a luat un pahar de pe masaă , a pus
bileţelele îîn pahar şi m-a îîndemnat saă aleg unul dintre ele. Am scos din
pahar unul dintre bileţele, iar numele scris pe el era Adrian. Toţi au zaî mbit.
Seara, îînainte de Priveghere, am mers îîn bisericaă , îîmpreunaă cu caă lugaă rul
care era raî nduit saă -mi fie naş de caă lugaă rie. M-am îînchinat la icoane, dupaă
raî nduialaă , şi am urmat îîndrumaă rile paă rintelui respectiv. Pregaă tindu-maă
pentru depunerea voturilor monahale, îîmi aminteam ce se îîntaî mplase cu
trei seri îînainte, caî nd maă apropiasem de o femeie caă reia nici maă car nu-i
cunoşteam numele; apoi, îîntreg ritualul de a doua zi, camera aceea sinistraă ,
juraă mintele... şi multe alte amintiri îîncepuraă saă -mi inunde dezordonat
mintea. Maă aflam, deodataă , singur, cu oameni necunoscuţi, faă caî nd legaă minte
pe care nu doream saă le fac. Dorul care maă mistuia se cristaliza prin
craî mpeie de imagini: chipurile paă rinţilor mei, care nu mai ştiau nimic de
mine chipul iubit şi deodataă straă in al Anei. ÎÎncepeam s-aud laă untric,
sfaî şietor de durere, glasul dulce şi secat de puteri al mamei, cum maă chema.
Maî nat de aceste sentimente, priveam spre icoana şi-Î repetam continuu:
"Nu te îînţeleg. Dumnezeule. Nu te îînţeleg!". Cuvintele slujbei intrau îîn
contradicţie cu gaî ndurile mele. Maă rturisesc acum caî nd baă traî neţile îîmi
îîngreuneazaă paşii, caă nu eram nici pe departe pregaă tit pentru caă lugaă rie. Şi
totuşi, cînd am auzit caî ntaî ndu-se: "Braţele părinteşti sârguieşte a mi le
deschide că în desfrânări mi-am cheltuit toată viaţa mea... Acum, nu mă trece
cu vederea...", am mers alaă turi de naş îînaintea stareţului şi am primit chipul
cel îngeresc, juraî nd castitate, saă raă cie de bunaă -voie şi ascultare
necondiţionataă .
Dupaă finalul slujbei, deşi se obişnuieşte ca proaspaă tul caă lugaă rit saă
raă maî naă îîn bisericaă , am mers caă tre chilie, mitropolitul sfaă tuindu-maă saă maă
odihnesc pentru caă a doua zi urma saă fiu hirotonit diacon. Mergaî nd spre
chilie, îîmbraă cat cu noul veşmaî nt al noii mele vieţi, auzeam comentariile
unor caă lugaă ri sau fraţi:
-Asta e o sfidare la adresa vieţuirii caă lugaă reşti. Sunt ataî ţia care
aşteaptaă de multaă vreme, au trecut perioade de îîncercare şi îîncaă nu au fost
caă lugaă riţi... Îar acesta e tuns îîn monahism îîndataă ce intraă pe poarta
maă naă stirii. Se mai aude caă maî ine îîl şi hirotoneşte diacon...
M-am maî hnit puţin pentru caă se supaă rau din cauza situaţiei mele, mai
ales ca eu nu-mi doream nimic din cele ce mi se i îîntaî mplaseraă . Ceea ce lor li
se paă rea un privilegiu, mie mi se paă rea o pedeapsaă a destinului. Mi-am
continuat drumul, prefaă caî ndu-maă caă nu observ. Aproape de îîncaă perea îîn
care eram cazat, îîmi iese îîn cale un monah baă traî n, care auzise comentariile
raă utaă cioase ale acelora, şi-mi zice:
-Nu te necaă ji! Aşa-s caă lugaă rii... Se-adunaă faă raă saă se cunoascaă , traă iesc
faă raă saă se iubeascaă şi mor faă raă saă se jeleascaă ...
M-am gaî ndit mult la vorbele lui. ÎÎn timp, aveam saă -i dau mare
dreptate. Am îîncercat saă maă rog puţin. ÎÎnsaă nu prea am reuşit. Am adormit
gaî ndind la viaţa pe care urma saă o traă iesc.
Dimineaţaă am ajuns la biserica îînaintea tuturor, cu dorinţa de a maă
ruga, îînaintea hirotoniei. Mi-am citit, îîntr-adevaă r, canonul dinaintea
îîmpaă rtaă şaniei. Liturghia a fost foarte liniştitoare. Curios, îînsaă nu maă mai
lupta nici un gaî nd. Am primit cu seninaă tate hirotonia îîn diacon, hotaă raî ndu-
maă , ca, dacaă nu voi putea duce viaţa unui caă lugaă r cu vocaţie, maă car saă maă
îînvrednicesc de viaţa unui creştin demn.
Seara am pornit spre Bucureşti. Maă naă stirea care maă primise ca şi
vieţuitor al ei, îîmi era ataî t de straă inaă ... Obştea aceea care trebuia saă -mi
devinaă noua familie, îîmi era necunoscutaă şi o simţeam destul de ostilaă . Eu
nu eram ca ei, nu eram de-al lor! Luni dimineaţaă , îînainte saă merg la cursuri,
am trecut pe la Gala Galaction. Caî nd m-a vaă zut, mi-a zis zaî mbind:
-Blagosloviţi, paă rinte ierodiacon!
-De unde ştiţi caă -s ierodiacon? am îîntrebat eu, prefaă caî ndu-maă caă nu-i
cunosc amestecul îîn toataă povestea.
-Ei, cuvioase, am şi eu sursele mele. Şi cum te simţi? Calci a vlaă dicaă sau
nu?
-Nu am eu gaî nduri de-astea, Prea Cucernice... Tot ce-mi doresc e o
viaţaă liniştitaă , caă n-am avut parte de aşa ceva paî naă acum.
-Dragul meu, un taî naă r ca tine are douaă justificaă ri dacaă intraă îîn
maă naă stire: e impotent sau e episcopabil! Ori eu nu cred caă eşti impotent...
Am mers îîmpreunaă spre facultate. Colegii şi vechile cunoştinţe maă priveau
destul de ciudat. ÎÎnsaă eu îîmi jucam rolul pe care mi-l asumasem şi-mi
vedeam de preocupaă rile mele, care îîn acea perioadaă se rezumau la studiu şi
la slujbele de la Catedrala patriarhalaă , unde mergeam saă slujesc îîn duminici
şi saă rbaă tori. Paî naă îîn iarnaă , intrasem îîntr-un ritm foarte bun îîn ceea ce
priveşte studiul. Faă ceam cercetare prin biblioteci şi publicam studii de
istorie bisericeascaă prin revistele de specialitate. Viaţa mea se integra îîntr-
un alt context...

13 februarie,
ÎÎmi trecu prin minte ideea caă amintirile consemnate îîn aceste pagini
ar putea sminti pe un credincios de raî nd, dacaă le-ar citi. Spun asta pentru
caă , veţi vedea, voi aminti şi anumite lucruri legate de unii slujitori ai
Bisericii. Cu toate astea, am convingerea caă sunt dator saă zic adevaă rul şi
fiecare dintre cei care vor citi trebuie saă conştientizeze caă îîn aceste
îînsemnaă ri sunt schiţate imaginile unor oameni, cu patimile şi cu neputinţele
lor.
Se apropia Craă ciunul şi dorul celor de acasaă nu-mi daă dea pace. ÎÎmi era
foarte greu saă maă decid saă -i vizitez pentru caă nu ştiam ce saă le zic. ÎÎmi trecea
prin minte saă merg îîmbraă cat civil, saă le ascund caă sunt caă lugaă r, îînsaă , apoi,
am hotaă raî t saă le zic adevaă rul, pentru caă puteam maă car saă nu-i las saă traă iascaă
îîn minciunaă . Ajungaî nd îîn sat, au îînceput saă -mi naă vaă leascaă tot felul de
amintiri îîn minte... Emoţii din cele mai puternice. ÎÎmi aminteam bucuriile pe
care mi le faă ceau paă rinţii îîn copilaă rie, anii îîn care petreceam ataî t de mult
timp îîmpreunaă , zilele de iarnaă îîn care mergeam prin zaă padaă paî naă la şcoala
din sat, colegii şi glumele şcolaă reşti, chipul unei fetiţe pe care mai taî rziu am
reîîntaî lnit-o şi pe care am crezut caă o voi avea mereu laî ngaă mine...
Mergaî nd pe drumul caă tre casaă , zaă resc un preot voinic, puţin adus de
spate... tata! Mergea cu ajunul Craă ciunului pe la casele oamenilor, dupaă
datinaă . Caî nd l-am zaă rit, îîmi daă duraă lacrimile. M-a vaă zut şi el şi, îîndataă ,
îîncepu saă alerge caă tre mine, ca şi cum aş fi putut saă fug din calea lui pentru
totdeauna. Am alergat şi eu caă tre el şi ne-am îîmbraă ţişat, precum fiul
risipitor cu tataă l din Evanghelie. Nu-i venea saă creadaă ! Maă privea cu lacrimi
de fericire şi nu-mi zicea nimic, iar eu nu puteam scoate o vorbaă . ÎÎntr-un
final, mi-a spus:
-Hai saă te vadaă maicaă -ta, caă nu mai puteam traă i de dorul taă u! Trebuia
saă vii acasaă , orice s-ar fi îîntaî mplat! Noi îîţi suntem alaă turi oricaî nd şi orice-ar
fi cu tine, tot fiul nostru raă maî i! Maă îîntrebam cum de nu observa tata caă sunt
îîmbraă cat îîn haine caă lugaă reşti, îînsaă tot el m-a dumerit:
-Dumnezeu saă -i dea saă naă tate lui Gala Galaction! Dacaă nu era el saă ne
mai dea veşti despre tine, nu ne mai gaă seai îîn viaţaă ... El ne-a spus caă ai intrat
îîn maă naă stire şi caă ai fost hirotonit diacon, îînsaă nu a vrut saă ne spunaă unde
eşti. Paî naă la urmaă ne-am îîmpaă cat şi cu ideea caă eşti caă lugaă r, numai saă fii tu
fericit. Ce-a putut face, dragul meu, fata asta din tine... Am îîncercat saă
vorbim cu ea, dar nu-i pasaă ... Nu a vrut saă ne zicaă nimic... Dar am zis caă nu o
saă vorbesc despre asta, caă dragostea e oarbaă ...Nu vroiam saă -l contrazic, nici
saă -i zic îîntreaga poveste. Maă durea sufletul caă o judeca astfel pe Ana, deşi,
îîntr-adevaă r, avea dreptate.
Caî nd am ajuns îîn curtea casei, mama s-a apropiat plaî ngaî nd şi m-a
îîmbraă ţişat. Nu o vaă zusem niciodataă ataî t de îîndurerataă . ÎÎmi povestiseraă
amaî ndoi cum se trezeau îîn toiul nopţii şi se uitau saă vadaă dacaă nu cumva am
venit acasaă . E dureros caî nd copilul taă u te face saă suferi îîntr-ataî t, iar el, bietul
fiu, nu poate face nimic pentru a le alina durerea paă rinţilor.
ÎÎn ziua de Craă ciun, am slujit îîmpreunaă cu tata la biserica din sat. A fost
o Liturghie plinaă de lacrimi, prima dataă caî nd am simţit cu adevaă rat caă -i
slujesc lui Dumnezeu. Am mai raă mas acasaă paî naă dupaă Anul Nou,
bucuraî ndu-maă de fiecare clipaă petrecutaă alaă turi de dragii mei paă rinţi. ÎÎn
cursul anului urmaă tor, îîntaî lnirile mele cu Sadoveanu au fost destul de rare,
îîndeosebi la îîntrunirile lojei. Stabilisem caă voi fi laă sat saă -mi termin studiile,
singura obligaţie pe care o aveam îîn aceastaă perioadaă faţaă de Marea Lojaă
fiind participarea la unele îîntruniri ale acesteia. ÎÎncepeam saă cunosc oameni
interesanţi, mulţi dintre ei chiar influenţi. Haina caă lugaă reascaă şi-a pus
destul de pregnant amprenta asupra studenţiei mele, îînsaă nu m-a putut
îîndepaă rta de teatru şi de muzicaă , marile alinaă ri ale sufletului meu hoinar.
ÎÎn 1948, la îînceputul verii, am obţinut licenţa îîn teologie la catedra de
Exegeză a Noului Testament, sub îîndrumarea marelui profesor Î. Moisescu,
cel care avea saă devinaă mitropolitul Îustin şi, mai apoi, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Romaî ne. Am ales exegeza biblicaă nu pentru disciplina îîn sine, caă ci
eu eram atras de istoria bisericeascaă mai cu seamaă , ci pentru personalitatea
profesorului Moisescu, cel mai demn şi mai rafinat intelectual din caî ţi mi-a
fost dat saă cunosc. Teolog de îînaltaă ţinutaă , Îustin Moisescu nu contenea saă
uimeascaă studenţii din trei universitaă ţi: Varşovia, Cernaă uţi şi Bucureşti. ÎÎmi
doream foarte mult saă petrec mai mult timp îîn prezenta lui, ceea ce s-a şi
îîntaî mplat, caă ci devenisem unul dintre studenţii pe care îîi simpatiza. Dupaă
licenţaă , m-a recomandat pentru o bursaă la Înstitutul Catolic din Paris, unde
urma saă plec îîn toamna lui '48.
Pe la mijlocul lui iulie, am mers la una dintre ţinutele lojei. S-a luat îîn
discuţie cazul mitropolitului Îrineu Mihaă lcescu, care murise de curaî nd şi
despre care se zvonea caă ar fi fost otraă vit. ÎÎn urma luaă rilor de cuvaî nt din
cadrul îîntrunirii masonice, aveam saă aflu adevaă rul... îîncaă din tinereţe, Îrineu
Mihaă lcescu fusese iniţiat îîn Francmasonerie, îîn ierarhia caă reia a ajuns paî naă
la cel mai îînalt grad, acela de maestru mason. De-a lungul vieţii, eruditul
teolog avea saă descopere multe din tainele acestei organizaţii secrete,
ajungaî nd îîntr-un final la concluzia caă Masoneria este o societate demonicaă ,
al caă rei scop final este globalizarea, adicaă pregaă tirea lumii pentru venirea lui
Antihrist şi, ca atare, îîn aceastaă mişcare nu se poate regaă si un creştin şi, cu
ataî t mai mult, un cleric. Maî nat de aceste gaî nduri, baă traî nul ierarh a ieşit din
structurile masonice, îîntocmind totodataă o lucrare numitaă "Teologia
Luptătoare" îîn care prezintaă doctrina şi activitaă ţile Francmasoneriei, precum
şi planul diabolic al acesteia de staă paî nire a lumii. La puţin timp dupaă
publicarea lucraă rii, îîntorcaî ndu-se de la Atena unde preda cursuri de
Teologie Dogmatică, Îrineu Mihaă lcescu a fost obligat saă se retragaă din
scaunul mitropolitan de la Îaşi, stabilindu-i-se domiciliul forţat la
maă naă stirea Agapia, unde a şi murit pe 3 aprilie 1948. Din discursurile care
s-au rostit, aveam saă aflu caă mitropolitul fusese vizitat cu douaă zile îînainte
de a muri de caă tre doi cavaleri ai Templului, care au avut grjaă saă -i ardaă toate
manuscrisele. Tot celor doi li s-a îîncredinţat şi misiunea de a-l otraă vi... Toţi
care au vorbit îîn cadrul îîntrunirii l-au prezentat pe Îrineu Mihaă lcescu ca pe
un traă daă tor. Am fost surprins caă şi Mihail Sadoveanu a îîmpaă rtaă şit concepţia
celorlalţi "fraţi", deşi m-aş fi aşteptat la o atitudine total diferitaă a Marelui
Maestru, avaî nd îîn vedere caă el şi mitropolitul Îrineu erau destul de apropiaţi
sau, cel puţin, asta a fost impresia pe care mi-au laă sat-o caî nd i-am îîntaî lnit la
maă naă stirea Neamţ, îîn ziua caă lugaă riei mele.
Dupaă îîncheierea discuţiilor şi dupaă saă vaî rşirea ritualului, am plecat de
la Templu îîmpreunaă cu Sadoveanu, care maă invitase saă -l îînsoţesc îîn drum
spre Bucureşti. ÎÎn maşina mi se adreseazaă :
-Am auzit caă vei pleca la Paris, dragaă paă rintțele... Faptul caă ştia de
bursaă nu m-a surprins deloc, de aceea i-am şi raă spuns:
-Aşa mi s-a zis. Maă gaî ndeam eu caă trebuie saă aveţi şi dumneavoastraă
vreo implicare îîn treaba asta. M-aş bucura saă merg şi saă studiez acolo o
perioadaă .
-Vei merge, dragul meu. Paî naă atunci, trebuie saă paă şeşti pe o nouaă
treaptaă a cunoaşterii iniţiatice şi saă intri îîn raî ndul calfelor... Şi am paă şit pe
noua treaptaă ... Saî mbaă taă , 24 iulie '48, îîn vremea praî nzului, plimbaî ndu-maă pe
Dealul Patriarhiei, îîl zaă resc pe şoferul lui Sadoveanu îîndreptaî ndu-se spre
mine. Merg saă -l îîntaî mpin şi caî nd ne apropiaraă m unul de celaă lalt, îîmi zice
graă bit:
-Veniţi cu mine repede! E o urgenţaă ! ÎÎl urmez, urc îîn maşina lui şi ne
îîndreptaraă m spre ieşirea din Bucureşti, continuaî nd drumul vreme de caî teva
ore, paî naă ce am ajuns la Sinaia, unde ne-am oprit îîn faţa unei claă diri ce
semaă na cu o uzinaă paă raă sitaă . Întraă m îîn claă dire, unde suntem îîntaî mpinaţi de
un baă rbat care purta şortul masonic şi care maă duce undeva Îa subsol. Sunt
îîndemnat saă intru îîntr-o îîncaă pere care era amenajataă ca o bisericaă romano-
catolicaă şi îîn care erau zece baă rbaţi, fiecare dintre ei îîmbraă cat cu pelerinaă de
maestru. ÎÎntreaga îîncaă pere era luminataă de douaă faă clii îînalte care straă juiau
altarul. Procesiunea era condusaă de un baă rbat al caă rui chip îîmi era cunoscut
de la îîntrunirile Lojei, îînsaă pe ceilalţi nu-i ştiam. Spre surprinderea mea,
Sadoveanu lipsea de la acea procesiune.
Am fost condus paî naă îîn faţa altarului, m-au dezbraă cat de reverendaă şi
mi-au descheiat caă maşa, laă saî ndu-mi pieptul descoperit. Doi baă rbaţi îîmi
cuprinseseraă braţele, imobilizaî ndu-maă . Maestrul care conducea ritualul
îîncaă lzea vaî rful saă biei îîn flacaă ra uneia dintre torţe. Dupaă puţin timp s-a
apropiat de mine şi, îînţepaî ndu-mi uşor pieptul cu vaî rful îîncins al sabiei, mi-
a zis:
-Te numesc ofiţer al Marelui Ordin Militar al Cavalerilor Templieri. Ai
fost însemnat cu pecetea sabiei regelui Filip. ÎÎnţepaă tura a fost foarte
dureroasaă , îîncaî t nu mai puteam fi atent la restul ritualului. Aşezaî ndu-şi
sabia pe altar. Comandorul s-a apropiat din nou, mi-a poruncit saă
îîngenunchez şi mi-a aşezat la gaî t un medalion, zicaî ndu-mi:
-Te decorez cu Crucea Sfaî ntului Mormaî nt îîn grad de ofiţer!
Procesiunea s-a îîncheiat foarte repede şi mi s-a poruncit saă paă raă sesc
claă direa îînaintea celorlalţi. Afaraă maă aştepta şoferul care, faă raă saă maă îîntrebe
ceva, m-a condus îînapoi îîn Bucureşti, laă saî ndu-maă laî ngaă Catedrala
Patriarhalaă , unde maă aştepta Sadoveanu, care mi s-a adresat îîndataă ,
zaî mbind:
-Bine ai venit, cavalere! Hai saă mergem caă ne aşteaptaă Prea Fericitul.
L-am urmat, îînţelegaî nd caă ceea ce mi se îîntaî mplase la Sinaia fusese iniţierea
îîn gradul de calfaă , iar Ordinul Cavalerilor Templieri avea saă fie breasla îîn care
urma saă activez. Am intrat îîn reşedinţa patriarhalaă şi am fost conduşi îîntr-o
îîncaă pere unde ne aştepta profesorul Moisescu, care, salutaî ndu-ne cu
rafinamentu-i specific, ne-a zis:
-Bine aţi venit, dragii mei! 0 saă soseascaă şi patriarhul îîndataă . Dupaă
caî teva minute a intrat îîn cameraă patriarhul Nicodim, pe chipul caă ruia se
citea o puternicaă obosealaă . Sadoveanu l-a îîntaî mpinat familiar, saă rutaî ndu-i
maî na îîn cel mai firesc chip. Am faă cut şi noi acelaşi gest, dupaă care, la
invitaţia patriarhului, ne-am aşezat pe caî te un fotoliu, discuţia fiind
îînceputaă de profesorul Moisescu:
 -Prea Fericirea Voastraă , sunt îîncaî ntat saă vaă prezint un taî naă r care, zic
eu, se arataă a fi un teolog destoinic. Ori Biserica are nevoie de asemenea
teologi şi e de datoria noastraă saă -i oferim unui astfel de taî naă r posibilitatea
saă -şi continue studiile îîntr-una din marile universitaă ţi Occident. Bucuria
mea este cu ataî t mai lare cu caî t taî naă rul acesta, dupaă cum vedeţi, a îî mbraă cat
haina monahalaă şi o poartaă cu mare cinste. Dumnealui este cel care va
beneficia de bursa de studiu la Înstitutul Catolic din Paris, de aceea, vaă rog,
îîn numele corpului profesoral de la Înstitut, saă semnaţi aceastaă haî rtie de
care are nevoie pentru a primi bursa! Patriarhul se uitaă pe haî rtie şi o
semneazaă , zicaî nd:
-Cum spui dumneata, profesore Moisescu... Cum spui dumneata. Dupaă
caî teva clipe de taă cere, Sadoveanu continuaă discuţia:
-E un taî naă r special, Prea Fericite... ÎÎl recomand şi eu cu tot dragul!
-Te pomeneşti c-o fi de-al dumitale! l-a apostrofat, zaî mbind,
patriarhul, iar Sadoveanu nu a cerut nici o laă murire, probabil pentru caă ,
îîntr-adevaă r, eram de-al lui...
-Dacaă va merge la Paris, a continuat scriitorul, va fi un ambasador al
spiritualitaă ţii romaî neşti îîn Apus. Va putea fi, de asemenea, un umaă r de
naă dejde pentru romaî nii care locuiesc acolo, îînsaă , pentru asta, ar fi foarte
important saă fie preot...
Patriarhul tresare şi zice raî zaî nd:
-Ce discurs ţi-ai construit, maestre! Nu eşti degeaba literat... Am
îînţeles aluzia; maî ine va fi hirotonit preot. Arhiereul Atanasie o saă slujeascaă
maî ine la Domniţa Bălaşa. Va fi îînştiinţat caă trebuie saă -l hirotoneascaă pe
cuviosul acesta. Apoi, privindu-maă , îîmi zice:
-Maă i, paă rinte, saă laşi o cerere la secretariat şi maî ine de dimineaţaă saă fii
la Domniţa Baă laşa. Zicaî nd acestea, patriarhul a anunţat caă va paă raă si discuţia,
motivaî nd caă este foarte obosit. Noi am mai raă mas saă discutam vreme de o
oraă , dupaă care am ieşit din palatul patriarhal şi am mers fiecare îîn drumul
nostru. ÎÎn acea searaă mi-am citit rugaă ciunile şi am adormit, aşteptaî nd
hirotonia de a doua zi. ÎÎn timpul nopţii am visat caă eram îîntr-o bisericaă
foarte veche îîmpreunaă cu Ana, care purta rochie de mireasaă . Un caă lugaă r
foarte baă traî n slujea cununia. ÎÎn bisericaă eram doar noi trei; nu existau nici
maă car naşi iar caî ntaă rile de stranaă raă sunau parcaă din pereţi. Privirea Anei
maă îîncredinţa de iubirea care-i poartaă sufletul. M-am trezit îîndurerat.
Dimineaţaă am mers la biserica Domniţa Baă laşa. Arhiereul venise şi se
pregaă tea pentru slujbaă îîmpreunaă cu doi preoţi şi un diacon. Am intrat îîn
Altar şi m-am prezentat. M-a binecuvaî ntat, zaî mbindu-mi paă rinteşte, şi, caî t a
ţinut Utrenia, am mai discutat, daî ndu-mi caî teva sfaturi duhovniceşti.
Liturghia a decurs foarte frumos, trezind îîn sufletul meu o emoţie dulce, mai
ales îîn timpul hirotoniei.
Am mai raă mas îîn Bucureşti paî naă la sfaî rşitul lui august, caî nd aveam saă
plec îîn Franţa.
 13 februarie,
Nu voi povesti multe despre anii pe care i-am petrecut la studii îîn
Paris pentru caă a fost o perioadaă ştearsaă , îîn care m-am preocupat, îîntr-
adevaă r, de studiu.
Am ajuns la Paris pe 1 septembrie '48 şi aveam saă raă maî n opt ani, timp
îîn care am venit îîn ţaraă doar de patru ori caă saă -mi vizitez paă rinţii. ÎÎn
duminici şi saă rbaă tori slujeam la biserica romaî neascaă de pe strada Jean de
Beauvais, unde era cantor Constantin Braî ncuşi. ÎÎn jurul acestei biserici se
îînchegase o adevaă rataă familie, ai caă rei membri, deja aflaţi îîn imposibilitatea
de a se ajuta material, se straă duiau saă devinaă pentru fiecare din conaţionalii
saă i familia pe care acesta o laă sase acasaă . ÎÎn aceastaă bisericaă i-am cunoscut
pe Eugen Îonescu, pe Mircea Eliade, venit de la Chicago, pe Emil Cioran... îîmi
amintesc cum pe acesta din urmaă îîl zaă ream îîn fiecare duminicaă aşezat îîntr-o
stranaă din partea dreaptaă , el, "nihilistul", vaă rsaî nd lacrimi de sfaî nt. Cu Cioran
aveam saă maă îîmprietenesc. ÎÎmi plaă cea caracterul lui copilaă resc, cu doza aia
exagerataă de inconştienţaă . Dacaă mai toţi romaî nii se "occidentalizaseraă ",
asumaî ndu-şi goana aceasta nebunaă dupaă cele necesare traiului de zi cu zi,
Cioran, din acest punct de vedere, era total detaşat de viaţa parizianaă .
Principala lui preocupare era saă se plimbe zi de zi cu bicicleta pe Champs
Elisee, nefaă caî ndu-şi prea multe griji îîn privinţa traiului pentru care îîi
ajungea bursa de studii care-l adusese la Paris. ÎÎntr-una din discuţiile pe
care le-am purtat cu el referitoare la atitudinea sa faţaă de creştinism, Cioran
a exclamat: "Of, Dumnezeule, greu mi-e fără Tine, dar cu Tine înnebunesc". M-
am bucurat caî nd, citind una dintre caă rţile lui, am regaă sit gaî ndul acesta.
Tot la Paris, aveam saă -l cunosc pe mitropolitul exilat Visarion Puiu.
Venise îîn capitala Franţei dupaă ce Tribunalul Poporului din Bucureşti îîl
condamnase la moarte pentru activitatea anticomunistaă pe care o
desfaă şurase la Odessa ca mitropolit al Transnistriei. Condamnat de sistem şi
surghiunit de Bisericaă . Visarion Puiu a îîncercat, saă îînfiinţeze o episcopie a
romaî nilor din Occident, avaî nd sediul la biserica romaî neascaă de pe Jean de
Beauvais.
Dupaă cei opt ani petrecuţi îîn Paris, îîn noiembrie 1956, m-am îîntors îîn
ţaraă , chemat fiind de profesorul Moisescu care, cu caî teva luni îînainte, fusese
ales şi îînscaă unat mitropolit al Ardealului. M-am stabilit pentru o perioadaă la
maă naă stirea Antim din Bucureşti, mergaî nd foarte des la Sibiu şi îîn Moldova,
la paă rinţi. Pe 10 ianuarie 1957, Îustin Moisescu a fost ales mitropolit al
Moldovei, fiind îînscaă unat trei zile mai taî rziu.
La caî teva zile dupaă instalarea ca mitropolit, m-a chemat la Îaşi şi m-a
numit exarh al mănăstirilor din Mitropolia Moldovei.
Pe 26 ianuarie, noul mitropolit a convocat Adunarea eparhială a
Arhiepiscopiei Îaşilor pentru a alege episcopul vicar al eparhiei. La
propunerea mitropolitului, am fost ales cu unanimitate de voturi şi alegerea
a fost validataă de caă tre Sfaî ntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romaî ne prin
şedinţa extraordinaraă din 1 februarie 1957. Tot atunci au stabilit şi data la
care urma saă fiu hirotonit ierarh: 8 februarie 1957.
Cu caî teva zile îînainte de hirotonie, Sadoveanu îîmi trimisese o
scrisoare prin care maă ruga saă -l vizitez la maă naă stirea Neamţ, unde se
retraă sese. Am mers la el şi, caî nd m-a vaă zut, apropiindu-se, s-a plecat cu
evlavie şi mi-a saă rutat maî na. Gestul acesta m-a faă cut saă tremur. Baă rbatul
acela maî ndru pe care îîl ştiam a fi Mihail Sadoveanu, devenise un baă traî n
aproape neputincios. Privirea aceea ageraă cu care nimicea orice replicaă
nepotrivitaă a interlocutorului, era acum scaă ldataă îîn lacrimi, îîmi straî ngea
maî na şi maă privea ca şi cum ar fi vrut saă -mi zicaă ceva. ÎÎntr-un final a izbutit:
-Dragul meu, ţi-am vorbit caî ndva de viaţa aceasta, de aceastaă
desfraî nataă nemiloasaă ... Priveşte-maă şi ai saă -l descoperi pe unul dintre cei
mulţi care au iubit-o. Ai grijaă , paă rinte, ai grijaă ! Desfraî nata aceasta nu te
ocoleşte nici dacaă ai mitra pe cap, ci, dimpotrivaă , ea ţi-o aşeazaă pe creştet.
Caî ndva ţi-am faă cut un raă u... Poate maă vei ierta vreodataă .
Discuţia noastraă s-a rezumat la caî teva cuvinte şi nu îînţelesesem exact
ce vroia saă -mi zicaă sau poate caă nu am vrut saă îînţeleg îîn acel moment.
Pe 4 februarie am primit o scrisoare prin care eram îînştiinţat sa merg
la o îîntrunire masonicaă la Bucureşti. Mergaî nd la ţinuta Lojei, aveam saă
descopaă r ce se îîntaî mplase cu Sadoveanu. Cu ceva timp îîn urmaă , pe caî nd maă
aflam la Paris, Sadoveanu fusese delegat al Marii Loje Naţionale din
Romaî nia la Londra unde s-au ţinut şedinţele Conventului Înternaţional al
Ritului York Antic şi Acceptat. Luaî nd cuvaî ntul îîn cadrul Conventului
Sadoveanu ar fi propus ca, de vreme ce din cadrul Francmasoneriei fac
parte ataî ţia clerici, saă se renunţe la toate ritualurile acelea ciudate şi saă se
oficieze Liturghia, iar "fraţii" prezenţi saă "se îîmpaă rtaă şeascaă , spre o viaţaă caî t
mai curataă îîn Hristos. Aceastaă maă suraă ar fi rezolvat şi tensiunea care exista
îîntre Biserica Ortodoxaă şi Masonerie, cea dintaî i condamnaî nd pe toţi cei care
fac parte din aceastaă societate secretaă şi diabolicaă . Bietul Sadoveanu, deşi
ajunsese Mare Maestru şi fusese iniţiat îîn gradul 33, nu îînţelesese paî naă
atunci caă Organizaţia pe care o conducea îîn Romaî nia era îîntr-adevaă r
unealta satanei. A îînţeles asta abia dupaă apostrofaă rile pe care le-a primit îîn
cadrul acelei îîntruniri de la Londra, fapt pentru care, ajungaî nd îîn ţaraă , s-a
retras din activitatea masonicaă , fiindu-i impuse mari restricţii şi fiind
omoraî t prin otraă vire lentaă .
ÎÎn cadrul respectivei ţinute, care, de altfel, a fost ultima îîntrunire
masonicaă la care am participat la Bucureşti, am fost felicitat pentru
ascensiunea îîn clerul superior şi am fost îînştiinţat caă Marea Lojaă a hotaă raî t
ridicarea mea la rangul de maestru mason, ceea ce s-a îîntaî mplat îîn seara
aceleiaşi zile, îîntr-o procesiune aproape îînfricoşaă toare. Ţin minte caă îîn
cadrul acelui ritual eram laă udat pentru îînţelepciunea pe care o dobaî ndisem
datoritaă cunoaşterii iniţiatice şi a metodelor ezoterice îînvaă ţate îîn
Masonerie. Ori eu maă simţeam neştiutor ca un copil, iar lucrurile pe care le
ştiam cu siguranţaă nu le deprinsesem de la masoni. Ritualurile şi toate cele
ce se îîntaî mplau la îîntrunirile Lojei maă faă ceau saă maă simt un traă daă tor, de
aceea, surprinzaă tor, de multe ori îîmi regaă seam liniştea îîn slujbele Bisericii,
pe care, de altfel, o traă dasem precum îîl traă dasem şi pe Hristos, Mirele ei.
Dupaă finalul ţinutei, m-am îîntors la Îaşi, unde, îîn seara celei de-a şasea
zi din februarie, m-au vizitat doi ofiţeri de la Securitate. Dialogul l-a îînceput
acela dintre ei care paă rea mai îîn vaî rstaă :
-Paă rinte, saă ştiţi caă şi eu am vrut saă maă fac preot, îîntotdeauna mi-am
dorit saă fiu îîn slujba poporului; de aceea am şi ales meseria pe care o am
acum. Şi noi şi dumneavoastraă servim interesele semenilor noştri şi, de
aceea, îîntre noi trebuie saă existe o colaborare caî t mai straî nsaă pentru
siguranţa cetaă ţenilor republicii. Sunteţi de acord?
-De-acord... i-am raă spuns eu, intuind unde vrea s-ajungaă . Vaă rog,
continuaţi, domnule colonel!
-Vedeţi dumneavoastraă , poporul a avut îîntotdeauna îîncredere îîn
preoţi, de îîncrederea pe care o au îîn episcopi, nu mai zic. De aceea,
dumneavoastraă , ca viitor episcop, aveţi datoria de a ne informa despre orice
lucru care contravine siguranţei Statului şi a cetaă ţenilor lui.
-Stimate domn, i-am raă spuns, puteţi fi îîncredinţat caă , de voi observa
lucruri care pun primejdie viaţa semenilor mei, voi anunţa cu siguranţaă
autoritaă ţile.
-ÎÎn cazul acesta veţi semna şi un angajament, paă rinte.
-Asta nu pot face, vaă daţi seama...
-Amintiţi-vaă de camera îîn care fuseseţi anchetat... V-au scos atunci
masonii. Dar şi dumnealor sunt de acord cu maă surile noastre, deci, faceţi
bine şi semnaţi aceastaă haî rtie, ca nu cumva sa se continue povestea de
atunci şi, îîn loc saă ajungeţi peste douaă zile îîn catedralaă , la hirotonie, saă vaă
plaî ngeţi de milaă îîntr-o celulaă de la Jilava. Mi-a aruncat îîn faţaă o haî rtie şi a
îînceput mi se adreseze cu aere de mare îînvaă ţat:
-Scrieţi aşa: Subsemnatul...cum vă numiţi, numele complet; apoi numele
părinţilor... declar pe proprie răspundere ca voi colabora pe tot parcursul
activităţii mele de episcop cu Securitatea Republicii şi cu Partidul Comunist.
Mă oblig prin această declaraţie să contribui la destabilizarea Bisericii
Ortodoxe...
La auzul acestor cuvinte m-am oprit indignat şi l-am privit. M-a privit
şi el, daî ndu-mi de îînţeles caă ar fi îînţelept saă scriu ce-mi dicteazaă , şi a
continuat:
-Scrieţi mai departe, paă rinte: ...la destabilizarea Bisericii Ortodoxe,
care, prin predici şi slujbe, contribuie la îndobitocirea poporului şi îl revoltă
împotriva sistemului comunist. Puneţi data şi semnaţi, va rog! Maă bucur,
tovaraă şe episcop, caă ne-am putut îînţelege cu dumneavoastraă şi avem
speranţa caă vom stabili o colaborare caî t mai eficientaă , mai ales caă sunteţi
membru al Masoneriei, societatea care a naă scut sistemul comunist, precum
şi alte sisteme politice şi ideologii.
 Zicaî nd acestea, m-au salutat cu un respect forţat şi au plecat. Vizita
lor mi-a amintit caă nu voi fi niciodataă un om liber, caă voi acţiona mereu dupaă
ordinele altora.
Ziua de 7 februarie 1957 a fost o zi de meditaţie profundaă . A doua zi
urma saă fiu hirotonit ierarh. A doua zi se îîmplineau 15 ani din ziua îîn care
am primit prima scrisoare a Anei. Cu 15 ani îîn urmaă traă iam cele mai fericite
clipe din viaţa mea.Trecuse, iataă , ataî ta timp, iar eu nu o uitasem, ci,
dimpotrivaă , chipul ei îîmi adaî ncea îîn suflet raă nile acelea vechi... chipul ei, pe
care nu-l vaă zusem de 12 ani...
Caă tre searaă am mers îîn catedralaă , aşteptaî nd slujba Vecerniei, îîn cadrul
caă reia mi sa faă cut chemarea către arhierie. Deşi au fost mulţi invitaţi, am fost
foarte rezervat îîn acea searaă , evitaî nd orice discuţie. ÎÎmi doream ataî t de mult
saă pot traă i viaţa pe care mi-o plaă nuiam pe la 18-l9 ani... îînsaă viaţa mea se
derula dupaă un scenariu îîn care n-am putut schimba nici un cuvaî nt.
A doua zi am mers foarte de dimineaţaă îîn catedralaă , îîncepaî nd slujba
alaă turi de caî ţiva preoţi şi aşteptaî nd ierarhii care aveau saă maă hirotoneascaă .
Credincioşii umpluraă catedrala mitropolitanaă din Îaşi, care devenise
deodataă neîîncaă paă toare pentru ataî tea suflete care vroiau saă asiste la
hirotonia unui arhiereu. ÎÎntr-un final au sosit şi ierarhii: Îustin Moisescu,
mitropolitul Moldovei, Teoctist Araă paşu, episcop vicar patriarhal, Antim
Nica, episcop vicar patriarhal, Partenie Ciopron, fost episcop al armatei şi îîn
acea perioadaă stareţ al maă naă stirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Liturghia a
fost plinaă de fast, cum se obişnuieşte îîn tradiţia noastraă , dupaă Vohodul cel
Mic, am fost chemat îîn faţa Altarului saă citesc Mărturisirea de credinţă dupaă
care am fost condus îîn faţa Sfintei Mese, unde a urmat hirotonia îîntru
ierarh, oficiataă de Mitropolitul Îustin, asistat de ceilalţi trei episcopi.
Momentul a fost foarte emoţionant simţeam caă Domnul îîşi revarsaă harul
peste un ins îîntinat şi ciopaî rtțit. Simţeam caă sunt nevrednic, dar, îîn acelaşi
timp, eram conştient de lucrarea lui Dumnezeu, Care, prin Harul Saă u, maă
ridica la treapta arhieriei. Dupaă ce s-a îîncheiat rostirea rugaă ciunilor, am ieşit
îîmpreunaă îîn faţa poporului, mitropolitul îîntrebaî nd:
-Vrednic este?
Şi toţi au îîntaă rit, hotaă raî nd caă sunt vrednic, faă raă ca maă car saă maă
cunoascaă . Caî nd auzeam cum striga poporul "Vrednic este", craî mpeie ca de
amintire îîmi veneau îîn minte, o mulţime potrivnicaă rostind cu uraă :
"Răstigneşte-L Răstigneşte-L!". Pe Hristos ÎÎl raă stigniseraă , iar pe mine maă
îîmpodobeau cu veşmaî nt îîmpaă raă tesc.
ÎÎntr-un final, mitropolitul mi-a aşezat mitra pe cap... "Pus-ai pe capul
meu cunună de piatră scumpă... Viaţă am cerut de la Tine şi mi-ai dat mie
lungime de zile...” Caî nd am simţit caă mi se aşazaă mitra pe cap, am ridicat
palmele ca s-o ating şi mi-am zis îîn gaî nd precum Napoleon odinioaraă : "Mi-o
pune pe cap Dumnezeu şi nu mi-o va lua nici dracu!" Am intrat cu toţii îîn
Altar, arhiereii m-au îîmbraă ţişat, iar preoţii slujitori s-au apropiat saă -mi
saă rute maî na. Mitropolitul se aşezase pe scaunul îîmpaă raă tesc şi privea
îîntreaga scenaă . Apropiindu-se de mine, Teoctist Araă paşu îîmi zice:
-Mergi şi-i saă rutaă maî na îînalt Prea Sfinţitului şi mulţumeşte-i pentru
hirotonie! Am faă cut cum mi-a zis. M-am apropiat de mitropolit şi m-am
aplecat saă -i saă rut maî na, îînsaă el, marele Îustin Moisescu, maă priveşte cu
hotaă raî re şi-mi spune:
-Terminaă cu prostiile, copile! Nu mai saă ruta maî ini... Asta-i umilinţaă
bizantinaă ! Noi trebuie saă avem demnitate, caă ci suntem slujitori ai Celui Care
a biruit moartea!
ÎÎncurcat de situaţie, i-am zis:
-Vaă mulţumesc pentru hirotonie... Vaă mulţumesc, îînalt Prea Sfinţite!
-Nu ţi-am dat din harul meu, ci El Şi-a revaă rsat Harul Saă u peste tine.
Eu îîţi dau un singur sfat, un cuvaî nt pe care, caî ndva Apostolul Pavel i-l
îîncredinţa ucenicului saă u Timotei: ”Fiule, nimeni să nu dispreţuiască
tinereţile tale!” Acum mergi şi binecuvinteazaă poporul!
M-am îîndreptat caă tre uşile îîmpaă raă teşti, am ieşit din Altar, primind
dicherul şi tricherul de la diaconi, şi, privind caă tre mulţime, am rostit de trei
ori:
"Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe
care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pre ea!"
Toţi maă priveau cu admiraţie. Mi-am zaă rit paă rinţii, pe chipul caă rora se
citea o mulţumire cu care le eram prea dator. ÎÎl priveam pe tata, un preot
simplu de ţaraă , cum îîşi privea fiul, îîn faţa caă ruia se îînchina cu supunere
toataă popimea de frunte a Moldovei. ÎÎn acele momente am simţit caă maă
îîmpaă cam îîntr-o micaă maă suraă cu viaţa asta. Maă îînşelam... Cum zicea
Sadoveanu, desfraî nata aceasta este ataî t de parşivaă , îîncaî t îîţi aşeazaă ea îînsaă şi
mitra pe cap.
Dupaă slujbaă , am raă mas tot îîn centrul atenţiei, personalitaă ţi de tot felul,
cunoscuţi, oameni simpli, credincioşi, venind saă -mi cearaă binecuvaî ntare sau
saă maă felicite. Îar eu îîmprumutasem din atitudinea elegantaă a
mitropolitului, araă taî ndu-maă îîntotdeauna binevoitor, îînsaă , îîn acelaşi timp,
rezervat, menţinaî nd o distanţaă necesaraă îîntre mine şi ceilalţi.
Ocazii de felul acesta adunaă la un centru eparhial tot felul de musafiri,
care îîşi prelungesc caî t de mult vizitele, îîntinzaî ndu-se la discuţii iscoditoare
şi îîmbaî csind dialogul cu intrigi politice. ÎÎn seara acelei zile nu aveam
dispoziţia necesaraă pentru astfel de discuţii, aşa caă i-am cerut îîngaă duinţa
mitropolitului saă maă retrag. Îustin, privindu-maă paă rinteşte, mi-a zis:
-Nu-ţi faă probleme. Maă ocup eu de golanii aă ştia. Mergi mai degrabaă la
o maă naă stire şi raă maî i peste noapte. Ai saă vezi caă -ţi va prinde bine!
L-am ascultat şi am pornit spre ţinutul Neamţului. ÎÎnspre searaă am
ajuns îîn zona maă naă stirilor, pe unde, cu vreo 12 ani îîn urmaă , raă taă ceam ca un
vagabond. Pe-atunci, toţi maă priveau cu dispreţ, iar acum, îîn fiecare
maă naă stire îîn care opream, stareţii şi restul caă lugaă rilor mi se aplecau paî naă la
paă maî nt şi îîmi saă rutau maî na. Din cauza comportamentului lor linguşitor, nu
maă simţeam îîn largul meu. Mi-am amintit, îîntr-un sfaî rşit, de maă naă stirea
Sihaă stria, acolo unde stareţul nu m-a gaă zduit nici maă car o noapte, şi am
mers caă tre ea. La poarta maă naă stirii am coboraî t din maşinaă şi l-am rugat pe
şofer saă meargaă saă îînnopteze la maă naă stirea Secu, din apropiere, caă ci eu
vroiam saă intru singur îîn maă naă stire. Am intrat îîn aşezaă maî ntul monahal
îîmbraă cat foarte simplu, ca un caă lugaă r de raî nd, faă raă engolpion sau alte
bijuterii arhiereşti. Era searaă şi toţi erau la slujbaă . Maă plimbam pe aleea din
incinta maă naă stirii, amintindu-mi de tinereţea mea zbuciumataă . Ajung îîn
dreptul bucaă taă riei şi un frate tinerel se apropie de mine şi maă îîntreabaă îîntr-
un stil baă daă raă nesc:
-Îa zi, bre, paă rinte, ai maî ncat ceva azi?
Privesc cu drag, uitaî nd saă -i raă spund. M-am bucurat mult, caă nici
maă car nu-i trecea prin minte caă -s episcopul lui. Vaă zaî nd caă nu zic nimic, mi
se adreseazaă din nou:
-Zi, bre, odataă ! Ai maî ncat sau n-ai maî ncat? Vii la ora asta şi crezi caă
staă m aşa la picioarele tale? Eu dacaă îînchid bucaă taă ria şi apuc saă merg la
chilie, nu maă mai trezesc nici dacaă vine Prea Sfinţitul de la Îaşi cu primu'
secretar... continuaă el raî zaî nd.
-Da' saă speraă m caă n-or veni! ÎÎi dau eu replica, zaî mbind. Au ei ce maî nca
la dumnealor acolo... Maă priveşte grav şi, apropiindu-se ca şi cum ar fi vrut
saă -mi zicaă un secret, îîmi spune ca-n şoaptaă :
-Apaă i, nu le-oi plaî nge eu de milaă . Cicaă astaă zi l-or mai faă cut pe unu'
vlaă dicaă , aşa caă trebuie saă fie mare sindrofie pe la mitropolie. Am auzit caă -i
taî naă r aista nou, dar, ştii matale cum e... Caî nd te vezi episcop, nu-l mai
recunoşti nici pe frate-tu... Au fost toţi stareţii din zonaă la îînscaă unare, mai
puţin stareţul nostru care o raă mas cu obştea.
-Cine-i stareţ acum aici, la dumneavoastraă ?
-Paă rintele Cleopa... E taî naă r, saă aibe puţin peste 40... E de-al nostru, ţine
cu obştea, nu-i schimonosit. Şi e om îînţelept. Mulţumim lui Dumnezeu ca ni
l-o dat stareţ! Dar, hai saă nu mai lungim vorba şi treci de maă naî ncaă ceva caă
paî naă mane la praî nz nu mai ai ce baă ga sub nas! Zicaî nd acestea, a pus pe
masa de stejar o strachinaă de borş cu fasole şi douaă bucaă ţi mari de paî ine,
dupaă care a zis:
-Faă -ţi rugaă ciunea şi ia de maă naî ncaă ! Amu', eu plec la odihnaă caă la
noapte tre' saă merg la slujbaă . Doamne ajutaă !
A plecat, laă saî ndu-maă singur îîn bucaă taă rie saă termin de maî ncat. ÎÎn timp
ce staă team la masaă , un caă lugaă r cu un chip foarte luminos a intrat îîn acea
îîncaă pere şi mi s-a adresat zaî mbind:
-Am auzit caă suntem vizitaţi de un paă rinte din altaă parte, dar nu maă
aşteptam saă fie vorba chiar de Prea Sfinţitul Adrian... Îertatți-l pe stareţul
acestui schit amaă raî t caă nu şi-a faă cut datoria de a vaă îîntaî mpina dupaă
raî nduialaă ! Şi zicaî nd acestea, s-a apropiat şi mi-a saă rutat maî na.
M-am ridicat de Îa masaă şi am ieşit amaî ndoi din bucaă taă rie. Paă rintele
Cleopa m-a condus caă tre casa arhiereascaă , unde avea de gaî nd saă maă cazeze,
îînsaă , la rugaă mintea mea, ne-am îîntors îîn incintaă şi mi-a dat o chilie simplaă ,
ca unui pelerin oarecare. Am mers apoi la chilia sa, unde, staî nd îîn cerdac,
am discutat caî teva ore îîn şir diferite probleme legate de viaţa Bisericii. La
un moment dat, paă rintele îîmi zice:
-Prea Sfinţite, dumneavoastraă , sunteţi caă lugaă r de conjuncturaă ... Adicaă ,
aţi depus voturile monahale, îînsaă nu v-aţi petrecut viaţa la ascultare îîn vreo
maă naă stire, nici nu cunoaşteţi ispitele adevaă ratei vieţi caă lugaă reşti, caă ci
timpul vi l-aţi petrecut fie îîn Bucureşti, fie la studii îîn straă inaă tate. Ca Prea
Sfinţia Voastraă sunt mulţi dintre ierarhii noştri... Eu cred caă trebuie saă se
ţinaă cont şi de experienţa monahalaă , caî nd se face alegerea unui ierarh. Paî naă
la urmaă , dupaă cum zic unii, dacaă ar fi saă vorbim despre opt Taine ale
Bisericii şi nu de şapte, cea de-a opta ar fi, cu siguranţaă , tunderea îîn
monahism...
-Paă rinte, saă nu picaă m îîn erezie! Î-am raă spuns eu puţin intrigat.
Monahismul nu face parte din Tainele Bisericii!
-Prea Sfinţite Staă paî ne, ştiţi bine la ce maă refeream... Spuneam doar caă
cei care nu cunosc viaţa de maă naă stire şi nu o preţuiesc dupaă valoarea ei, o
vaî nd pe nimic. A taă cut preţ de caî teva minute, apoi a continuat:
-Vaă amintiţi, Prea Sfinţia Voastraă , de un taî naă r care acum doisprezece
ani a intrat descumpaă nit pe poarta maă naă stirii, dorind gaă zduire pentru
caî teva nopţi, poate chiar pentru toataă viaţa? Se numea Adrian şi plaî ngea cu
amar îîn fatța icoanei Sfintei Fecioare... Mi s-a îînduioşat inima caî nd l-am
vaă zut şi i-am zis cuvintele pe care simţeam saă i le zic, anume caă va fi caă lugaă r,
dar nu îîn Sihaă stria. Vedeţi Prea Sfinţite de ce nu puteaţi fi caă lugaă rit îîn
Sihaă stria? Pentru caă noi nu daă raî maă m Biserica, ci o zidim îîn sufletele
oamenilor... Am recunoscut îîndataă chipul luminos al caă lugaă rului de-atunci.
Am meditat îîndelung la cuvintele paă rintelui şi am îîncercat saă le îînţeleg.
Aveam saă -mi dau seama de adevaă rul pe care mi-l spusese abia îîn anii
urmaă tori...

13 februarie,
ÎÎncetul cu îîncetul, îîncepeam saă maă acomodez cu stilul de viaţaă pe
care-l adoptasem. Petrecaî nd mult timp îîn apropierea lui Îustin Moisescu,
deprinsesem caî te ceva din atitudinea lui rafinataă . Chiar şi unele din patimi i
le îîmprumutasem, caă ci îîncepusem saă beau whisky şi, din caî nd îîn caî nd, mai
fumam şi caî te o ţigaraă scumpaă .
La o lunaă dupaă ce am fost hirotonit arhiereu, m-am dus cu
mitropolitul la Bucureşti la Sinod. Ajungaî nd la Patriarhie, am discutat puţin
cu caî ţiva dintre ierarhii care veniseraă deja, apoi ne-am îîndreptat fiecare
spre camerele îîn care fuseseraă m cazaţi. ÎÎnainte de a ne despaă rţi, Îustin mi s-
a adresat foarte grav:
 -Dragul meu, saă -ţi îîncui bine uşa! M-am speriat pentru moment, apoi,
gaî ndindu-maă caă face vreo glumaă , am zaî mbit. ÎÎnsaă el a continuat:
-Ascultaă -maă bine! Saă -ţi îîncui bine uşa, caă aă ştia cu care am vorbit îîn
seara asta sunt toţi nişte balauri! Fereşte-te de ei, ca saă nu te maă naî nce! Nu
am îînţeles exact ce voia saă insinueze, îînsaă maă gaî ndeam, cum e şi firesc, caă
faă cea aluzie la unii dintre sinodali despre care se zvonea ca ar fi
homosexuali. Avea saă maă laă mureascaă tot el, caî nd ne-am îîntors la Îaşi, îîn
maşinaă :
-Fereşte-te nu ataî t de cei care ucid trupul, caă ci aceia sunt slabi şi nu se
vor atinge de tine... Fereşte-te de cei care ucid şi sufletul şi trupul!
ÎÎn 1959 Parlamentul votase decretul 410 privind regimul general al
cultelor Religioase, prin care se hotaă ra desfiinţarea maî naă stirilor şi scoaterea
caă lugaă rilor mai tineri 50 de ani din aşezaă mintele monahale. ÎÎndeplinirea
acestei ordonanţe trebuia dusaă la capaă t cu ajutorul ierarhilor Bisericii, care,
desigur, pentru a nu-şi pierde scaunele vlaă diceşti, au acceptat acest
compromis. Printre sinodalii cu misiune majoraă îîn aceastaă misiune
cumplitaă , m-am numaă rat şi eu. ÎÎn obligaţia mea intra desfiinţarea multor
schituri şi maă naă stiri din Mitropolia Moldovei, cu precaă dere din
Arhiepiscopia Îaşilor.
Pe 6 decembrie 1959 slujeam la catedrala din Îaşi. Dupaă slujbaă , m-au
caă utat doi ofiţeri de securitate care mi-au comunicat caă trebuie saă mergem
la Agapia saă scoatem din maă naă stire caî teva fete cu şcoalaă , care urmau saă fie
integrate îîn caî mpul muncii. ÎÎn seara aceleiaşi zile, îîmpreunaă cu cei doi
securişti, am mers la maă naă stire. Am vorbit cu stareţa, apoi ne-am adresat
caă lugaă riţelor unul dintre ofiţeri numindu-le pe cele care trebuiau saă
paă raă seascaă maă naă stirea. ÎÎn lista lui fiind trecute toate cele care nu
îîmpliniseraă îîncaă 60 de ani. Au îînceput toate saă plaî ngaă , lucru care i-a enervat
pe securişti. La un semn discret pe care i l-am faă cut, stareţa, femeie versataă ,
a îînţeles mesajul şi a pregaă tit imediat un ospaă ţ, îîn care i-am îîmbaă tat pe cei
doi securişti. Taî rziu dupaă miezul nopţii, baă utura le trezise poftele, şi ceruraă
stareţei "vreo douaă fete mai tinerele". Am reuşit cu greu saă -i domolesc şi,
dupaă ce au baă ut paî naă le-a fost de-ajuns, am plecat caă tre Îaşi. Eu îîi
comunicasem stareţei ca a doua zi saă disparaă din maă naă stire mare parte din
cele care fuseseraă nominalizate, îînsaă ea nu m-a ascultat şi, îîn urma sesizaă rii
caă misiunea nu a fost îîndeplinitaă , m-a sunat primul-secretar care mi-a
amintit de angajamentul semnat.
Pe 10 decembrie ne-am îîntors la Agapia. De aceastaă data eram îînsoţiţi
de miliţieni, care au intrat cu forţa îîn chiliile maă naă stirilor, scoţaî ndu-le pe
caă lugaă riţe afaraă şi obligaî ndu-le saă paă raă seascaă îîn acel moment aşezaă maî ntul
monahal. Toate plaî ngeau, iar securiştii şi miliţienii, enervaî ndu-se, îîncepuraă
saă dea îîn ele. Nemaiputaî nd saă privesc scena aceea îîngrozitoare, m-am îîntors
cu spatele şi mi-am aprins o ţigaraă ca saă maă calmez. ÎÎn spatele meu se
auzeau strigaă te disperate, îîngrozitoare. Aceste femei erau date afaraă din
propria lor casaă , îîn plinaă iarnaă , fiind totodataă baă tute şi îînjurate. Cum
staă team puţin detaşat de acel peisaj, aud cum din spate se apropie o femeie
care strigaă îîn disperare:
-Prea Sfinţite... Prea Sfinţite, salvaţi-ne! Priviţi ce ne fac nemernicii
aă ştia! Nu ne laă saţi Prea Sfinţite...
Zicea cuvintele acestea îînecaî ndu-se îîn lacrimi şi, apropiindu-se, a
saă rit saă -mi saă rute maî na. Vaă zaî nd ce vrea saă facaă , i-am dat, ca din reflex, o
palmaă puternicaă peste obraz. Caă lugaă ritța a amuţit şi m-a privit blocataă preţ
de cîîteva clipe. O priveam şi eu, speriat de gestul pe care îîl faă cusem. Dupaă ce
m-a privit îîndurerataă , mi-a zis cu o uraă craî ncenaă :
-Tu eşti diavol, nu episcop!
Am laă sat-o saă plece şi, îîntorcaî ndu-mi ivirea de la scena aceea
îîngrozitoare, mi-au dat lacrimile. Am aşteptat paî naă ce miliţienii au urcat
toate caă lugaă riţele cu pricina îîntr-un camion, cu care le-au transportat apoi
paî naă la Paşcani, de unde aveau saă meargaă fiecare unde ştiau, numai la
maă naă stire nu. Dupaă ce s-a îîncheiat calvarul de la Agapia, m-am îîntors la Îaşi.
Seara îîmi priveam chipul îîn oglindaă şi îîmi veneau îîn minte cuvintele
femeii aceleia disperate... ”Tu eşti diavol, nu episcop!”. Privindu-maă , realizam
caă aveam un chip foarte frumos; dar şi Lucifer, paî naă saă cadaă , a fost cel mai
frumos dintre îîngeri. Nu realizam cum am putut s-o lovesc pe acea femeie
nefericitaă , care, îîn simplitatea ei, spre deosebire de mine, îîşi traă ia caă lugaă ria
pe care şi-o asumase. Cu ce-mi greşise ea mie? Nu-mi greşise cu nimic, cum
nu aveau nici o vinaă mulţi alţi caă lugaă ri şi caă lugaă riţe pe care i-am scos din
maă naă stiri îîn acea perioadaă , îîn chinuri mult mai mari. Caî nd intram îîn
maă naă stiri, maă transformam, parcaă , îîntr-un demon. Cu o furie nebunaă ,
loveam pe oricine îîmi ieşea îîn cale şi mi se îîmpotrivea chiar numai prin
privire. Toţi se fereau din calea mea, plaî ngaî nd, ca de o fiaraă turbataă ,
dezlaă nţuitaă . De multe ori, caî nd mergeam cu astfel de scopuri la maă naă stiri,
nu gaă seam toataă obştea acasaă , mulţi ascunzaî ndu-se prin paă dure. Nu-mi
daă deam seama de unde puteau şti caă urma saă apar. Am aflat cu mulţi ani
mai taî rziu de la şoferul meu, un om foarte credincios, care mi-a maă rturisit:
-Prea Sfinţite, caî nd vedeam cu caî taă cruzime îîi baă teaţi şi ce chinuri
suportau bieţii caă lugaă ri, nu aveam linişte. Caî nd puteam, îînainte saă vaă duc la
o maă naă stire anume, sunam la maă naă stire şi îîi atenţionam caă vin cu
"nebunul", aşa caă saă se ascundaă pe unde ştiu, caî t mai repede. Saă racii
oameni...
Situaţiile acestea deveneau din ce îîn ce mai dese şi maă transformau,
de multe ori, îîntr-o brutaă . ÎÎncepusem saă beau din ce îîn ce mai mult,
bineîînţeles, faă raă saă -mi afecteze comportamentul. Fumam, de asemenea,
destul de mult. Sufeream pentru durerile pe care le provocam amaă raî ţilor pe
care îîi scoteam din maă naă stiri, faă raă saă aibaă vreo vinaă , îînsaă , cu toate astea, le
provocam suferinţe cumplite. Blestemele lor disperate, strigaă tele
amestecate cu durere, îîmi raă sunaă şi astaă zi îîn minte.
Prin 1964 aflu caă un fost coleg de-al meu, Chesarie Gheorghescu,
caă lugaă r la maă naă stirea Cozia, fusese arestat. Se îîntorcea de la Moscova, unde
plecase cu o bursaă pentru a studia la Academia duhovniceascaă de la
Zagorsk. ÎÎmpreunaă cu el, mai fusese trimis un caă lugaă r, Epifanie Norocel, din
maă naă stirea Neamţ. Chesarie, îîntr-adevaă r, îîn afaraă de studiu nu a avut alte
preocupaă ri îîn Rusia; Norocel, îînsaă , era trimis de Securitate pentru a urma
caî teva cursuri de spionaj, studiile de teologie fiind doar un pretext. Au
terminat amaî ndoi studiile de teologie îîn acelaşi an, Chesarie fiind şef de
promoţie, iar Norocel terminaî nd cu media cea mai micaă . ÎÎntorcaî ndu-se îîn
ţaraă , Chesarie a fost arestat, iar Norocel a fost numit stareţ al maă naă stirii
Neamţ şi director al Seminarului Teologic de pe laî ngaă maă naă stire. Aflaî nd
aceste veşti, am mers la Bucureşti şi, prin caî teva intervenţii, am reuşit saă -l
eliberez pe Chesarie din arestul miliţiei. Caî nd m-a vaă zut, a îînceput saă plaî ngaă
ca un copil şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost:
-L-au faă cut pe Norocel episcop?
Am zaî mbit şi i-am raă spuns:
-Maă i, Chesarie, asta e marea ta problemaă acum? Nu l-au faă cut episcop,
îînsaă asta te macinaă pe tine?
-Of, Of... "Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte;/ Te-or
întrece nătărăii/ Şi de-ai fi cu stea în frunte", îîngaî na saă rmanul de el. Bietul
Chesarie s-a îîntors la Cozia, îînsaă nu a trecut mult timp şi l-au arestat din
nou. ÎÎn perioada caî t a stat îînchis a doua oaraă , Epifanie Norocel avea saă fie
îînscaă unat episcop vicar la Constanţa.
Pe-acest Epifanie îîl ştiam din timpul facultaă ţii, îînsaă aveam saă -l cunosc
mai bine îîn perioada îîn care a fost stareţ la Neamţ, eu fiind şi îîn acea vreme
episcop vicar la Îaşi.
Era foarte linguşitor ataî t cu superiorii saă i ecleziastici, caî t, mai ales, cu
politicienii comunişti. Nu era simpatizat nici de caă lugaă rii din Neamţ, al caă ror
stareţ era, nici de seminarişti, caă rora le era profesor şi director. Era un tip
foarte arogant, îîntotdeauna îîmbraă cat la patru ace, îînsaă faă raă saă dea dovadaă
de rafinamentul pe care ar fi dorit saă -l schiţeze.
Prin '64 am mers din nou la Agapia şi Vaă ratec saă mai daă m afaraă din
personalul maă naă stirii. Pe laî ngaă securiştii şi miliţienii nelipsiţi de la astfel de
evenimente, m-a îînsoţit şi Epifanie. La Agapia nu erau decaî t douaă fete care
trebuiau date afaraă , din cauza vaî rstei... Aveau paî naă îîn douaă zeci de ani.
Discuţia a fost paşnicaă , îîntr-un final ajungaî ndu-se la îînţelegerea caă vor
pleca din maă naă stire, cei care maă îînsoţiseraă oferindu-se saă le ajute cu
mutatul. Am mers, apoi, la staă reţie, unde mi se pregaă tise praî nzul. ÎÎn timp ce
serveam cele pregaă tite de maă icuţe, unul dintre miliţieni vine cu douaă haî rtii
pe care mi le îîntinde saă le semnez, la rugămintea părintelui Epifanie şi a
domnului colonel... Maă uit peste ele şi descopaă r douaă cereri prin care
tinerele caă lugaă riţe, pe care urma saă le daă m afaraă din aşezaă maî ntul monahal,
îîmi cereau binecuvaî ntarea saă raă maî naă , totuşi, îîn obştea maă naă stirii. Am
raă mas nedumerit de ce Epifanie şi colonelul de securitate îîmi cereau acest
favor. Am privit-o derutat pe stareţaă , din privirile caă reia am dedus caî te ceva,
apoi am alergat caă tre chilia uneia dintre tinere. Am deschis îîn goanaă uşa şi l-
am gaă sit pe Epifanie, dezbraă cat, laî ngaă ea. Biata fataă plaî ngea, iar nemernicul
profita de ea, cu pofta diavoleascaă a urmi mascul turbat. Caî nd a vaă zut caă
intru, Epifanie a strigat la mine saă paă raă sesc camera. Atunci i-am zis:
-ÎÎmbracaă -te, nemernicule! Eşti o jigodie comunistaă ! Dacaă tu crezi caă
eu sunt de teapa ta te îînşeli amarnic, imbecilule! Nu-ţi vorbesc acum din
postura de episcop, ci îîţi vorbesc din sufletul meu de baă rbat, caă ci îîn fatța mea
eşti un gunoi! Saă nu mai îîndraă zneşti vreodataă saă -mi saă ruţi maî na,
lepaă daă turaă !
Epifanie s-a îîmbraă cat îîn grabaă şi a ieşit. ÎÎn faţa mea raă maă sese,
dezbraă cataă , o copilaă cu lacrimi îîn ochi, care pur şi simplu nu ştia unde saă
meargaă . A coboraî t sfioasaă din pat şi, uitaî nd caă este dezbraă cataă , s-a apropiat
saă -mi saă rute maî na, araă taî ndu-se recunoscaă toare caă am scaă pat-o din maî na
fiarei cu chip de om. Î-am interzis saă se apropie, poruncindu-i saă se îîmbrace.
Caî nd am ieşit, Epifanie se umilea îîn fata mea, îîncercaî nd sa-mi saă rute maî na.
Î-am dat o palmaă , pe care, cu siguranţaă , o va ţine minte toataă viaţa, şi i-am
poruncit s-o izbaă veascaă şi pe cealaltaă fataă din maî inile securistului, ceea ce a
şi faă cut. ÎÎn cele caî teva ore caî t am mai raă mas la Agapia, Epifanie tot îîncerca
saă -mi intre îîn graţii, îîngrijoraî ndu-se cu siguranţaă caă maă voi raă zbuna.
Cunoscaî ndu-i gaî ndul, i-am spus:
-Ascultaă , ticaă losule... Nu te mai necaă ji, caă ci n-am saă maă raă zbun îîn nici
un fel, nici nu-i voi spune mitropolitului, îînsaă , te rog, stai cât mai departe de
privirile mele.
Deşi am îîncercat saă uit povestea şi nu am spus-o nimaă nui, totuşi
patimile lui Epifanie au ajuns curaî nd la urechile mitropolitului, caă ci unul
dintre cei mai buni elevi ai Seminarului a urcat pe o scaraă paî naă la fereastra
biroului lui Norocel şi l-a fotografiat îîn timp ce se culca cu o profesoaraă de
francezaă , care-i era amantaă de caî teva luni. ÎÎntaî mplarea a faă cut ca, dupaă
puţin timp, femeia saă raă maî naă îînsaă rcinataă şi, de aceea, stareţul desfraî nat,
speriindu-se, a caă saă torit-o îîndataă cu un absolvent al Seminarului, pentru
care a mijlocit o hirotonie imediataă . Taî naă rul care fotografiase scenele de
amor din biroul directorului, a mers degrabaă la colegul saă u mai mare şi i-a
dat pozele cu pricina. Naă paă stuitul preot, vaă zaî nd fotografiile, a mers cu ele la
mitropolit şi i le-a araă tat, plaî ngaî ndu-se de necazul pe care i l-a faă cut
"ţiganul ăla de la Neamţ". Îustin a privit cu îîndurerare pozele, apoi le-a rupt
şi, conştient ca Epifanie e omul partidului, i-a zis taî naă rului preot:
-Dacaă n-ai ştiut saă -ţi alegi nevasta sau saă o ţii laî ngaă tine, acum faă o
pomanaă şi creşte un copil! O saă -ţi dau o parohie bunaă îîn Îaşi. Lucrurile s-au
îîncheiat îîn felul acesta şi, peste caî teva luni, Epifanie Norocel a fost ales şi
îînscaă unat episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului. Din nefericire, Epifanie
nu era singurul cu astfel de patimi. ÎÎn acea perioadaă ajungeai mult mai uşor
ierarh dacaă erai curvar sau homosexual şi, credeţi-maă , era plinaă scena
bisericeascaă de asemenea indivizi, pe care partidul îîi promova tocmai
pentru caă erau mai uşor de manipulat. Zicaî nd acestea, îîmi vine îîn minte
figura lui Nestor Vornicescu, caă ruia, fiind stareţ la Neamţ o bunaă bucataă de
vreme, i-au picat victime bieţi copii pe care paă rinţii îîi trimiteau la "şcoala de
popi". Saă rmanii tineri ajungeau saă satisfacaă poftele bolnave ale acestui
nemernic pentru caă erau şantajaţi sau amaă giţi cu promisiuni care mai de
care mai deşarte. Cu toate caă profita de baă ieţii aceştia, totuşi, nu ocolea nici
maicile de la Agapia, unde mergea adesea cu un anumit ierarh, caă ruia maă
gaî ndesc saă nu-i dau numele, maă car caă aveau amaî ndoi aceleaşi patimi. Unele
dintre caă lugaă riţe se luptau cu o dorinţaă nebunaă ca saă ajungaă îîn patul
ierarhului, fiind conştiente caă acesta este un criteriu pentru a fi alese
stareţe. Spun asta nu numai din auzite, ci pentru caă au fost destule care mi
se ofereau, crezaî nd caă suntem toţi la fel. Acum îîi mulţumesc lui Dumnezeu
caă m-a ferit de asemenea paă cate!
 13 februarie,
ÎÎntr-adevaă r viaţa aceasta este o zaă daă rnicie. Baă traî neţea îîţi aduce şi ea
un lucru bun... o privire mai corectaă asupra existenţei umane. Realizez acum
caă singurul lucru care a raă mas nevesț tejit îîn amintirea mea este iubirea
aceea puternicaă şi nevinovataă ce se naă scuse îîn sufletele a doi copii, care-şi
faă gaă duiau eternitatea unul altuia. Chipul acela minunat al fetiţei care îîn
copilaă rie, jucaî ndu-se îîn banca şcolaă reascaă , îîmi atingea din caî nd îîn caî nd
palma cu palma ei, nu mi l-am putut scoate nicicaî nd din minte, deşi nu o
vaă zusem mult timp.
Pe 8 februarie 1974 eram la birou, lucraî nd la un material pentru o
revistaă de istorie din Paris. Secretarul maă anunţaă de vizita unei doamne,
care se recomandase ca fiind, profesoaraă la Universitate. Deşi nu aveam
program de audienţe, îîi transmit secretarului saă o invite îînaă untru. Dupaă
caî teva minute, îîn biroul meu intraă o femeie foarte elegantaă , care vaă dea
timiditate prin gesturile reţinute. Întrase cu capul plecat şi, deşi nu-i zaă ream
chipul, aveam o presimţire ciudataă , un sentiment dulce şi amar îîn acelaşi
timp. Dupaă caî teva clipe îîşi ridicaă privirea şi, cu lacrimi îîn ochi, mi se
adreseazaă :
-Prea Sfinţite, au trecut 32 de ani din ziua îîn care ţi-am scris pentru
prima oaraă ...
Am raă mas îînmaă rmurit. Simţeam cum îîmi slaă bise sufletul, îîn care se
treziseraă vechi raă ni. Simţeam o emoţie puternicaă , pe care, de obicei, o simt
şcolarii îîn prima zi de şcoalaă . M-am ridicat de pe scaun şi, ca prin reflex, m-
am apropiat de ea. Ana m-a îîmbraă ţişat, îîngaî naî nd:
-Îartaă -maă , Adrian... Îartaă -maă ...
ÎÎi privesc chipul pentru caî teva clipe, apoi maă depaă rtez caă tre fereastraă ,
îîntorcaî ndu-maă cu spatele, pentru a-mi ascunde lacrimile. Dupaă caî teva
minute de taă cere, o îîntreb:
-Ce vaă aduce la mine, stimataă doamnaă ?
-O dragoste din copilaă rie... îîmi raă spunde ea, cu vocea tremuraî ndaă . Nu
te-am uitat nici o clipaă , Adrian. ÎÎn fiecare noapte maă trezeam, caă utaî ndu-ţi
chipul, vocea... Te-am iubit enorm îîntotdeauna, îînsaă poate caă aşa ne-a fost
nouaă dat, saă fim ca soarele şi luna... Alergaă m unul dupaă celaă lalt, dar nu ne
ajungem niciodataă .
-Da, interesant... Din ce carte ai scos replica asta, draga mea?
-Adrian, cuvintele nu-şi mai au rostul acum. Am o caă snicie de aproape
30 de ani, o caă snicie cu bune şi cu rele. Am un soţ pe care nu am putut saă -l
iubesc niciodataă , deşi, îîţi jur, mi-am dorit din suflet lucrul aă sta! Mi-am dorit
din suflet saă te uit şi saă -l iubesc pe el. Singura bucurie din viaţa asta îîmi
raă maî ne fiul, caă ruia i-am dedicat tot timpul meu şi toataă afecţiunea pe care
am fost îîn stare s-o ofer. Are 24 de ani şi este absolvent de teologie. S-a
caă saă torit de curaî nd cu o fataă minunataă , pe care o iubeşte nespus. Vrea saă fie
preot. Puteam merge la mitropolit, saă vorbim, caă ci soţul meu are caî teva
cunoştinţe pe-aici, pe la mitropolie. ÎÎnsaă eu vreau saă -l hirotoneşti tu.
Nu gaă seam o replicaă potrivitaă acelei situaţii. Î-am raă spuns sec:
-Unde e baă iatul? L-a chemat îîndataă şi mi l-a prezentat...
-Adrian este numele lui. E un copil minunat. Ai saă -ţi dai seama dupaă
ce-l vei cunoaşte!
ÎÎntr-adevaă r, aveam saă cunosc un baă iat special, foarte chipeş, care ştia
toataă povestea iubirii pierdute a mamei sale. Copilul, îîntr-o discuţie pe care
am purtat-o îîntre patru ochi, mi-a maă rturisit:
-Mama mi-a vorbit multe despre dumneavoastraă . Deşi nu vaă
cunoşteam decaî t din ce vaă vaă zusem la slujbele de la catedralaă , descrierile
mamei v-au aşezat îîn ochii mei ca pe un erou. Mi-ar fi plaă cut saă o aud
vorbind aşa despre tata, îînsaă , despre el, nu zice altceva decaî t caă este un om
cumsecade... Probabil pentru caă e mereu cu noi...
-Probabil... i-am raă spuns eu, suspinaî nd uşor. Şi vrei saă devii preot,
dragul, meu?
-Din tot sufletul îîmi doresc asta! ÎÎmi doresc saă -Î slujesc lui Dumnezeu
ataî ta timp caî t voi traă i pe paă maî nt!
-Ehehe, gaî nduri frumoase, copile. Saă te ajute Dumnezeu! Vezi tu, viaţa
îîţi oferaă multe dezavantaje, multe descurajaă ri...
-Ştiu, mi-a zis de multe ori şi tata. De fapt, taicaă -meu spune, iertaţi-mi
expresia mai puţin cuviincioasaă , ca viaţa e o curvaî . Am raă mas pe gaî nduri
caî teva clipe bune. Mi-au venit îîn minte cuvintele lui Sadoveanu, apoi
îîntreaga mea experienţaă şi, îîntr-un final, mi-am amintit prima îîntaî lnire cu
Ana, mama lui. Î-am zis, îîntr-un final:
-Nu, copile, viaţa nu e o curvaă ! Viaţa e o desfraî nataă doar pentru noi,
cei care ne-am îîntinat cu patimile, cu mizeriile, cu tot felul de compromisuri.
ÎÎnsaă pentru tine, viaţa e o fecioaraă minunataă , un dar de la Dumnezeu, pe
care eşti dator s-o preţuieşti: Nu o da desfraî naă rii, caă ci se desfraî neazaă prin
tine!
L-am hirotonit pe fiul Anei îîntr-una din cele mai emoţionante slujbe
pe care aveam saă le oficiez ca episcop vicar la Îaşi. ÎÎn timpul Liturghiei i-am
privit de caî teva ori pe Ana şi pe soţul saă u, pe chipurile caă rora se citea o
profundaă recunoştinţaă .
Saî mbaă taă , 26 martie '77, destul de dimineaţaă , maă cheamaă mitropolitul
îîn biroul saă u. ÎÎl gaă sesc foarte agitat. Maă invitaă , saă maă aşez pe un scaun, iar el
continuaă saă se plimbe stresat prin birou, ţinaî nd îîn maî naă un pahar cu
whisky. Dupaă un lung moment de taă cere, îîncepe discuţia, parcaă stresat de
un anumit gaî nd:
-Scuzaă -maă , Adriane, nu te-am îîntrebat... Vrei sa bei ceva?
Printr-un simplu gest îîi dau de îînţeles caă nu vroiam saă servesc nimic,
iar el continuaă îîn acelaşi ritm ciudat, care nu-i era deloc specific:
 -Azi-noapte a murit Îustinian... Trebuie saă plecaă m la Bucureşti îîntr-o
oraă .
Vestea m-a luat prin surprindere, îînsaă nu puteam îînţelege de ce
mitropolitul era ataî t de agitat. Toataă lumea ştia caă succesorul lui Îustinian
Marina îîn scaunul patriarhal nu poate fi altul decaî t Îustin Moisescu.
-ÎÎmi pare raă u pentru baă traî nul Îustinian, a continuat mitropolitul. Deşi
nu ne-am îînţeles niciodataă , saă ştii ca a avut şi el paă rţile lui bune
- Eu nu l-am cunoscut ataî t de bine, precum l-aţi ştiut ÎÎnalt Prea Sfinţia
Voastraă . ÎÎmi pare raă u pentru fostul patriarh, Dumnezeu saă -l odihneascaă ! Maă
bucur, îînsaă , pentru noul ÎÎntaî istaă taă tor! ÎÎntru mulţi ani, Prea Fericite Staă paî ne!
-Nu te mai prosti, Adriane! Se aude caă mulţi îîl vor patriarh pe Teoctist
Araă paşu. Cei care i-au fost apropiaţi Îui Îustinian ştiu caă baă traî nul nu m-a
avut niciodataă la suflet, cum nici eu nu l-am preţuit prea mult niciodataă . Mai
ştiu aceia caă Teoctist i-a fost ucenic patriarhului şi se pare caă l-ar dori pe el
patriarh,
-Şi totuşi, de ce vaă doriţi ataî t de mult scaunul patriarhal? Îaşi-ul vaă
poate feri de multe lucruri la care v-ar expune Bucureştiul...
-Ei, maă i Adriane... Puţin orgoliu...
Temerile acestea ale mitropolitului Îustin aveau saă îînceteze abia trei
luni mai taî rziu, caî nd a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Romaî ne.
ÎÎnscaă unarea noului patriarh s-a faă cut pe 19 iunie 1977, îîn catedrala
patriarhalaă din Bucureşti. A urmat o perioadaă foarte aglomerataă pentru
Îustin, îîncaî t abia caă tre sfaî rşitul lunii am prins caî teva ore de discuţie cu el. ÎÎn
finalul discuţiei, îîmi zicea:
-Prima luptaă cu Teoctist am caî ştigat-o, dragul meu. Am ajuns mai
repede eu de la Îaşi la Bucureşti, iar el a trebuit saă se îîntoarcaă la Craiova. A
doua luptaă e pentru mitropolia de la Îaşi, care trebuie saă -şi aleagaă mirele.
Trebuie saă te punem mitropolitul Moldovei, dragul meu, deşi toţi cei care
doresc saă ajungaă pe scaunul mitropolitan de la Îaşi, se îînşealaă amarnic, caă ci
tu vei fi mitropolit.
Cel care se îînşela amarnic s-a dovedit a fi chiar el, patriarhul Îustin,
caă ci succesorul saă u la mitropolia Moldovei a fost Teoctist Araă paşu. Eu,
oricum, nu-mi pusesem nici o naă dejde îîn cuvintele lui Îustin, caă ci ştiam prea
bine caă nu pot intra eu îîn caă rţile lor, şi nici maă car nu-mi doream saă fiu
mitropolit.
Dupaă aceste schimbaă ri îîn cadrul Sinodului, eu raă maî neam tot episcop
vicar la Îaşi, îînsaă îîn ascultarea mitropolitului Teoctist, care nu prea maă avea
la inimaă , dat fiind faptul caă eram omul patriarhului Îustin. Din aceastaă
pricinaă , situaţia de la mitropolie a fost destul de tensionataă paî naă îîn toamna
anului 1980, caî nd m-a chemat Îustin la Bucureşti şi mi-a zis:
-Dragul meu, ştiu caă vremurile sunt destul de îînnorate pentru tine,
ataî ta timp caî t eşti sub aripa lui Teoctist şi, de aceea, maă gaî ndeam saă te
mutaă m de la Îaşi. Te trimitem la Paris, îîn locul lui Lucian Florea, şi te numim
Arhiepiscop al românilor din Apusul Europei. Tot trebuie saă trimitem pe
cineva şi m-am gaî ndit la tine pentru caă tot ai stat o vreme îîn Paris, caî nd erai
taî naă r, deci ai acolo cunoştinţe, prieteni... Ce zici?
-Paă i, cum nu am altaă oportunitate, iar la Îaşi nu mai vreau saă raă maî n,
accept propunerea!
Patriarhul m-a îîmbraă ţişat. ÎÎn zilele urmaă toare am fost vizitat de doi
ofiţeri de la Securitate, care mi-au îîncredinţat misiunea pe care o am de
îîndeplinit la Paris: saă le transmit informaţii cu privire la romaî nii din
diaspora, mai ales despre cei plecaţi îîn perioada interbelicaă . Erau interesaţi,
de asemenea, şi de romaî nii din ţaraă care menţineau legaă turi cu aceştia.
Peste douaă saă ptaă maî ni am mers îîmpreunaă cu el şi cu alţi ierarhi la Paris,
unde am fost instalat Arhiepiscop, îîntr-o bisericaă reformataă , îîn care
puseseraă caî teva icoane ca saă aducaă puţin a bisericaă ortodoxaă . Prietenii şi
cunoscuţii mei din Paris, despre care îîmi amintea patriarhul, s-au araă tat
foarte deranjaţi de prezenţa mea ca ierarh romaî n îîn capitala Franţei,
susţinaî nd caă sunt trimisul Securitaă ţii, ceea ce nu era departe de adevaă r. Toţi
amicii mei romaî ni, pe care îîi ştiam din studenţia parizianaă erau grupaţi îîn
jurul bisericii romaî neşti de pe Jean de Beauvais, ori credincioşii acestei
biserici nu m-au recunoscut niciodataă ca ierarh al lor, motivaî nd caă s-au
saă turat de comunişti, din cauza caă rora plecaseraă din ţaraă . Cu toate astea,
îînfruntaî nd multe obstacole, cu ajutorul preoţilor, am format caî teva
comunitaă ţi romaî neşti puternice îîn Franţa, Elveţia şi îîn alte ţaă ri apusene.
M-am îîntors îîn taraă îîn vara lui '85, la îînmormaî ntarea tataă lui meu. ÎÎn
aceeaşi varaă a murit şi mama, nesuportaî nd durerea singuraă taă ţii. Saă rmanii
mei paă rinţi... Multe au mai avut de îîndurat din cauza mea şi, cu toate astea,
Domnul le-a dat zile multe. ÎÎnainte saă plec, pe 6 august, de Schimbarea la
Faţa, am trecut pe la Patriarhie. Îustin era destul de bolnav, iar baă utura îîi
agrava cumplit starea. Vaă zaî ndu-maă , m-a îîmbraă ţişat ca un paă rinte,apoi mi-a
zis:
-Dragul meu, maă bucur saă te revaă d! Se pare ca îîţi prieşte Parisul caă ci
îînceputul baă traî neţilor ţi se aşterne frumos pe chip. Am auzit de paă rinţii taă i...
Condoleanţe! Dumnezeu saă -i odihneascaă cu drepţii Saă i!
-Saă -i odihneascaă ! Au fost oameni cuminţi. M-a privit gaî nditor caî teva
clipe, apoi a continuat discuţia:
-Vezi tu, maă i, Adriane, drumul nostru prin istorie se cam apropie de
final. Nu vreau saă te simţi jignit, dar am impresia caă numele taă u va fi uitat
odataă cu al meu, chiar de-ar fi saă traă ieşti multaă vreme dupaă moartea mea.
Destinele noastre au fost legate îîn mare maă suraă , deşi nu am petrecut foarte
mult timp îîmpreunaă . ÎÎţi spun lucrurile astea pentru caă vom ceda sceptrul. Se
apropie vremea lui Teoctist, dragul meu! Toataă viaţa l-am crezut un prost,
un caă lugaă r îîncuiat, îînsaă mi-am dat seama de curaî nd caă l-am judecat greşit.
Teoctist este un om politic foarte abil. Smerenia caă lugaă reascaă şi diplomaţia
se regaă sesc foarte bine îîn figura acestui fiu de moldovean. Ţine minte, bunul
meu prieten: Teoctist va repara greşelile noastre, nu pentru caă ar fi sfaî nt...
Nu e nici pe departe! Dar el nu e ca noi.
 -E tot om sub vremi şi Teoctist, Prea Fericite...
-El e om sub vremi, dragul meu. Bine ai zis! Se schimbaă odataă cu
vremile şi raă maî ne îîn picioare. Noi, spre deosebire de el, suntem oameni sub
stăpânirea altora. Noi nu am fost niciodataă caă lugaă ri, el îîn schimb e crescut
prin schituri. Chiar dacaă lipsurile materiale i-au îîndreptat paşii caă tre
maă naă stire, el este omul de care are acum nevoie Biserica, fecioara îîn
aşteptarea Mirelui, pe care noi, nuntaşii, am îîntinat-o cu patimile noastre.
Mireasa aceasta pervertitaă istoric, are nevoie de altfel de oameni acum,
probabil mai versaţi decaî t noi. Nu conteazaă caă nu e pe placul nostru. Ataî ta
vreme caî t este omul potrivit, ne plecaă m îîn faţa lui.
Aceasta a fost ultima discuţie pe care am purtat-o cu patriarhul Îustin
Moisescu, caă ci, la caî teva zile, m-am îîntors la Paris, iar el a murit un an mai
taî rziu, îîn iulie '86... adicaă acum caî teva luni.
Parisul, cu bulevardele lui largi şi cu straă zile îînguste, cu cafenele
cochete şi oameni graă biţi, devine, cu fiecare zi ce trece, un mormaî nt prin
care raă taă cesc eu, un mort îîncaă viu, o umbraă de tristeţe printre ataî tea chipuri
tinere, un suspin, nebaă gat îîn seamaă , printre ataî tea zaî mbete copilaă reşti...
Cu prilejul acestei scrieri, am traă it vechile sentimente, vechile dureri,
mi-am amintit vechile gaî nduri... Sunt un om vechi. Staî nd îîn camera aceasta
plinaă de caă rţi şi privind la icoana Maî ntuitorului, parcaă Î-aş zice: "Te-am
regaă sit, Doamne! Azi, caî nd termin de aşternut pe haî rtie amintiri dintr-o
viaţaă compromisaă ... Azi, caî nd plaî ng cu amar pentru toate nenorocirile, abia
azi, m-am regaă sit, aici, îîn faţa icoanei Tale. Şi, regaă sindu-maă , Te-am regaă sit!"
Mi-e dor de chipul dulce-al tinereţii, mi-e dor de tot ce-a fost. Mi-e dor
de Tine, Doamne, aşa cum erai Tu îîn rugaă ciunile copilului care am fost
caî ndva. Mi-e dor de toamna aceea minunataă , de care nu m-am putut bucura
nicicaî nd. Mi-e dor de nunta din paă durea de mesteceni, la care-am visat ataî ta
vreme şi dupaă care plaî ng acum, baă traî n fiind, ca un copil pierdut de paă rinţi.
Mi-e dor de viaţa mea... fecioara aceea timidaă care, neputaî nd saă mi se
îîmpotriveascaă , s-a desfraî nat prin mine, asemaă naî ndu-se desfraî natei celei
mari, care e societatea aceasta.
Privesc chipul lui Hristos zugraă vit pe lemn. Niciodataă nu-mi amintesc
saă -L fi privit cu ataî ta pace. Şi din icoanaă , spre mine, paă caă tosul, coboaraă
luminaă din chipul Domnului...

-SFÂRȘIT-