PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

NEUTRALITATEA, 1914-1916 1

în săptămînile ce au urmat asasinării, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, Regele Carol şi
politicienii liberali şi conservatori au privit cu îngrijorare crescîndă deteriorarea situaţiei internaţionale.
Aveau motive întemeiate să se teamă de război, pentru că poziţia geografică a României făcea inevitabil ca
această ţară să se găsească în mijlocul unui conflict european în expansiune. Ţara era departe de a fi unită
cînd s-a confruntat cu această criză. Exista o breşă politică serioasă între Rege şi un mic grup de germanofili,
pe de o parte, şi majoritatea politicienilor şi opinia publică, pe de altă parte, care se pronunţau în favoarea
Antantei. Totuşi, ambele părţi au putut cădea de acord asupra necesităţii urgente de a se evita războiul. Lipsa
de pregătire a armatei române şi comportamentul agresiv al Austro-Ungariei faţă de Serbia i-au pus pe toţi
pe gîn-duri. Convinşi că Serbia dorea să rezolve criza în mod paşnic şi temîndu-se că, în caz contrar, Rusia
va da sprijin militar Serbiei şi astfel va izbucni un război general, Regele şi primul ministru Brătianu au
cerut ambelor părţi să-şi rezolve diferendele prin negocieri. S-au alarmat profund în momentul în care
Austro-Ungaria a adresat Serbiei, la 24 iulie, un drastic ultimatum. Războiul li se părea acum inevitabil, dat
fiind că Serbia, în opinia lor, nu putea nicicum să accepte toţi termenii ultimatumului.

O dată cu trecerea lunii iulie, a devenit evident că guvernul român va rămîne neutru. Carol ar fi preferat să
onoreze angajamentele luate pe bază de tratat de către România faţă de Puterile Centrale, dar, aşa cum i-a
mărturisit lui Czernin, la 24 iulie, se întîmplaseră atîtea lucruri în anul anterior, încît existau puţine şanse să
se poată adopta un asemenea curs. L-a asigurat în schimb pe Czernin că va face tot posibilul să onoreze
angajamentele României faţă de Puterile Centrale. A subliniat, de asemenea, că, în situaţia în care condiţiile
interne ar face un astfel de curs de acţiune imposibil, România va adera la o politică de strictă neutralitate.
Majoritatea oficialităţilor austro-ungare nu aşteptau nimic mai mult. Feldmareşalul Conrad von Hotzendorf,
şeful Statului Major

254

ROMÂNIA, 1866-1947

General al armatei austro-ungare, vorbea în numele multora dintre ei, cînd a mărturisit că nu-şi face nici un
fel de iluzii cu privire la orientarea României. Aceasta, cugeta el, fusese „pierdută", pentru că românii
doreau să-şi întemeieze statul naţional unitar prin alipirea Transilvaniei şi Bucovinei, iar în împrejurările
date vor acţiona într-o manieră anume, gîndită pentru atingerea acestui ţel.

Dată fiind agravarea crizei, conducătorii români au devenit tot atît de preocupaţi de Balcani, ca şi de Europa
Centrală. Tratatul de la Bucureşti nu pusese capăt rivalităţii dintre România şi Bulgaria. La 27 iulie, cu o zi
înaintea declaraţiei de război austro-ungare împotriva Serbiei, Czernin s-a întîlnit cu Brătianu pentru a
obţine de la acesta o declaraţie clară cu privire la intenţiile sale. Brătianu 1-a informat că România va duce o
politică de aşteptare, dar dacă Bulgaria va fi implicată în conflict şi dacă se vor produce schimbări
semnificative în echilibrul de forţe dintre statele din Europa de Sud-Est, situaţia României va deveni
„critică". Cu toate că nu se îndoia că Austro-Ungaria va înfrînge Serbia, Brătianu -s-a opus oricăror
schimbări ale frontierelor Serbiei. Dar dacă acest lucru avea să se întîmple şi Bulgaria ar fi fost beneficiara
acestei situaţii, Brătianu şi-a declarat intenţia de a căuta o sporire corespunzătoare a teritoriului României. 1

»în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Coroană din 3 august, guvernul român a decis în mod formal să
adopte o politică de neutralitate. Prezidată de Rege, această şedinţă, la care au participat membrii
guvernului, foşti prim-miniştri şi şefii principalelor partide politice, a pus în balanţă două opţiuni. Prima —
intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale — a fost susţinută de către Carol, care şi-a exprimat
certitudinea cu privire la victoria germană şi a apelat la onoarea celor prezenţi să respecte angajamentele
luate prin tratate faţă de Germania şi Austro-Ungaria. Dar ceilalţi nu i s-au alăturat, cu excepţia lui Petre
Carp, liderul conservator, care a respins drept nerelevant sentimentul public covîrşitor favorabil Antantei şi a
exprimat lipsă de interes faţă de situaţia românilor din Transilvania. Acestea erau exact problemele care
frămîntau în cel mai înalt grad gîndurile tuturor celorlalţi. Hotărîrea Italiei de a rămîne neutră le-a influenţat
şi ea gîndirea. Consideraţiile de ordin moral ale lui Brătianu au fost şi ele binevenite: acesta a argumentat că
România fusese descărcată de oblrgaţia de a veni în ajutorul Austro-Ungariei, stabilită prin tratat, întrucît
aceasta din urmă nu consultase guvernul român înainte
1
Documents diplomatiques concernant Ies rapports entre l'Autriche-Hongrie et la Roumanie (22 juillet
1914-aout 1916), Viena, 1916, p. 3: Berchtold către Czemin, 26 iulie 1914.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

255

de a adresa Serbiei ultimatumul ei şi datorită caracterului ultimatumului însuşi, care, după părerea lui
Brătianu, fusese formulat în aşa fel încît să forţeze Serbia să aleagă calea războiului. Confruntat cu
atitudinea cvasiunanimă a conducătorilor partidelor politice în favoarea neutralităţii, care au declarat că nu-şi
pot asuma responsabilitatea pentru un guvern care se angaja în război de partea Puterilor Centrale, Regele,
subliniind rolul său de monarh constituţional, a acceptat hotărîrea lor. f

Puterile Centrale au primit cu amărăciune refuzul României de a se alătura efortului lor de război, dar au
decis să interpreteze acţiunea ei în cea mai bună lumină posibilă. La 5 august, miniştrii acestora la Bucureşti
l-au informat pe Brătianu că ei apreciau atitudinea Consiliului de Coroană ca fiind în deplină concordanţă cu
relaţiile lor tradiţionale de prietenie şi că puteau continua să privească România drept aliat. Dar, ambele ţări
şi-au menţinut presiunile asupra României pentru a o determina să intre în război de partea lor. Germania a
avut o atitudine diferită de cea a aliatului ei, pledînd pentru acordarea de concesii României, în special în
problema naţionalităţii din Transilvania. Ambele ţări au supra-apreciat influenţa lui Carol şi, cînd acesta a
decedat la 10 octombrie, au început să se teamă de o schimbare bruscă a politicii României în sensul
distanţării ei de Puterile Centrale, sub domnia lui Ferdinand, succesorul şi nepotul acestuia. Czernin în mod
special avea gîndurile cele mai negre. Era sigur că, dacă Puterile Centrale aveau să fie oprite pe cîmpul de
luptă, nici o forţă din lume n-ar putea împiedica România să atace Austro-Ungaria. Totuşi, aşa cum vor
dovedi evenimentele, nici Ferdinand, nici Brătianu nu aveau vreo intenţie să abandoneze neutralitatea pînă
în momentul în care cursul războiului ar fi devenit clar. Pe moment, cea mai evidentă schimbare în politica
lor a fost dată de faptul că au pus capăt accesului neîngrădit pe care reprezentanţii Puterilor Centrale îl
avuseseră la Carol, precum şi caracterului deschis al discuţiilor lor.

In primele luni de război, guvernul Brătianu a încercat să-şi consolideze poziţia internaţională, printr-o
activitate diplomatică intensă. A încheiat înţelegeri avantajoase cu Italia şi cu Rusia. Aceea dintre România
şi Italia, semnată la Bucureşti, la 23 septembrie, reflecta interesele lor comune în privinţa Austro-Ungariei.
Cu toate că erau aliate cu aceasta, ambele rîvneau la teritorii locuite de conaţionalii lor. Au căzut de acord,
de această dată, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi au
promis să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile.2

2
Glenn E. Torrey „The Rumanian-Italian Agreement of 23 September 1914", în Slavonie and East
European Review, 44/103, 1966, pp. 403-420.

256

ROMÂNIA, 1866-1947
Acordul cu Rusia a avut o istorie mai lungă. Chiar înainte de declaraţia de neutralitate a României, se
angajaseră negocieri între cele două părţi. La 5 august, ministrul de Externe rus, Sazonov, a prezentat proiec-
tul de convenţie ministrului român la Petrograd. Principala sa prevedere se referea la cooperarea militară
împotriva Austro-Ungariei îndată după intrarea în vigoare a tratatului. Rusia era de acord să continue lupta
pînă cînd întreg teritoriul Austro-Ungariei locuit de români avea să se unească cu România, iar România se
angaja să nu facă pace fără consimţămîntul Rusiei. în plus, Rusia se oferea să garanteze frontierele României
împotriva unui atac din partea Bulgariei. Oricît de atrăgătoare puteau fi aranjamentele cu caracter teritorial,
Brătianu nu avea nici cea mai mică intenţie ca România să fie atrasă în conflict în această fază timpurie. Pe
de altă parte, nu fusese liniştită în mod vizibil neîncrederea românilor faţă de intenţiile Rusiei în Europa de
Sud-Est. în plus, Franţa şi Marea Britanie, spre care România îşi îndreptase simpatia, fuseseră sceptice în
legătură cu iniţiativa Rusiei, date fiind binecunoscutele sentimente germanofile ale Regelui Carol şi strînsele
legături economice şi politice ale României cu Puterile Centrale. Acestea considerau, de asemenea, că o
înţelegere bilaterală între Rusia şi România ar putea modifica fragilul echilibru din Balcani incitînd Bulgaria
şi Turcia să atace Serbia şi Grecia. Sazonov s-a arătat sensibil la rezervele României şi, la 26 septembrie, a
făcut o nouă propunere, cerînd doar o neutralitate binevoitoare din partea României, în schimbul
recunoaşterii de către Rusia a pretenţiilor teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria. Procedînd astfel,
el nu a ţinut seama de îngrijorarea unora dintre colegii săi potrivit cărora o extindere a României pe baza
principiilor etnice ar putea prea bine să ridice problema Basarabiei. Cînd întrebarea i-a fost pusă ministrului
român, Constantin Diamandi, acesta a evitat un răspuns direct. I-a spus lui Sazonov că motivul diferendelor
care despărţiseră ţările lor în 1877-1878 a fost tratamentul arbitrar aplicat României de către Gorcea-kov şi
şi-a exprimat speranţa că politica lui Sazonov va duce la „încredere reciprocă". 3 Acordul a fost încheiat la 1
octombrie, o dată cu schimbul de scrisori între Sazonov şi Diamandi. Brătianu făcuse tratatul cu autorizarea
Regelui. Se pare că Regele Carol mai credea încă în victoria Germauiei, dar după Bătălia de pe Marna, care
a oprit înaintarea germană în Franţa, acesta a considerat că un acord care să asigure neutralitatea Rusiei ar fi
de mare valoare strategică pentru România.

3
Cu privire la negocierile pentru tratat, vezi Anastasie Iordache, „încheierea acordului româno-rus din 18
septembrie/l octombrie 1914: însemnătatea şi consecinţele sale", în Revista de istorie, 29/1, 1976, pp. 49—
62.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

257

Negocierile între Rusia şi România pentru un tratat de alianţă mai angajant au continuat cu intermitenţe în
întreg anul 1915 şi la începutul celui următor. Brătianu, care îşi asumase în mod clar, după moartea Regelui
Carol, răspunderea pentru politica externă, a formulat pretenţii suplimentare pentru intrarea României în
război. El avea un mare respect pentru puterea militară şi economică a Germaniei şi era hotărît să nu intre
prematur în război. Cea mai importantă dintre condiţiile sale era obţinerea unei garanţii scrise că România
va primi Transilvania, Bucovina şi Banatul ca răsplată pentru serviciile aduse. Atît el, cît şi majoritatea
politicienilor români considerau că această cerinţă era perfect justificată de istorie şi de caracterul etnic al
acestor teritorii. Avînd neîndoielnic în minte campania din 1877-1878, Brătianu a insistat, de asemenea,
pentru încheierea unei convenţii militare separate cu Rusia, care să specifice condiţiile de cooperare între
cele două armate şi să limiteze libertatea de mişcare a armatei ruse pe teritoriul românesc. Era, de asemenea,
deosebit de conştient de izolarea geografică a ţării sale în raport cu Aliaţii occidentali şi a căutat să obţină
garanţii din partea acestora în legătură cu un flux continuu de armament şi provizii, care ar fi putut parveni
doar prin Rusia. Nefericita campanie a Dardanelelor din aprilie-decembrie 1915 şi faptul că forţele
expediţionare britanice şi franceze de la Salonic n-au reuşit să realizeze nimic în toamna acelui an cu greu ar
fi putut să-1 liniştească. în acelaşi timp, Sazonov se ferea să-şi asume angajamente politice prea mari, iar
conducătorii militari ruşi nu se puteau hotărî dacă deschiderea unui front românesc ar ajuta sau ar dăuna
cauzei lor.
Marea Britanie şi Franţa se pronunţau pentru intrarea imediată a României în război, dar aveau dubii
serioase cu privire la capacitatea armatei române de a duce un război susţinut împotriva Puterilor Centrale.
Liderii britanici aveau la rîndul lor rezerve în privinţa pretenţiilor teritoriale ale României faţă de Austro-
Ungaria. Nu se deciseseră încă în legătură cu desfiinţarea Dublei Monarhii, întrucît doreau să menţină un
stat puternic în răsăritul Europei Centrale, pentru a contrabalansa puterea Rusiei. Mai mult decît atît, nu
aveau intenţia să sacrifice interesele Serbiei în Banat pentru a satisface cererile „exagerate" ale României, în
ceea ce priveşte acţiunile militare, de care Brătianu a condiţionat alierea cu Antanta, factorii de decizie
politică britanici au arătat puţin interes pentru organizarea unei ofensive aliate pe frontul de la Salonic, pe
motivul că preţioasele resurse ar putea fi mai bine folosite în altă parte. Totuşi, în ciuda rezervelor lor,
aceştia au sprijinit în general iniţiativa franceză de atragere a României în război.

258

ROMÂNIA, 1866-1947

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

259

In primul an de război, relaţiile politice ale României cu Puterile Centrale au devenit din ce în ce mai
încordate din cauza refuzului lui Bratianu de a renunţa la neutralitate. Pentru a-1 cîştiga de partea lor, Viena
şi Berlinul au încercat tot felul de metode de persuasiune. Au făcut mari presiuni asupra lui Istvân Tisza,
prim-ministrul ungar, pentru a-1 determina să acorde concesii românilor din Transilvania sau chiar să
permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei
invazii ruseşti. Dar Tisza nici n-a vrut să audă. Tuturor acestor stăruinţe, le-a replicat că dacă li se va da mai
mult, românii vor cere şi mai mult. în loc de concesii, el recomanda adoptarea unei atitudini dure faţă de
România drept o politică mult mai eficace.4

Puterile Centrale au încercat din nou să joace „cartea bulgară". Reprezentanţii lor eyo.cau neîncetat pe lîngă
Bratianu posibilitatea aderării Bulgariei la Tripla Alianţă şi disponibilitatea acesteia din urmă de a-i satisface
ambiţiile teritoriale, inclusiv recuperarea Sudului Dobrogei. în ceea ce-1 priveşte, Czernin, convins că
Bratianu era prea puternic angajat faţă de Antantă pentru a-1 putea cîştiga de partea lui, fie prin linguşeli, fie
prin ameninţări, a acţionat pentru instalarea unui guvern conservator, condus de Alexandru Marghiloman
sau de alt politician progerman, în locul liberalilor. Dar nu i-a reuşit nimic. Bratianu a refuzat să se clin-
tească, evocînd incapacitatea sa de a guverna „împotriva ţării", care, toate părţile o recunoşteau, avea
sentimente deosebite de simpatie pentru Franţa şi Marea Britanic Nici Regele, care nu aproba pe deplin
acţiunile lui Bratianu, nu a putut fi convins să-1 schimbe din funcţia de prim-mi-nistru. Ferdinand, evident
influenţat de Bratianu, şi-a exprimat îndoiala că Puterile Centrale ar putea cîştiga războiul. în orice caz,
Bratianu, şi nu el, deţinea controlul deplin asupra guvernului. Conservatorii — singura alternativă în raport
cu liberalii — nu mai erau acum decît o rămăşiţă palidă a puternicului partid de odinioară, care, sub Carol,
şi-ar fi înlocuit rivalii într-un moment atît de critic.

Viaţa politică internă în timpul celor doi ani de neutralitate a fost dominată de ideea războiului. în sînul
ambelor partide politice majore, au apărut semnificative diferenţe de opinii cu privire la neutralitate sau
intervenţie. Conservatorii n-au reuşit să-şi păstreze măcar o aparenţă de coeziune. Un grup, condus de
Alexandru Marghiloman şi Titu Maio-rescu, ce era în mod tradiţional progerman, se exprima în favoarea
neutralităţii, dar dorea să fie menţinute bunele relaţii cu Puterile Centrale.

Celălalt, un grup mai mic, strîns în jurul lui Nicc?lae Filipescu, cerea intrarea imediată a României în război
de partea Antantei şi se situa astfel aproape de conservatorii democraţi ai lui Ti^ e I°nescu> care> la rîndul lor,
doreau să se treacă la acţiune imediată împotriva Austro-Un-gariei. Cu toate că ambele grupuri recunoşteau
priP^1116 unf* acţlum precipitate, ele erau impulsionate de nevoia de ^eliberare a Transilvaniei şi de realizare a
unităţii naţionale. La polul °PUS se afla Petre Carp cu o mînă de suporteri. Aceştia insistau în cor*tmuare asuPra
necesităţii ca guvernul să-şi onoreze angajamentele asul^ate Pnn tratatele cu Puterile Centrale, dar nu au fost
luaţi în seamă. F-uPtura finală între aripile Marghiloman şi Filipescu a avut loc la con£ resul Pa11^111111 din 18 mai
1915. Cauzele erau adînc înrădăcinate: riVantatea Pentm conducerea partidului şi acutele divergenţe cu privire
*a Ponţlca externa. Eforturile ulterioare de a remedia ruptura şi de a ^constitui un Partid Conservator unit şi
puternic au eşuat. Iniţiativa c^a mai promiţătoare — „fuziunea" din 1916 a aripii Filipescu cu partidullui Take
lonescu— a fost lipsită de substanţă şi nu a reuşit să ofere conservatorilor nici o şansă de revitalizare.

Partidul Liberal rămăsese mai mult sau mai pu( m unit Majoritatea sprijinea politica guvernului de
„neutralitate". B^f"11 ev*ta sa faca declaraţii publice cu privire la politica externă, dar in tirnP ce nu~x °Prea pe
ceilalţi să-şi exprime în parlament propriile lor oj^™^' adesea patetice, el refuza să ia vreo poziţie. Situaţia
europeană generala părea sa-i justifice prudenţa. Incapacitatea Puterilor Centrale <^ e a obţine o victorie
rapidă pe frontul de Vest şi necesitatea de a obţină angajamente ferme din partea Aliaţilor de sprijinire a
pretenţiilor terif01^6 ale României înainte de a se porni la o acţiune decisivă au conso^at politica sa de
neimplicare şi l-au protejat împotriva criticilor.

La congresul său extraordinar din 23 august 19^4' micul Partid So-cial-Democrat a votat împotriva intrării în
război, cfar^a aProbat mobilizarea în vederea apărării integrităţii teritoriale a ţări*- *n cursul celor doi ani ce au
urmat, majoritatea socialiştilor a contimJat sa se pronunţe în favoarea strictei neutralităţi, dar cîţiva au cerut o
mai mare
înţelegere pentru aspiraţiile naţionale. Constantin Dobroge^nu~Gherea a oferi* justificarea teoretică
pentru poziţia socialiştilor cu r/ivire la neutralitate. El s-a pronunţat pentru o soluţionare paşnică a difertfnc^or
internaţionale ca regulă generală, dar a făcut o excepţie în căzut războaielor de eliberare naţională, care
reprezentau culminarea un^i lungi perioade de
4
Istvân Tisza, Osszes munkâi, II, Budapesta, 1924, p. 126: Tisza către Czernin, 7 septembrie 1914.
5
I. Căpreanu, „Criza din anul 1915 a Partidului Institutului de Istorie şi Arheologie, 10, 1973, pp. 255-265.

' în Anuarul

260

ROMÂNIA, 1866-1947

luptă. De aceea, el a considerat primul război balcanic ca justificat, cel puţin în parte, pentru că originile lui
se regăseau în trecut, în „tragicele evenimente petrecute cu 500 de ani înainte", dar a condamnat cel de-al
doilea război balcanic, ca simplă expresie a rivalităţilor dintre „clasele exploatatoare" din cîteva ţări
balcanice. El a plasat în aceeaşi categorie şi noul conflict european, denunţîndu-1 drept un război imperialist
clasic, dus pentru dobîndirea dominaţiei economice asupra lumii. Singura politică pe care o avea de urmat
România era, de aceea, stricta neutralitate, întrucît naţiunile mici puteau participa la o astfel de conflagraţie
doar ca pioni ai Marilor Puteri sau ca obiecte de compensaţie între ele. 6

Neutralitatea nu putea proteja economia românească împotriva războiului. Toate ramurile au fost afectate.
Industria a fost încet-încet orientată spre satisfacerea necesităţilor militare, întrucît guvernul Bră-tianu se
străduia să pregătească armata de luptă. Dar nivelul scăzut al industrializării, în special în metalurgie şi în
ramurile conexe, precum şi lipsa de mînă de lucru calificată se făceau acut simţite. Ca atare, liberalii au fost
nevoiţi să comande urgent echipamentul militar necesar din străinătate.

Agricultura a fost afectată negativ de distrugerea pieţelor tradiţionale din străinătate şi de pregătirile de
război pe plan intern. Mobilizarea, care s-a accelerat după aprilie 1915, a provocat greutăţi mai ales gospo-
dăriilor mici, deoarece le-a lipsit de principala lor sursă de mînă de lucru, într-un moment în care povara
suplimentară reprezentată de rechiziţiile de stat în animale şi hrană cădea în special pe umerii lor. Drept
rezultat, mulţi ţărani nu şi-au putut plăti impozitele faţă de stat sau datoriile personale şi şi-au pierdut astfel
pămîntul.

Pentru a rezolva criza economică din ce în ce mai serioasă, guvernul şi-a intensificat intervenţia în domeniul
economiei.7 Preocuparea sa imediată a fost asigurarea unor cantităţi suficiente de alimente pentru consumul
intern, acoperirea nevoilor armatei şi furnizarea necesarului de materii prime pentru industrie. O serie de
decrete din 1914 şi 1915 au restrîns exportul unei lungi liste de articole şi au impus noi şi grele taxe de
export, plătibile în unele cazuri în aur, dar, din cauza presiunilor exercitate de marii producători şi
exportatori, porumbul, alimentul de bază al majorităţii populaţiei, nu a fost protejat, iar în 1915 au fost
6
Pentru o discuţie cu privire la atitudinea lui Dobrogeanu-Gherea faţă de război, vezi D. Hurezeanu, C.
Dobrogeanu-Gherea: studiu social-istoric, Bucureşti, 1973, pp. 314-330.
7
Ema Nastovici, „Măsuri de reglementare a situaţiei economice interne în anii 1914-1916 şi urmările lor",
în Revista de istorie, 31/8, 1978, pp. 1373-1390.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

261

ridicate şi interdicţiile anterioare cu privire la exportul altor grîne. întrucît rezervele de alimente se
diminuau, au fost reimpuse, la începutul anului 1916, restricţiile asupra exporturilor. Guvernul a fost
confruntat de asemenea cu efectele financiare ale războiului, care s-au făcut resimţite aproape imediat.
Disponibilitatea de credite s-a limitat serios, dat fiind că băncile străine şi-au retras sume mari de capital, iar
noile investiţii străine încetaseră aproape cu totul. Sursele interne de credit s-au dovedit insuficiente pentru
acoperirea nevoilor economice normale şi a costurilor suplimentare ale armamentelor. Guvernul, în
disperare de cauză şi în secret, s-a orientat pentru împrumuturi către Italia şi Marea Britanic Cea din urmă a
acordat două împrumuturi de cinci şi respectiv de şapte milioane de lire în 1915, în vederea cumpărării de
echipament militar de la firme britanice, împrumuturi ce erau evident menite să atragă România mai aproape
de Antantă. Guvernul a luat de asemenea măsuri de creştere a livrărilor de arme şi muniţii. în 1915 a înfiinţat
Comisia Tehnică Industrială, menită să supravegheze producţia de echipament militar, şi Direcţia Generală a
Muniţiilor pentru a obţine materiile prime necesare pentru realizarea obuzelor, cartuşelor şi grenadelor.
Rezultatele au fost încurajatoare, dar, aşa cum o vor dovedi evenimentele, producţia nu reuşea să satisfacă
necesităţile unei campanii moderne de mare anvergură.

Războiul a cauzat şi o reorientare generală a comerţului exterior al României. Pînă în vara anului 1914, 80 la
sută din exporturile României trecuseră prin gurile Dunării, Marea Neagră şi Strîmtori, dar închiderea
Strîmtorilor de către Turcia a deteriorat serios orientările tradiţionale ale comerţului. Relaţiile comerciale ale
României cu Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Olanda, în special, au fost restrînse serios, o situaţie ce a dus
la creşterea comerţului cu Puterile Centrale. 8 Germania şi Austro-Ungaria, care livrau deja României 60 la
sută din importurile sale şi preluau 20 la sută din exporturile acesteia, şi-au reîntărit poziţia pe piaţa
românească. între 1914 şi 1916, participarea Germaniei la comerţul exterior românesc a crescut de la 23 la
29,4 la sută, iar a Austro-Un-gariei de la 18,5 la 47,9 la sută. România exporta mari cantităţi de grîne şi de
petrol ambelor ţări şi este evident că se afla pe un loc de frunte în planurile de război ale Puterilor Centrale,
ca furnizor de alimente şi materii prime. în schimb, guvernul român a căutat să cumpere echipament militar
deopotrivă din Germania şi Austro-Ungaria, dar ambele, conştiente de direcţia în care erau îndreptate
sentimentele României,
8
Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916, Bucureşti, 1979, pp. 162-187. , , .. ., .
......-,',: .,...,

262
ROMÂNIA, 1866-1947

nu-i dădeau decît o mică parte din articolele cerute şi insistau să se facă plata imediat pentru toate bunurile
trimise.

Pe măsura desfăşurării războiului, s-au intensificat şi presiunile diplomatice asupra lui Brătianu, pentru a-1
convinge să renunţe la neutralitate. în primăvara anului 1916, Franţa şi Rusia au folosit toate mijloacele
pentru a cîştiga adeziunea României la Antantă în timp util, astfel ca ea să coincidă cu ofensiva generală a
Aliaţilor, planificată atît pe frontul de Est, cît şi pe frontul de Vest. La 16 iunie, ministrul Franţei la
Bucureşti, Camille Blondei, 1-a informat sec pe Brătianu că sosise vremea pentru o decizie. Brătianu a cerut
un răgaz, dar şi-a dat seama acum că nu va mai putea fi menţinută politica de neutralitate. Totuşi, a o
abandona ar fi însemnat să-şi expună ţara unui pericol incalculabil, întrucît nimic din ceea ce se întîmplase
din vara anului 1914 pînă atunci nu-1 convinsese că Aliaţii puteau asigura un ajutor potrivit ţării sale. Era,
de asemenea, dureros de conştient cît de expusă era graniţa de sud a României, o dată cu intrarea Bulgariei
în război de partea Puterilor Centrale în octombrie 1915. Tocmai de aceea, el a cerut îndeplinirea unei serii
de condiţii menite să protejeze ţara sa din punct de vedere militar şi să garanteze înfăptuirea pretenţiilor sale
teritoriale. El dorea: un angajament comun din partea Rusiei şi a Italiei de aprovizionare cu 300 de tone de
muniţii zilnic pe întreaga durată a războiului; o ofensivă generală aliată pe toate fronturile pentru a coincide
cu atacul României împotriva Austro-Ungariei; o ofensivă rusească în Bucovina şi Galiţia pentru a apăra
flancul de nord al României; trimiterea de trupe ruseşti în Dobrogea pentru a proteja sudul României
împotriva unui atac bulgar sau, dacă acest lucru nu era posibil, o ofensivă comună franco-britanică împotriva
Bulgariei, pornită de la Salonic. Brătianu a insistat de asemenea asupra încheierii unui tratat politic cu
Aliaţii, care să garanteze unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România, în concordanţă cu frontierele pe
care le indicase în negocierile purtate cu Rusia în 1915. Cînd i-a prezentat aceste condiţii lui Blondei, la 4
iulie, el i-a asigurat pe Aliaţi că, dacă acceptă aceste condiţii, România ar putea începe operaţiunile militare
la puţin timp după 1 august.9

Deşi negocierile aveau să mai dureze alte şase săptămîni, propunerile lui Brătianu au pus efectiv capăt unei
perioade de incertitudine de doi ani. N-a făcut acest pas cu uşurinţă. Aşa că, la sfîrşitul lunii iunie, el ezita
încă să ia un angajament final faţă de Aliaţi. Principalul motiv era acum, aşa cum fusese şi în 1914 şi în
1915, folosirea războiului pentru

9
Glenn E. Torrey, „Rumania's Decision to Intervene: Brătianu and the Entente, June-July 1916", în
Rumanian Studies, 2, 1973, pp. 3-29.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

263

a realiza unitatea naţională, prin dobîndirea Transilvaniei şi Bucovinei de la Austro-Ungaria. Hotărîrea sa de

a acţiona fusese influenţată de intensificarea luptelor şi, paradoxal, de ceea ce percepea el a fi perspectivele
sporite de pace. Ofensiva rusă din Galiţia, începută în primele zile ale lunii iunie de către generalul Brusilov,
constituise un factor hotărîtor în calculele lui Brătianu, întrucît arătase slăbiciunea militară a Austro-
Ungariei şi, combinată cu zvonurile despre sondajele de pace din partea Puterilor Centrale, sugerase că o
pace generală ar putea fi aproape. Brătianu se temea că dacă beligeranţii vor ajunge la o reglementare înainte
ca România să intre în războ^ „cîştigîndu-şi" astfel dreptul de a participa la împărţeală, ocazia de a crea
România Mare va fi pierdută. Ştia de asemenea că dacă era să obţină teritoriu din partea Austro-Unga-' riei,
avea nevoie de sprijinul Franţei şi al Marii Britanii la Conferinţa de Pace şi că nu putea, tocmai de aceea, să-
şi permită să le dezamăgească în acest moment critic, aşa cum făcuse în 1915, cînd şovăise să se alăture
Antantei.
Toate aceste considerente au coincis cu o hotărîtă ofensivă diplomatică aliată la sfîrşitul lunii iunie. Franţa şi
Rusia şi-au folosit toate mijloacele de convingere pentru a-1 constrînge pe Brătianu să intre imediat în
război, formulînd, într-adevăr, un ultimatum, în sensul că, dacă nu răspunde cererilor lor, acesta nu se poate
aştepta să-şi vadă îndeplinite obiectivele teritoriale. Totuşi, Rusia ezita să satisfacă toate cererile lui
Brătianu, împrejurare care a blocat o înţelegere pînă la începutul lui august. Atunci, marii comandanţi ruşi
ajunseseră la convingerea că sprijinul armatei române împotriva Austro-Ungariei ar fi avantajos, dar
politicienii ruşi continuau să considere condiţiile lui Brătianu drept „exagerate". Intervenţia Franţei,
sprijinită de Marea Britanie şi Italia, a înfrînt în cele din urmă reţinerea Rusiei. Franţa a oferit o formulă
flexibilă, potrivit căreia Rusia acorda, deocamdată pe hîrtie, tot ceea ce dorea Brătianu, chiar egalitate cu
ceilalţi aliaţi la Conferinţa de Pace, dar dacă, la sfîrşitul războiului, se dovedea că toate condiţiile României
nu puteau fi îndeplinite, Franţa propunea ca, în cazul acesta, principalii Aliaţi să forţeze pur şi simplu
România să accepte mai puţin decît i se promisese. în cele din urmă, la 17 august 1916, Brătianu şi
reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti au semnat convenţii politice
şi militare, stipulînd condiţiile intrării României în război. De importanţă imediată au fost prevederile
referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei, care să înceapă nu mai tîrziu de 28 august, şi recunoaşterea
dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unire cu Regatul României.

264

ROMÂNIA, 1866-1947

Consiliul de Coroană al României a aprobat formal tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 27

august. în ziua următoare, Germania a declarat război României. I-au urmat Turcia, la 30 august, şi Bulgaria,
la 1 septembrie.

_ RĂZBOIUL, 1916-1918 "" ;

în ajunul celei mai importante campanii pe care o dusese din anii 1877-1878, armata română îşi dublase
aproape rîndurile faţă de ceea ce fusese cu trei ani mai înainte. Efectivele sale crescuseră de la 10 600 ofiţeri,
460 000 soldaţi şi 150 000 cai în 1913 la 19 843 ofiţeri, 813 758 soldaţi şi 281 210 cai în 1916. Dar
mobilizarea agravase vechile deficienţe sub raportul echipamentului şi aprovizionării. Industria românească
putea satisface doar o mică parte a necesităţilor armatei. De exemplu, putea asigura zilnic doar două obuze
pentru fiecare tun şi un singur cartuş pentru fiecare puşcă. în ciuda eforturilor lui Brătianu de a spori
producţia de armament, armata trebuia să se bazeze pe cumpărările de arme şi muniţii de toate felurile din
exterior. în anii antebelici, Germania şi Austro-Ungaria fuseseră principalii furnizori de echipament militar,
dar după declanşarea războiului şi după ce guvernul său s-a apropiat tot mai mult de Antantă, Brătianu a
încercat să reducă dependenţa armatei de Puterile Ceptrale. Prima serie de noi înţelegeri pentru cumpărarea
de armament se făcuse cu Franţa la 21 martie 1915. Dar transportul achiziţiilor din Vest spre România s-a
dovedit dificil. Singura rută utilizabilă a fost aceea prin Salonic către Turnu Severin. Dar această linie de
aprovizionare a fost tăiată de atacul bulgar asupra Serbiei în octombrie 1915. După aceea, pînă în noiembrie
1917, aprovizionările aveau să parvină pe o rută lungă, ocolită, trecînd prin porturile ruseşti Arhanghelsk de
la Marea Albă şi Vladivostok de la Pacific.

Armata româna a intrat astfel în război inadecvat echipată şi nesigură în privinţa surselor de aprovizionare.
Cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele. în timp ce o divizie românească
dispunea în medie de trei pînă la patru piese de artilerie de cîmp, 1-2 mitraliere grele la fiecare batalion, o
divizie germană sau austro-un-gară avea şase gînă la şapte piese de artilerie de cîmp şi şase pînă la opt
mitraliere grele, precum şi douăsprezece mitraliere uşoare, de care forţele româneşti erau lipsite în totalitate.
Forţa aeriană a României era alcătuită din douăzeci şi opt de avioane, toate vechi şi incapabile să depăşească
o viteză de 80 km/h. Existau de asemenea şi alte lipsuri. Reţeaua feroviară era prost concepută pentru a
asigura mişcarea trupelor şi a
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

265

proviziilor către front, iar numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura traficul militarilor
şi al civililor în acelaşi timp. Concentrarea rapidă a armatei făcea ca mulţi ofiţeri şi soldaţi să fi rămas la
nivelul unei instrucţii rudimentare. Se resimţea foarte mult lipsa unor ofiţeri experimentaţi şi bine instruiţi.
Erau probleme vechi, răspunderea revenind atît guvernelor conservatoare, cît şi celor liberale, întrucît
acordaseră o prea mică atenţie unor asemenea chestiuni după dobîndirea independenţei. Acum, pe cîmpul de
luptă, aceste deficienţe se manifestau cu toate consecinţele lor inevitabile.

Obiectivele iniţiale încredinţate armatei române erau ambiţioase şi, aşa cum au arătat evenimentele,
nerealiste. înaltul Comandament a căutat, la început, să cureţe Transilvania de forţele inamice şi apoi şi-a
propus să înainteze pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a lipsi armata austro-ungară de principalele
surse de alimente. A pus la dispoziţia acestor operaţii trei pătrimi din forţele sale, adică în jur de 420 000 de
oameni. în sud, staţiona o armată de 142 000 de oameni, pentru a apăra frontiera împotriva unui atac
bulgaro-german şi pentru a asigura acoperire debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. O dată ce acestea din
urmă s-au instalat pe poziţie, armatele române şi ruse urmau să pornească la ofensivă în nord-estul Bulgariei
şi să stabilească o linie defensivă permanentă, mergînd de la Rusciuc pînă la Varna.

Prima fază a acestui mare plan a început în noaptea de 27/28 august, cînd trupele române au trecut frontiera
în Transilvania. întîlnind doar o slabă rezistenţă, ele au ocupat Braşovul la 30 august, şi la 2 septembrie au
preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor. în următoarele cîteva zile, acestea au intrat în
Făgăraş, Miercurea Ciuc şi Odorhei şi au avansat pînă în apropierea oraşelor Sibiu şi Sighişoara. Apoi, la 8
septembrie, înaltul Comandament a ordonat pe neaşteptate o oprire a ofensivei, în ciuda succeselor iniţiale,
campania nu s-a desfăşurat cu suficientă vigoare, pentru a fructifica la maximum avantajul dat de lipsa de
pregătire a inamicului. înaintarea medie zilnică fusese doar de doi sau trei km, un ritm care a permis
armatelor germană şi austro-ungară să primească întăriri şi să se regrupeze pentru o contraofensivă.

Principala raţiune a opririi ofensivei în Transilvania a fost alarmanta întorsătură a evenimentelor în sud.
Armata bulgară, sprijinită de forţele germane, toate comandate de către feldmareşalul August von Macken-
sen, pornise la ofensivă la 31 august şi capturase Turtucaia la 6 septembrie, precum şi Silistra la 8
septembrie. Confruntat cu înaintarea constantă a inamicului, înaltul Comandament român a hotărît să întă-
rească frontul din Dobrogea prin transferarea rezervelor din Transilvania. Tactica a funcţionat, iar rezistenţa
românilor a devenit mai îndîrjită. Deşi

266

ROMÂNIA, 1866-1947

forţele bulgare şi germane au continuat să înainteze spre nord în Dobrogea, ele au fost oprite în cele din
urmă la sud de Constanţa, la 19 septembrie. Generalul Alexandru Averescu, noul comandant al Armatei 3
din sud, a elaborat un plan cutezător de contraatac în spatele liniei bulgaro-germane venind de peste Dunăre,
combinat cu un asalt frontal în Dobrogea. Aceasta a fost aşa-zisa operaţiune Flămînda, după numele micului
port aflat la răsărit de Giurgiu, unde a început campania. Atît opinia publică românească, cît şi trupele de pe
front îşi puneau mari speranţe într-o victorie decisivă a lui Averescu, care comandase una din loviturile din
Transilvania şi al cărui nume era extraordinar de popular. Forţele româneşti au trecut fluviul la 1 octombrie
şi şi-au atins obiectivele iniţiale. Dar operaţia a fost abrupt oprită şi trupele au fost retrase peste Dunăre, la 4
şi 5 octombrie, pentru a face posibilă consolidarea frontului din Transilvania, unde o periculoasă
contraofensivă austro-ger-mană era în plin avînt.
în Transilvania, armata română a rezistat pe toate fronturile între sfîrşitul lui septembrie şi sfîrşitul lui
octombrie, o dată ce s-a retras spre linia Carpaţilor şi a stabilit poziţii defensive puternice în trecători. Dar
contraofensiva inamică a recucerit aproape întreg teritoriul pierdut în favoarea românilor în primele două
săptămîni de campanie. în extremitatea vestică a frontului, după bătălia de la Sibiu, din 26-28 septembrie,
românii au fost obligaţi să se retragă spre sud de-a lungul Oltului, iar în est, aceştia au evacuat Braşovul la 8
octombrie. Dar pînă la sfîrşitul lunii, armata română, aflată acum sub comanda lui Averescu, a păstrat
controlul asupra trecătorilor, care barau drumul spre Bucureşti şi cîmpia Munteniei.

Principalul obiectiv al lui Erich von Falkenhayn, care îşi asumase la 30 septembrie comanda armatelor
germane şi austro-ungare din Transilvania, era acela de a forţa trecătorile Bran şi Predeal, la sud de Braşov,
pentru o rapidă înaintare spre Bucureşti, ceea ce, sconta el, va despărţi armatele române din Moldova de
acelea din Muntenia şi va obliga România să capituleze. Spre nord, trupele lui Falkenhayn au încercat să
invadeze Moldova prin larga vale a Oituzului, dar ele au fost respinse dincolo de graniţă, ca urmare a unor
bătălii grele desfăşurate între 18 şi 27 octombrie. La capătul de vest al frontului de pe Carpaţi, eforturile ger-
mane de străpungere a munţilor de-a lungul Jiului, între 23 şi 28 octombrie, au fost zădărnicite de
înverşunata rezistenţă românească.

Falkenhayn â*reunit rapid o forţă nouă, mai puternică, pe rîul Jiu, compusă din patru divizii de infanterie şi
două divizii de cavalerie, lansînd la 11 noiembrie o viguroasă ofensivă care s-a dovedit a fi începutul unei
catastrofe militare pentru România. întîmpinînd rezistenţa unei singure divizii române, germanii au realizat o
pătrundere, cucerind

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

267

oraşele Tîrgu Jiu şi Craiova la 17 noiembrie şi, respectiv, 21 noiembrie. Trupele române s-au retras către
Olt, dar linia de apărare de aici nu a putut fi menţinută, din cauza superiorităţii inamice în efective şi sub
raportul puterii de foc. Lupta decisivă a avut loc mai către est, pe Argeş si pe Neajlov, între 30 noiembrie şi
3 decembrie. înfrîngerea armatei române de aici a dus la o retragere generală către est, iar la 6 decembrie,
trupele germane au intrat în Bucureşti. Armata română a stabilit o serie de linii de apărare temporare mai
spre est, pînă cînd frontul s-a stabilizat în sfîrşit la 10 ianuarie de-a lungul Dunării şi al Şiretului în sudul
Moldovei şi către nord, la vest de Şiret. Campania care începuse sub auspicii favorabile, cu aproximativ
patru luni înainte, prin pătrunderea românească în Transilvania, se terminase astfel într-un mod dezastruos.
Românii suferiseră pierderi grele în efective — circa 250 000 de soldaţi, morţi, răniţi sau luaţi prizonieri,
adică aproape o treime din forţele mobilizate în august 1916 — şi în echipament, reprezentînd două treimi
din armele din dotarea individuală, jumătate din mitralierele armatei şi o pătrime din tunuri. Peste jumătate
din teritoriul ţării, în care se aflau cele mai importante regiuni agricole şi centre industriale, a fost ocupat de
către inamic.

Principalele cauze ale înfrîngerii armatei române au fost subdezvoltarea industrială a ţării şi lipsa de
echipament adecvat pentru armată. Marele Stat Major român nu pregătise un plan de operaţii suficient de
cuprinzător şi de detaliat, care ar fi fost esenţial pentru coordonarea forţelor dispersate pe un front de luptă
atît de întins. Aşa cum au dovedit-o evenimentele, transferarea improvizată a unităţilor de pe un front pe
altul a slăbit capacitatea ofensivă şi defensivă a armatei în întregul ei. Lipsa de ofiţeri şi insuficienta instruire
a majorităţii trupelor de pe linia frontului au făcut ca aceste probleme să fie şi mai serioase. In sfîrşit, armata
română a fost nevoită să se confrunte cu o concentrare de forţe inamice mult mai puternică decît cea
aşteptată, ca urmare a eşecului ofensivei ruseşti în Galiţia şi inexistenţei unui susţinut atac aliat pe frontul de
la Salonic şi pe cel italian.

Una dintre primele măsuri ale lui Brătianu, după evacuarea Regelui şi a miniştrilor acestuia de la Bucureşti
la Iaşi, a fost să formeze un guvern de unitate naţională la 24 decembrie 1916. Take Ionescu şi un număr de
conservatori democraţi au strîns rîndurile cu liberalii, însă conservatorii au rămas deoparte. Deplin conştient
de moralul scăzut în rîndul soldaţilor din cauza înfrîngerii suferite şi temîndu-se de tulburări sociale de
amploare, provocate de greutăţile extreme prin care treceau toate păturile populaţiei, Brătianu a făcut din
reformele agrară şi electorală principalul obiectiv de politică internă al guvernului de coaliţie.