Oamenii, da oamenii !

de Carl Sandbourg

Tot ceea ce oamenii învață prin efortul de a căra,

ridica, din așteptări, pierderi și râs,
Este trecut pe o bandă de magnetofon ce se derulează continuu...

Ați văzut oameni cărora li s-a refuzat de atâtea ori o slujbă,

c-au început să râdă la ideea
că vor mai avea cândva de lucru ?
Mormăind despre ghinioane și pieze rele cu spaima
nenorocului cuibărită în suflet...

„Am ajuns la sapă de lemn cu familie cu tot.”

Ați văzut așa ceva ?
Sau vă lăsați îmbătați de apa chioară a cuvintelor:
„Unii nu vor să muncească” sau „Săracii, nu sunt ei
înșiși de vină că sunt săraci ?”

Povestea asta se tot repetă și se repetă, se întâmplă,

uită să se întâmple, dispare și se vede singură revenind.
Își pune măști și le leapădă.

Desigur, sunt unii care nu vor să muncească:

bolnavii, vlăguiții, leneșii sau cei ademeniți de grozava idee
că săracii trândavi trebuie să-i imite pe bogații trândavi.

Dar ați văzut femei și copii ieșind din cocioabe și

zbătându-se pentru familiile lor.
Unele topindu-se în viața de noapte a străzilor,
iar altele bătându-se cu alte femei și cu alți copii pentru
rămășițele din piețele de zarzavaturi și fructe ori
scormonind prin gunoaie după câteva firimituri.
I-ați văzut cu economiile secătuite, cu mobilele și
cu amintirile dragi amanetate, iar chitanțele de amanet
smulse de vânturile reci...

Ne spuneți nouă, celor lipsiți de bani:

„Economisiți.”
Eu, cel fără de bani, vă răspund vouă:
„Le-ați cere celor care nu au ce mânca, să mănânce mai puțin ?”
Vorbele nu potolesc foamea.