„logodnicii“ de alessandro manzoni

alessandro manzoni 
 logodnicii, 2 vol.

 (i promessi sposi) 

 editura minerva, bpt, buc, 1971 

 traducere de alex. balaci  

454+437 pag. broșate

coperta de victor feodorov

romanul italian prin excelență

cu romanul său istoric logodnicii, alessandro manzoni marchează în poarta istoriei literare, romanul său rămânând cocoțat grande atât ca roman
italian, cât și european. cred și io, în 1827, romancierii se numără pe degetele ciungului - walter scott sau fenimore cooper, de pildă. de-abia după
vreo doi ani balzac se șterge de caș și publică șuanii iar goethe, se satură de ștrumf   și zdrang și scoate anii de drumeție ai lui wilhelm
meister și faust (partea întâi). 

subiectul 
acțiunea romanului lui alessandro manzoni, logodnicii, nu-ți încrețește prea mult mintea. mai întâi, i-un roman istoric, manzoni se bagă adânc în fel
de fel de hârțoage istorice, cu două secole înaintea lui.

doi tineri țărani de lângă milano, cam belembeci, dar nu chiar păduchioși, sunt împiedicați să se căsătorească. doar c-așa voiau mușchii de supercordac
ai nobilului locului, don rodrigo. tătic pe tot ce mișca religios, politic și juridic, nobilul reușește să-i separe pe logodnici, chiar când ăștia sunt gata-gata
să-și pună pirostriile.

așa de nedreptățiți sunt săracii tineri - renzo și lucia - că mie însumi mi s-au pus piticii pe creier de nervi. săraca lucia ba fuge să se-ascundă la
mănăstire, ba e răpită, ba cade sub ocrotirea unei bogătane retarde, ba e gata-gata să se molipsească de ciumă. nu mai zic de renzo care-și ia câmpii far
and away.  

dar pe lume sunt oameni buni, așa că, pe parcursul atâtor pagini, cei doi vor trebui să caute ajutor și, în pofida oamenilor răi, să scape de urgie. vor
reuși ei să se căsătorească? vor scăpa de ciuma expiatoare?

Atunci [Renzo] se pornea să țopăie de bucurie, și, tot, împroșca în jur, încât părea un câine lățos scos din apă; din când în când își freca mâinile de
mulțumire, apoi mergea înainte, mai fericit ca niciodată. De-a lungul drumului culegea, ca să zicem așa, gândurile pe care le lăsase de dimineață sau în
ajun, și tocmai cele pe care se silise să le alunge: îndoielile și greutățile de atunci îi pricinuiau cea mai mare bucurie. Nu-i venea să creadă că o aflase pe
Lucia trăind... (vol.2, p.396)
 logodnicii renzo și lucia (sursa)

ideile
carevasăzică i-un roman istoric, ș-aici manzoni vrea să recreeze istoria, dar nu neapărat cea mare, a nobililor, ci cea mică, a oamenilor simpli, care-și
caută traiul de bun simț. istoria prostimii, care prostime, fiind vorba de ea, a apreciat și a decretat romanul ca Romanul lor. 

epoca în care e scris e risorgimento, când italia are de gând să-și unească stătulețele, multe dintre ele la cheremul altor nații (în cazul milano-ului,
stăpânitori erau spaniolii). romanul însuși are un rol important în epocă, promovând valori naționaliste, democratice, ba chiar un dialect, cel toscan,
ajutând la promovarea lui în italia.

Căci în această povestire scopul nostru nu este, la drept vorbind, numai să înfățișăm anumite situații în care s-au aflat eroii noștri, ci să facem cunoscut,
în același timp, atât cât e cu putință, într-un cadru restrâns, un capitol din istoria patriei, pe cât de faimos, pe atât de obscur. (vol.2, p.248)

găsim chiar idei comuniste avant la lettre, în discursul chiar a personajului principal, prins în mijlocul unei răzmerițe pentru pâine în cetatea milaneză.
e-adevărat că discursul e rostit în aburii alcoolului, așa că nu știm dacă autorul a vrut să-și îndulcească ideile emancipate sau dacă le dezavua și-a vrut
să le ironizeze.

literatura
prezentat ca pe un manuscris găsit rescris - găselniță folosită de la don quijote până la numele trandafirului (eco e un mare admirator al lui manzoni) -
romanul are multe digresiuni istorice, de la cele referitoare la politică și societate, până la istoriile personajelor. e-adevărat că uneori autorul pare că
ține cu cititorul, ocolind anumite amănunte, însă alteori se lăbărțează la greu pe zeci de pagini, de dai în bengăneală.

impresii de final
romanul se citește - surprinzător - iavaș iavaș destul de ușor pentru un roman clasic. nu că mi-a plăcut, dar e cert că nu mi-a displăcut. dacă socotiți
ăsta un criteriu.
ceea ce-mi va rămâne din romanul este partea cu descrierea ciumei din italia. despre cum a apărut ea și despre neputința oamenilor s-o preîntâmpine,
dar mai ales imaginile căruțelor de morți cu ciumați brăzdând străzile pustii m-au tușat al dracului. nu le descriu aici, pentru că țin la cititorii mei și nu
voi a-i întrista.

altele:
Ca să faci binele, trebuie să-l cunoști și noi nu-l putem cunoaște decât ca și pe celelalte lucruri, adică prin simțuri, conducându-ne după propria noastră
judecată și după ideile noastre care se întâmplă adesea să fie greșite. (vol.2, p.128)

În general așa suntem făcuți noi, oamenii: împotriva relelor nu prea mari ne răzvrătim indignați și înfuriați, dar ne plecăm grumazul, în tăcere, sub
povara celor cumplite, îndurând nu cu resemnare, ci năuciți, nenorociri grave, pe care la început le-am declarat de neîndurat. (vol.2. p.195)