Transcript of Ţiganiada - Levantul

Ţiganiada - Levantul
Paralelă la nivelul personajelor
Autori
Opera lui Ion Budai-Deleanu, ”Ţiganiada”, comparabilă cu marile creaţii devaloare
universală, are o adevărată replică în „Levantul”, epopeea lui Mircea Cărtărescu.
Conducătorul argintarilor, ţiganul Parpangel, este un personaj alegoric, complex, aflat în
căutarea propriei identităţi, fiind înfăţişat ca un adevărat erou, un cavaler din vremea
cruciadelor. Parpangel este caracterizat în mod direct, de autor („Tânăr Parpangelşi mandru la
faţă”) şi indirect, prin nume, vorbe, fapte, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. Ironia şi
viziunea caricaturală sunt evidente şi prin onomastica personajului: numele Parpangel are
rezonanţă ţigănească şi efect comic. Autorul îl transformă într-un personaj-narator, hilar, ale
cărui calităţi sunt uşor ridiculizate. Ion Budai-Deleanu îl compară pe Parpangel cu Vodă (prin
tehnica basoreliefului): cele două personaje au aceleaşi calităţi, numai că ţiganul le
încadrează într-un plan a ridicolului, iar Vodă în cel real. Parpangel porneşte în căutarea
Romicăi, logodnica sa, ce fusese răpită de Satana. Călătoria lui Parpangel este una iniţiatică,
la capătul căreia personajul îşi va împlini destinul. Asemeni eroilor din basme, Parpangel
trece printr-o mulţime de peripeţii, înfruntândnumeroase pericole: rătăceşte prin pădurea
vrăjită, este supus ispitei, bea dinizvorul cu apă vie, căpătă puteri fantastice şi îmbracă armura
lui Argineanu. Mai apoi seîntoarce în tabăra ţiganilor chiar când aceştia erau atacaţi de turci
şi încearcă să pozeze în erou, însă cade de pe cal şi îşi frânge oasele. La nunta sa cu Romica,
Parpangel povesteşte mesenilor despre călătoria în Iad şi Rai, într-un limbaj vivanti:
Levantul
„Levantul”, la fel ca şi „Ţiganiada”, este o epopee alcătuită tot din douăsprezece cânturi,
prezentând povestea unei călătorii care începe în Marea Mediterană. Levantul este un spaţiu
paradisiac, misterios, cu peisaje, pietre rare şi mirodenii exotice. Eroul epopeii este Manoil,
un tânăr român care navighează într-un caic"de la Corfii pân-la Zante peste apele hirsute",
meditând asupra destinului ţării sale. Acesta îşi începe călătorie alături desora sa, Zenaida, şi
piratul Iaurta Chiorul, scopul acestei călătorii fiind uzurparea domnitorului tiran. Eroul este
caracterizat în mod direct, de autor („junul Manoil”, „tristul Manoil”, „Manoile, cuget nobil”)
şi indirect, prin vorbe, fapte, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje.
Finalul poemului este reprezentativ prin scena în care autorul primeşte acasă personajele
imaginate de el, dar şi cititorul, fiind astfel reunite toate instanţele narative: autor, narator,
personaje, cititor.
Putem spune că, prin forma sa, “Levantul” este o adevarată replică la “Ţiganiada” lui Ion
Budai Deleanu: o epopee în douăsprezece cânturi.
Mircea Cărtărescu

Ce este Levantul? În primul rând, o minunată pledoarie pentru frumuseţea poeziei. O

frumuseţe diversă, pestriţă chiar, atinsă nu din întâmplare, la bătaia de aripă a Muzei, ci
construită cu trudă, elaborată în ansamblu şi în cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodică
a autorului e remarcabilă: în chipul cel mai firesc, parcă, el intră în hainele unor precursori şi
scrie “în dulcele stil clasic”, redescoperind savoarea vechiului.

“Ţiganiada” este o epopee alcătuită din douăsprezece cânturi, cu numeroase elemente

alegorice, cu o acţiune susţinută de evenimente deosebite, desfăşurate pe planuri multiple, ce
alternează. De la evenimentul istoric real se face adesea foarte uşor saltul într-o lume
imaginară, cu incursiuni în Rai şi Iad.
„Râuri dă lapte dulce pă vale/ Curg acolo şi dă unt pâraie,/ Ţărmurile-s dă mămăligă moale,/
Dă pogaci, dă pită şi mălaie.../O, ce sântă şi bună tocmeală!/ Măncicât vrei şi bei făr’
osteneală!”.
Ţiganiada
Manoil, asemeni ţiganului Parpangel, rătăceşte prin diverse locuri: insula Hosna, unde se
întâlneşte cu inventatorul Leonidas, insula H din Hellespont, unde o găseşte pe zâna Hyacint,
sau ţara imaginară, Halucinaria, în care are loc întâlnirea cu cele şaptestatui uriaşe. Călătoria
eroului este iniţiatică, dar eşuează în atingerea idealului, piratul Iaurta fiind ales domnitor, în
locul său. În insula H, zâna Hyacint,îlindeamnă să se regăsească prin poezie.
Concluzionând, atât Parpangel cât şi Manoil sunt personaje ce aparţin unor epopei, ambii
îndeplinindu-şi rolul de erou.
Fiecare dintre cele douăsprezece cânturi este o lecţie vie de istorie literară. Poetul postmodern
îşi alege o serie de repere din poezia autohtonă, de la Ienăchiţă Văcărescu la Nichita
Stănescu, şi le rulează discursurile într-o interferenţă căutată, mutându-se de pe un picior
metric pe altul şi învârtind cu graţie tropii.
Legenda Monastirii Argeşului şi proverbele lui Anton Pann, Ţiganiada lui Budai-Deleanu şi
întinsa producţie poetixească a lui Bolintineanu, versurile nostalgice ale lui Ion Pillat,
sintagmele lui Ion Barbu ori personajele bine cunoscute ale lui Caragiale, şi, deasupra tuturor,
cantitativ şi intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea cărtărescu un mixtum
compositum, deliberat şi asumat postmodern.
Aspiraţia către un Centru, căutarea unui miez de stabilitate ontologică, într-o lume
destructurată, fac din Mircea Cărtărescu un post-romantic, evidenţiat ca atare în Levantul. El
îl abandonează, vrând-nevrând, pe Dimov pentru a regăsi, alături de Eminescu, această
viziune etajată a Totului îmbrăcat în învelişuri trecătoare.
Este preocupat de originea populaţiilor din Transilvania, în "De originibus populorum
Transylvaniae", folosind ca izvoare "Metamorfozele" lui Ovidiu, "Theogonia" lui Hesiod,
"păsările" lui Aristofan. În această lucrare stabileşte ca termen de referinţă o vârstă de aur a
omenirii, un illo tempore, identificat în vremea tracilor descinşi din Iafet. În capitolul "De
origine Valachorum" aduce argumente în favoarea latinităţii limbii române şi a continuităţii
pe aceste tărâmuri a poporului român. Combate ipotezele neştiinţifice după care românii s-ar
fi născut din amestecul slavilor din sudul Dunării cu romanii.
Operele sale principale sunt "Fundamenta gramaticae linguae romanicae", "Temeiurile
gramaticii româneşti", "Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-român", "Dascălul românesc
pentru temeiurile gramaticii româneşti".
Ţiganiada
cu prea mult personaje.
"Ţiganiada" a stârnit panică, iar receptarea a fost un mic haos."
Notele de subsol sunt, de departe, partea cea mai puternică, cea mai inteligentă şi mai lină de
umor a epopeee. Fără notele de subsol, practic, "Ţiganiada" nu există. Acolo se află geniul
creator al lui I.B.Deleanu şi cine a spus că acele note de subsol au însemnat şi naşterea criticii
româneşti nu s-a înşelat.
Noi nu aveam literatură şi, dintr-odată, cineva scria deja un metatext. Pentru prima dată o
operă artistică venea însoţită de propriul discurs critic, îşi oferea propiile posibilităţi de
interpretare dar, în acelaşi tim, le şi parodia.
Aşa ceva, şi la un asemenea nivel, nu doar că nu se scrisese niciodată la noi, dar nici nu s-a
mai scris de atunci.
Ioan Budai-Deleanu ridiculizează ideea unui paradis terestru, în viziunea lui Parpangel,
imaginat parcă după gusturile unui gurmand: "În locul dă arbori şi copace/ Cresc rodii,
naranciuri s'alamai/ Şi tot feliu dă pom ce la gust place,/[...]/Iar' in loc dă nisip şi tărână,/ Tot
graunţă dă-aur iau în mână".
Preţiozitatea barocă a limbajului aminteşte de romanele lui Honore d'urfe, iar bizarul, inegalul
se constituie într-un registru stilistic asemănător. Ţara utopică a lui Ion Budai-Deleanu se
bazează exclusiv pe satisfacerea simţurilor banale, a foamei dominante: o lume demitizată, în
care toţi trăiesc îmbelşugaţi, fără niciun ideal, aserviţi poftelor trecatoare.
Râurile sunt de lapte dulce, ţărmurile de mămăligă, izvoarele au rachie, dealurile sunt din caş,
brânză şi slănină. O imagine grotească a paradisului, demnă de unul din tablourile lui Paul
Klee. Un paradis al flămânzilor, bun pentru vlug, întotdeauna păcălit de-a lungul istoriei,
visând perpetuu la "panem et circenses".