Doi ani de vacanță – Jules Verne

VS

Împăratul muștelor – William Golding

Doi ani de vacanță este un roman scris de Jules Verne și publicat la data de 19 noiembrie
1888. Acest roman este structurat în 30 de capitole, fiecare având mai multe subcapitole. După
cum acesta mărturisea lumii întregi, în prefața ediției princeps a cărții, ambiția sa era de a reface
condițiile din Robinson Crusoe pentru protagoniștii săi, un grup de copii naufragiați pe o insulă. 
Dorea ca toată lumea să afle de câtă inteligență și curaj sunt capabili copiii într-o situație limită.

Autorul romanului prezintă povestea a cincisprezece copii cu vârstele cuprinse între 8 și

14 ani de la un colegiu din Noua Zeelandă. Aceștia călătoreau pe vasul „Sloughi”. La un moment
dat, vasul cu care aceștia călătoreau intră în derivă, iar mai apoi naufragiază pe o insulă pustie
din Oceanul Pacific.

Singurul supraviețuitor al echipajului este musul. Cu ajutorul acestuia, viața copiilor

naufragiați se organizează și se ameliorează treptat, însă rivalitățile se fac tot mai mult simțite
între cei cincisprezece naufragiați, iar scindarea între membrii comunității pare aproape
inevitabilă.

În romanul Doi ani de vacanță, întâlnim ca temă principală NAUFRAGIUL. Această

temă apare în multe romane ce îi aparțin lui Jules Verne și este privită din două perspective: din
perspectiva celor naufragiați și din perspectiva celor rămași acasă. Pe lângă această temă, mai
apre și încercarea de a supraviețui într-un mediu necunoscut și ostil, dar și maturizarea forțată a
copiilor puși în fața unor probleme de viață majore, care îi obligă să își asume responsabilități.

În ziua de 14 februarie 1860, școlarii au urcat la bordul iahtului, împreună cu Moko —

musul — ajutor de marinar, un negru de doisprezece ani, dar furați de somn, s-au trezit în
mijlocul apei, departe de țărm.
La bordul vasului „Sloughi” erau cincisprezece copii cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani,
în mijlocul oceanului Pacific. Chiar dacă adolescenții au aruncat, pe apă, sticle cu bilete în
interiorul lor, nimeni nu a dat de semnele lor, așa că pentru părinți, dascăli și apropiați, cei
cincisprezece (Doniphan, Cross, Baxter, Webb, Wilcox, Garnett, Service, Jenkins, Iverson, Dole,
Costar, Gordon, Briant, Jacques, Moko) plus Phann, câinele lui Gordon, erau, cu toții, pierduți.
Pentru copii însă adevărata aventură începea de-abia la 9 Martie 1860 când vasului i se
arătă un petic de pământ la orizont. Ajunși pe o insulă pustie, naufragiații au început aventura
vieții lor, dar în același timp au dat piept și cu adevărata viață; rămași singuri, cu mic, cu mare s-
au pus pe treabă, au pescuit, au vânat și s-au ocupat și de alte activități necesare supraviețuirii.
 Naufragiații dau dovadă de multă judecată, analizează zona, cântăresc și posibilitatea de a
părăsi acest loc, calculează resursele de care dispun de parcă ar fi adevărați adulți, sunt roși de
invidii copilărești ca-n cazul celor doi băieți, Doniphan și Briant.
Briant, Wilcox, Service și Doniphan, dar și patrupedul Phann pornesc în cercetarea zonei,
după ce Briant mai analizase zilele trecute împrejurimile. Au constatat cu părere de rău că ei se
aflau pe o insulă, departe de familiile lor.
În această descindere cu scop de cercetare de care depindea salvarea lor, Doniphan și
Briant au lăsat oare de-o parte orgoliile copilărești și au colaborat ca o adevărată echipă?
De-a lungul călătoriei cei patru drumeți au mers prin păduri, mlaștini, iar apa văzută de
Briant, în urma cercetării mai amănunțite s-a dovedit a fi doar un lac și nu o mare. Pe drum, au
descoperit câteva indicii care semnalau trecerea piciorului omenesc prin acele ținuturi
îndepărtate: punte, belciug, sapă, dar și o peșteră cu câteva lucrușoare plus pat și inscripțiile „FB
1807” (François Baudoin) pe scoarța unui fag. Toate bănuielile copiilor cu privire la existența
altor oameni s-au concretizat în clipa când scheletul locatarului peșterii a fost descoperit în
apropiere de așezare. Printre obiectele decedatului copiii au găsit o hartă care i-a ajutat să
cunoască mai bine zona. Tot ajutați de hartă, drumeții s-au întors la ceilalți tovarăși ce-i așteptau
pe iaht.
Iahtul începea să se degradeze, zi după zi, cu fiecare furtună ce-l lovea. Copiii au decis să
se mute în peștera lui F.B cu ajutorul unei plute și al fluxului. Briant și ceilalți au transportat
încărcătura de pe vas, în noua locuință.
Luni de-a rândul adolescenții s-au ocupat de amenajarea grotei, de asigurarea hranei, au
cutreierat împrejurimile și le-au botezat după bunul plac; insula pe care se aflau acum, au numit-
o „Chairman” în amintirea pensionului din care proveneau, iar grotei i-a fost dat numele de
French-den (Peștera Francezului) în memoria fostului locatar.
Copiii au transformat peștera într-o adevărată locuință dotată cu toate cele necesare, iar
porțiunea de uscat din fața „casei” a devenit o adevărată ogradă din care nu lipseau animalele
domestice și păsările. Ca niște gospodari iscusiți copiii și-au făcut din timpul verii („Aici, în
emisfera australă, anul nou începe în toiul verii”) proviziile de lemne, hrană și fânețe pentru toate
gurile de hrănit de prin ogradă.
La 10 iunie se termina anul lui Gordon, an în care fusese șeful coloniei de pe insula
Chairman. O dată cu împlinirea anului de guvernare, soseau și noile alegeri, deoarece fiecare
președinte avea un mandat de numai un an. Membrii coloniei de pe insulă, prin vot, l-au ales pe
Briant drept șef, cu opt voturi în defavoarea lui Doniphan care primise doar trei voturi și ale
fostului șef care avea doar un vot.
Dacă pentru majoritatea copiilor reușita lui Briant a fost primită cu multă căldură, pentru
Doniphan a căzut ca o pedeapsă; acesta nu dorea să primească ordine de la adversarul sau politic
și în același timp de la un dușman. În cele din urmă, Doniphan decide să părăsească grupul,
împreună cu Wilcox, Cross și Webb, și să-și amenajeze o nouă așezare departe de cea a noului
conducător, la răsărit de insula Chairman. Cei patru au pornit în căutarea unei noi grote,
orientându-se după o copie a hărții francezului. Cutreierând noile ținuturi, cei patru descoperă o
șalupă, iar lângă ea, două trupuri.
 De frică, drumeții nu s-au apropiat de presupușii morți, amânând marele moment pentru a
doua zi, dar a doua zi cele două trupuri erau de negăsit, le-o fi luat apa?
Liniștea și siguranța de pe insula Chairman a fost tulburată de apariția lui Walston si a
bandei lui de tâlhari. Simțindu-se în primejdie, Briant a fost nevoit să meargă în căutarea lui
Doniphan și a celorlalți trei și să-i aducă înapoi la peștera francezului. Deși se simțeau
amenintați, împreună puteau depăși primejdiile.
Pe șalupa vasului „Severn”, printre membrii bandei de tâlhari, ajunseseră pe insula
copiilor, Kate și Evans. Cei doi erau diferiți de ceilalți răufăcători și astfel s-au împrietenit cu
copiii, i-au ajutat și chiar s-au dovedit de mare folos de-a lungul timpului. Evans chiar a
confirmat că banda tâlharilor știa de existența copiilor, iar numele adevărat al insulei Chairman
era Hanovra.
În ochii bandițiilor, copiii erau o pradă ușoară, de care aveau să scape fără probleme, însă
de pe urma cărora aveau să obțină multe beneficii. Planul raufăcătorilor a dat greș, însă, iar din
ucigași au devenit victime, care, rând pe rând, și-au pierdut viața în răfuiala cu adolescenții în
frunte cu Evans.
Cunoscând posibilitatea de a se reîntoarce acasă, au început să renoveze șalupa cu care
veniseră răufăcătorii și cu ea, la 5 februarie 1862, cu mic, cu mare s-au îmbarcat fiind gata de
plecare. La aproape doi ani de la dispariția lor, copiii erau din nou acasă, lângă cei dragi, iar
povestea lor făcea ocolul pământului, cu ajutorul ziarelor și nu numai.

Scriitorul britanic Sir William Gerard Golding (1911-1993), laureat al premiului Nobel
pentru literatură, revine asupra ideii din „Doi ani de vacanță”, după 66 de ani de la publicarea ei,
și o răstoarnă în best-seller-ul său, romanul „Împăratul Muștelor”, acesta fiind și prima carte
publicată de autor (publicat în 1954). Acesta este unul dintre romanele de căpătâi, atât ale
literaturii britanice, cât și ale literaturii universal. Romanul pornește de la o premisă simplă (o
trăsătură comună a poveștilor post-apocaliptice): de la povestea unui grup de copii care, în urma
unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie.
Înrolat în Marina Britanică, în cel de-al Doilea Război Mondial, Golding se întoarce după
cinci ani, marcat definitiv de atrocitățile la care a fost martor și declară: „omul face rău, așa cum
albina face miere”. Așa că oricât de drag i-ar fi fost Jules Verne, unul din autorii preferați în
copilărie, Golding este de altă părere. Are convingerea de nestrămutat că natura umană este
fundamental pervertită, fapt demonstrat în cartea sa prin comportamentul crud și irațional
manifestat de două grupuri de copii pe o insulă, în sălbăticie, departe de constrângerile impuse de
civilizație.

În primă instanţă, copiii se decid să se autoorganizeze pe principiul societăţii civilizate

din care provin. Ralph, un copil de vârstă mai mare, reuşeşte să se facă ascultat şi respectat
folosindu-se de argumente raţionale.
Ralph este ales democratic de către grup. Ceea ce nu realizează el este faptul că grupul
poate fi guvernat mai puțin de rațiune și mai mult de teama faţă de lumea străină în care au ajuns,
fără voia lor. Pe parcurs, această teamă se va canaliza în direcţia unei Bestii închipuite, care
reprezintă tot ceea ce nu cunosc și un context nou, în care regulile lumii din care provin nu mai
au nicio valoare.

Practic, copiii se trezesc deodată într-o lume ale cărei reguli au posibilitatea să le creeze
ei înşişi.

Teoria lui Golding este că, odată confruntaţi cu această posibilitate, ei nu vor alege calea
raţională, ci pe cea dictată de instincte. Ralph, ajutat de Piggy, un băiat gras, cu ochelari –
simboluri ale inteligenţei şi ale lipsei de agresivitate – îi ajută să facă focul, folosindu-se de una
din lentilele lui Ralph, și să-şi construiască adăposturi. Îi convinge însă prin asta să îl urmeze în
continuare? Nu, copiii devin din ce în ce mai agresivi și trec, încet-încet, în tabăra unui alt copil,
un lider care domină prin teamă, Jack.

Jack are puțin altă perspectivă atunci când vine vorba de asigurarea nevoilor de hrană și
securitate. Pe prima o satisface vânând porci, cu o cruzime căreia Ralph i se opune, încurajându-i
pe copii că mănânce fructe puţin hrănitoare, dar care nu duc la acte de cruzime. Nici pentru cea
de-a doua nevoie esenţială Jack nu apelează la raţiune, ci, din nou, la instincte. În loc să ajute la
construirea adăposturilor, el își formează o mică armată, pe care o comandă despotic, şi care
păzește în mod constant, în ture, întreg grupul. De altfel, deşi focul reprezintă iniţial un mijloc de
a obţine şi hrană şi securitate, el este abandonat rapid de Jack, care consideră că sunt mult mai
eficiente vânarea animalelor ziua, consumul cărnii nepreparate şi vigilenţa paznicilor.

Moartea lui Simon, unul din copiii care se află inițial în tabăra lui Ralph, este moartea
simbolică a raţiunii şi a umanităţii. Din acel moment încolo, copiii abandonează cu totul
restricțiile vechii lumi și îmbrățișează noua sălbăticie, libertatea care nu recunoaște altă
autoritatea decât pe cea despotică. Asemenea copilului și tatălui din Drumul lui Cormac
McCarthy, Ralph și Piggy se confruntă cu nevoia de trasare a unei linii clare între cei buni și cei
răi – și, în multe ocazii, eșuează, momentul morții lui Simon fiind una dintre ele.

Mesajul lui Golding este, poate, unul moralist și nu din cale-afară de subtil. Iar finalul,
care te forțează, ca cititor, să schimbi perspectiva și să privești din afară tabloul copiilor mici,
murdari, jucându-se cu bețe și pietre, reduce totul la nimic mai mult decât un joc oribil pe care
niciun adult nu-l va lua în serios – adulții au și ei jocurile lor, până la urmă. Însă Golding e un
excelent povestitor – iar Împăratul Muștelor o să-ți vâre teroarea pe sub piele.

Spre deosebire de Golding, Jules Verne rămâne scriitorul deplin încrezător în viitorul
omenirii și în descoperirile științei, iar epopeicul său roman „Doi ani de vacanță”, este o mărturie
grăitoare a atașamentului său pentru partea luminoasă a vieții.
Împăratul muștelor a lui Golding este un roman allegoric în care acesta dorește să
evidențieze, atât o prezicere a ceea ce urma să devină dezumanizarea lumii modern, cât și o
descriere a consecințelor pe care Cel de-al Doilea Război Mondial le-a lăsat în urmă.
Dezumanizarea s-a produs treptat, iar războiul a fost un coșmar prin care însuși Golding a trecut.
 „Împăratul muștelor ” este o distopie unde dezumanizare e reflectată cu ajutorul unor
băieți de școală generală. Romanul spune povestea unui grup de băieți din Marea Britanie care
ajung pe o insulă pustie după ce avionul în care se aflau s-a prăbușit. Când aceștia se împart în
grupuri, unii dintre ei rămân uniți pentru a păstra pacea pe insulă, în timp ce alții devin violenți și
au un comportament ciudat. În cele din urmă, violența va conduce la crimă.
Golding pune în evidență lupta omului dintre civilizație (un comportament adecvat,
respectarea regulilor, menținerea echilibrului) și sălbăticie (încălcarea regulilor, imoralitate,
dorința de a deține puterea). Cu aceste aspecte, Golding își expune ideile despre schimbarea
drastică a umanității.
Unul dintre motivele pentru care băieții încep să se comporte violent poate fi cauzat de
pierderea speranței și a încrederii. Aceștia nu mai cred că cineva va veni să-i salveze. Încălcarea
regulilor și comportamentul inadecvat sunt consecințele nepăsării celor care ar trebui să-i
salveze, dar nu o fac. Văzând cum trec zilele fără vreo urmă de ajutor, copiii se transformă în
niște mici bestii. Lipsa hranei și a unei vieți decente îi fac pe aceștia să uite de cum ar trebui să se
comporte.
Contrastul dintre experiența lui Golding și imaginația sa conduce la o concluzie
importantă: umanitatea e pierdută.
La o primă citire, titlul pare nesemnificativ, dar are o importanță deosebită. Împăratul este
chiar capul unui porc pe care băieții l-au vânat, atârnând de un băț, în timp ce muștele zboară în
jurul lui. Capul porcului este simbolul răului și bestia care se află în interiorul fiecăruia dintre cei
de pe insulă.
Treptat, vânătoarea pentru hrană devine vânătoarea pentru putere. Conflictul dintre
civilizație și sălbăticie – sau conflictul dintre Bine și Rău – este reprezentat de către două
personaje principale: Ralph, protagonistul, și Jack, antagonistul.
Lord of the Flies , povestea lui William Golding despre școlarii britanici blocați pe o
insulă pustie, este de coșmar și brutală. Prin explorarea temelor sale, cum ar fi binele contra
răului, iluzia versus realitatea și haosul împotriva ordinii, Lord of the Flies ridică întrebări
puternice despre natura omenirii.

Bun vs rau

Tema centrală a Domnului muștelor este natura umană: suntem în mod natural buni, răi în mod
natural sau cu totul altceva? Această întrebare trece prin întregul roman de la început până la
sfârșit.

Când băieții se adună pe plajă pentru prima dată, invocați de sunetul de conică, nu au interiorizat
încă faptul că acum se află în afara limitelor normale ale civilizației. În special, un băiat, Roger,
își amintește că aruncase cu pietre asupra băieților mai tineri, dar își lipsea în mod deliberat
țintele, de teama de a fi retribuit de adulți. Băieții decid să înființeze o societate democratică
pentru a menține ordinea. Ei îl aleg pe Ralph drept lider și creează un mecanism brut pentru
discuții și dezbateri, desemnând că oricine deține conca are dreptul de a fi ascultat. Ei construiesc
adăposturi și își arată îngrijorarea pentru cei mai tineri dintre ei. De asemenea, se joacă pentru a
crea credință și alte jocuri, exultând în libertatea lor de treburile și regulile.
 Golding pare să sugereze că societatea democratică pe care o creează este pur și simplu
un alt joc. Regulile sunt la fel de eficiente ca entuziasmul lor pentru jocul în sine. Este de
remarcat faptul că, la începutul romanului, toți băieții presupun că salvarea este iminentă și, prin
urmare, regulile pe care sunt obișnuiți să le urmeze vor fi repede impuse. Pe măsură ce ajung să
creadă că nu vor fi întoarse în civilizație în curând, băieții își abandonează jocul societății
democratice, iar comportamentul lor devine din ce în ce mai înfricoșător, sălbatic, superstițios și
violent.
Iluzie vs. Realitate

Natura realității este explorată în mai multe moduri în roman. Pe de o parte, aparențele par să-i
condamne pe băieți la anumite roluri - în special Piggy. Piggy își exprimă inițial slaba speranță
că poate scăpa de abuzul și agresiunea trecutului său prin alianța sa cu Ralph și utilitatea sa de
copil bine citit. Cu toate acestea, el cade repede în rolul „tocilarului” agresat și se bazează pe
protecția lui Ralph.

Pe de altă parte, multe aspecte ale insulei nu sunt percepute în mod clar de băieți. Credința lor în
Bestie provine din propriile imaginații și temeri, dar ia rapid ceea ce băieților li se pare o formă
fizică. În acest fel, Bestia devine foarte reală pentru băieți. Pe măsură ce credința în Bestie crește,
Jack și vânătorii săi coboară în sălbăticie. Își pictează fețele, schimbându-și aspectul, pentru a
proiecta un chip înfricoșător și înfricoșător care le contrazice adevărata natură infantilă.

Mai subtil, ceea ce părea real la începutul cărții - autoritatea lui Ralph, puterea conchidei,
asumarea salvării - se erodează încet pe parcursul poveștii, dezvăluit a fi doar regulile unui joc
imaginar. În cele din urmă, Ralph este singur, nu există nici un trib, conca este distrusă (și Piggy
ucis) în infirmarea finală a puterii sale, iar băieții abandonează focurile de semnal, fără a face
niciun efort pentru a se pregăti sau a atrage salvarea.

La punctul culminant terifiant, Ralph este vânat prin insulă pe măsură ce totul arde - și apoi, într-
o răsucire finală a realității, această coborâre în groază este revelată ca fiind ireală. După ce au
descoperit că au fost de fapt salvați, băieții supraviețuitori s-au prăbușit imediat și au izbucnit în
lacrimi.

Ordine vs. Haosul

Comportamentul civilizat și rezonabil al băieților de la începutul romanului se bazează pe

întoarcerea așteptată a unei autorități ultime: salvatorii adulți. Când băieții își pierd credința în
posibilitatea salvării, societatea lor ordonată se prăbușește. Într-un mod similar, moralitatea lumii
adulților este guvernată de un sistem de justiție penală, forțe armate și coduri spirituale. Dacă
acești factori de control ar fi eliminați, implică romanul, societatea s-ar prăbuși rapid în haos.

Totul din poveste este redus la puterea sau lipsa ei. Ochelarii Piggy pot declanșa focuri și, astfel,
sunt râvniți și luptați. Conca, care simbolizează ordinea și regulile, poate provoca puterea fizică
brută și astfel este distrusă. Vânătorii lui Jack pot hrăni gurile flămânde și, prin urmare, au o
influență excesivă asupra celorlalți băieți, care fac repede ceea ce li se spune, în ciuda îndoielilor
lor. Doar întoarcerea adulților la sfârșitul romanului modifică această ecuație, aducând o forță
mai puternică pe insulă și reinstalând instantaneu vechile reguli.
Simboluri

La nivel superficial, romanul spune o poveste de supraviețuire într-un stil realist. Procesul de

construire a adăposturilor, strângerea de alimente și căutarea salvării sunt înregistrate cu un nivel
ridicat de detalii. Cu toate acestea, Golding dezvoltă mai multe simboluri de-a lungul poveștii
care încet încet crește greutatea și puterea în poveste.

Scoica

Scoica ajunge să reprezinte rațiunea și ordinea. La începutul romanului, are puterea de a-i liniști
pe băieți și de ai obliga să asculte înțelepciunea. Pe măsură ce mai mulți băieți se confruntă cu
tribul haotic, fascist al lui Jack, culoarea Conchului se estompează. În cele din urmă, Piggy -
singurul băiat care încă are încredere în Conch - este ucis încercând să-l protejeze.

Capul Porcului

Stăpânul muștelor, așa cum este descris de un halucinant Simon, este un cap de porc pe un vârf
consumat de muște. Stăpânul muștelor este un simbol al sălbăticiei crescânde a băieților, expus
pentru a fi văzut de toți.

Ralph, Jack, Piggy și Simon

Fiecare dintre băieți reprezintă naturi fundamentale. Ralph reprezintă ordinea. Porcul reprezintă

cunoașterea. Jack reprezintă violență. Simon reprezintă bunul și este de fapt singurul băiat cu
adevărat altruist de pe insulă, ceea ce îi face șocantă moartea din mâinile lui Ralph și a celorlalți
băieți presupuși civilizați.

Ochelarii Piggy

Ochelarii Piggy sunt proiectați pentru a oferi o viziune clară, dar sunt transformați într-un
instrument pentru a face foc. Ochelarii servesc ca un simbol al controlului mai puternic decât
Conch. Conca este pur simbolică, reprezentând reguli și ordine, în timp ce ochelarii transmit o
adevărată putere fizică.

Fiara
Fiara reprezintă teroarea inconștientă și ignorantă a băieților. După cum crede Simon,
„Fiara este băieții”. Nu exista pe insulă înainte de sosirea lor.

În concluzie, Golding evidențiează faptul că dorința de putere și frica sunt factori care îi
schimbă pe oameni chiar dacă sunt sau nu copii. Asemenea binelui, răul  face parte din ființa
umana. Această dorință de putere nu cunoaște vârstă.
 BIBLIOGRAFIE:

 1994 - Doi ani de vacanță, Editura Glykon, traducere Lydia Ciucă și Constantin

Ionescu-Boeru, 270 pag.
 sinteză de Anca Spiridon
 Andreea Stoenescu, interviu pentru Radio România Cultural
 William Golding, Împaratul mustelor (original: Lord of the flies), Editura
Humanitas, Bucuresti, 2006. Traducere de Constantin Popescu
