Camasile de Grigore Vieru Grigore Vieru e poetul zilelor noastre.

El a reusit sa se manifeste si sa ramana in memoria noastra, pentru ca permanent a pledat pentru o respiratie mai larga, spre o profunzime mai adanca. Din cartile sale aflam frumosul basm al mainilor care se trezesc ca pasarea in zori, ne minunam de ghidusiile copiilor, ne bucuram de lumina diminetii, ne intristam de consecintile razboiului. Tema razboiului ocupa un loc important in creatia lui Gr. Vieru, edificatoare in acest sens fiind poeziile Camasile, Razboiul, Intoarcere etc. Sunt poezii in care poetul reuseste sa se mentina intre hotarele sugestiei. Atitudinea lui e eligiaca, iar gandul se mentine in sfera unei dureri. Durerea ce se degaja din poezia Camasile capata dimensiuni mari. Gandul care domina poezia e cel al condamnarii razboiului. Poetul e atent la cele ce se intampla, la ecourile care-l patrund. Atmosfera de balada a poeziei e creata de spatiul si timpul nedeterminat si de caracterul universal a fenomenului descris moartea. E un spatiu cu hotare nedeterminate, iar timpul actiunii e fara hotare istorice : Ecoul lui si acum mai este viu, De ani prea lungi de-a randul si Tot vine la izvoare . Caracterul dramatic al poeziei se depisteaza chiar din prima strofa : Amara amintire de la fiu, aceasta fiind o precizare destul de sugestiva. Ideea este reliefata si in continuare: Ci maica lui / De ani prea lungi de-a randul / Tot vine la izvoare: / Ea si gandul. Drumul spre izvoare impune mai multe semnificatii, desi motivul venirii maicii este cunoscut (Si iar luand camasile in poala, / De cum ajunge sambata, / Le spala ), poetul lasa cititorului sa accepte si alte sensuri. Drumul la izvoare e o dovada a includerii izvorului (simbol al permanentei, simbol al tuturor inceputurilor) in opera scriitorului. Imaginea mamei pare coborata din legenda, fiinta ei e tesuta din mister si fantastic, ea seamana a fi ramas cu chipul pe care s-a asternut asteptarea. Aceasta e o predestinare a ei sa-si astepte copilul, necatand la faptul ca timpul trece. Gestul ei repetat (tot vine, si iar) aduna toata amintirea amara a fiului neintors de pe front si credinta nestramutata in posibilitatea intoarcerii. Patrunsa de gravitate situatiei maica traieste un destin coplesitor, destin in care e implicata cu toata dragostea ei de mama. Ea infrunta zadarnicia cu ajutorul credintei ca poate cine stie se va ajunge la capatul suferintei si zadarnicul nu va mai fi zadarnic : Si-atunci / Baiatul ei cel drag baiat / Cu ce sembraca, bunul, / Daca vine ?!. Intrebarea din finalul poeziei e apasatoare, e cu raspunsuri echivoce. Ea indeamna la cugetare. Toata poezia e un elogiu adus mamei, care isi duce misiunea pana la capat necatand la greutati si suferinta, misiunea de iubi copilul sau. Si poetul nostru reuseste aceasta din plin.