Ion Vinea, Declin

1. Cand ii cer explicatii, se inroseste tot si se eschiveaza. (cer = verb la persoana I, singular;
omonim lexico-gramatical)

2. Virgula folosita in versul „Cantecul trist, cantecul cel mai trist” are rolul de a izola, partial
doar, intrucat cea de-a doua virgula ceruta de situatia gramaticala lipseste, apozitia dezvoltata
„cantecul cel mai trist” de determinantul sau („cantecul trist”). Sintagma „cantecul cel
mai trist” este, asadar, o lamurire asupra primei sintagme, avand, de asemenea, si rol de
gradare a intensitatii.

3. viata de caine; pe viata; in viata; de-o viata, a lua viata

4. In poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei si cea a toamnei, care declanseaza
melancolia eului liric si care declanseaza monotonia bolnavicioasa in planul exterior ( „arborii
neajunsi la cer”, „turmele ce-si pasc soarta”, „frunzele care se dau in vant” ).

5. Marci ale subiectivitatii: „in mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultata din repetitia prepozitiei „intre” in ultima strofa a poeziei (anafora)
consta in sublinierea ideii ca intreaga natura este cuprinsa de tristetea toamnei. Atat lumea
vegetala, prin „arborii neajunsi la cer”, cat si lumea animala, prin „turmele ce-si pasc soarta”,
si chiar si elementele naturii, prin „apele ce-si urmeaza albia”, sunt cuprinse de vraja morbida
a anotimpului.

7. Tristetea eului poetic, care „intarzie” in planul sau interior, este transpusa in planul exterior
si corelata cu toamna tarzie. Asa cum intreaga natura asteapta prima zapada din an pentru a
se sparge monotonia existentei, pentru a rupe sirul de zile derulate identic, una dupa cealalta,
la fel si fiinta asteapta „sarutul” care sa ii incalzeasca sufletul. In asteptarea elementului
salvator (iarna, respectiv sarutul), cele doua planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea
interioara, a sentimentelor pare a acumula din ce in ce mai multa melancolie, aspirand
tristetea peisajului tomnatic, astfel incat omul pare a avea un aer bolnavios. Pe de alta parte,
natura isi urmeaza vechiile obiceiuri si nu manifesta nici revolta, nici nerabdare, acestea
fiindu-I atribuite de catre privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de neliniste si tristete.

8. Elegia este specia poeziei lirice care exprima sentimente de melancolie, tristete si care
reflecta o orientare a eului liric catre visare si izolare, sub impulsul unui pesimism
continuu si a obsesiei pentru moarte.
Eul liric din poezia Declin traieste o tristete anonima, vaga, continua, demult uitata in sine (
„o tristete intarzie in mine” ), care il determina sa observe doar ceea ce este deprimant si
dureros in jurul sau (“cantecul cel mai trist”, „glasul sterp”, „frunzele care se dau in vant” ).
Imaginea creata de aceste versuri este aceea a unei bucati de lume cuprinse de melancolie si
care, pentru a se salva, se „da in vant”, renunta asadar. Utilizarea acestei din urma expresii
poate conduce catre ideea ca eul liric este interesat el insusi de posibilitatea
sinuciderii. Prezenta acestor trasaturi demonstreaza caracterul elegiac al poeziei.

9. Limbajul poetic in textul lui Vinea este caracterizat in principal de expresivitate, autorul
nelasand cititorului doar indici asupra ceea ce doreste sa exprime, ci numindu-si sentimentele
in mod direct. Elementele cadrului natural sunt numite si nu doar sugerate, ca in poeziile
simboliste, de exemplu. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt, in cea mai mare parte, folosite cu
sensurile lor denotative, termenii isi mentin proprietatiile, acest lucru avand drept efect o
exprimare coerenta, concisa. Unele sintagme sunt totusi destul de dure („glasul sterp”,
„umilinta talangilor”, „arborii neajunsi la cer”, „turmele ce-si pasc soarta”). Puse sub semnul
metaforic al titlului, Declin, imaginile sugereaza destramarea lenta a fiintei, oboseala
existentiala, pustietatea, pentru ca „E toata viata care doare asa / Zi cu zi pe intinderea
stepelor”