Poezia Lacustră a fost publicată în revista Viaţa nouă în 1903 şi apoi inclusă în

volumul de debut Plumb din 1916. Elementele specifice care se regăsesc în poezie

sunt: sugestia, folosirea simbolurilor (lacustră, ploaia), accentul pus pe stările eului
liric.
Tema poeziei o constituie, descompunerea fiinţei umane şi a universului
înconjurător. În cazul eului liric se pune problema unei alienări spirituale datorate
ploii şi descompunerii materiei.
Titlul poeziei se referă la simbolul lacustră care reprezintă o locuinţă nesigură,
construită pe apă şi susţinută de piloni. În plan simbolic, sugerează de fapt starea de
nesiguranţă în care se află eul liric, fiind prins în propria lume şi pierzând contactul
cu exteriorul. Astfel lacustră devine un simbol nu numai pentru izolare şi
singurătate, dar şi pentru alienare şi chiar moarte.
Poezia este alcătuită din patru strofe, dispuse în mod simetric. Prima şi ultima
strofă conţin aceeaşi idee, subliniată prin repetarea versurilor „De-atâtea nopţi aud
plouând, / [...] Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Cele trei
versuri care se transformă în refrenul poeziei conţin două dintre motivele esenţiale
ale liricii bacoviene, ploaia şi singurătatea. Singurătatea devine o condiţie pentru
ieşirea din planul realităţii, pentru ca eul liric să poată percepe realitatea subiectivă,
care este în mare măsură un produs al imaginaţiei („mă duce-un gând”, „mi se
pare”). Întreaga poezie se organizează în jurul a două simboluri, ploaia care
reprezintă monotonia şi locuinţa lacustră, punte de trecere între terestru şi acvatic,
fiind un simbol pentru iluzia salvării şi izolarea eului liric.
Prima strofă descrie fenomenul de descompunere a materiei, sub acţiunea unei ploi
permanente redată prin intermediul verbelor  „plouând”, „plângând”. Degradarea
se face simţită treptat, trecându-se de la o reacţie personală: „De-atâtea nopţi aud
plângând”, la o reacţie cosmică valabilă pentru întreg universul: „Aud materia
plângând”. Zgomotul produs de căderea ploii provoacă o stare de nelinişte.. Ploaia
nu este un simplu element de decor, cum era natura la romantici de exemplu, ci este
însuşi agentul descompunerii materiei şi a eului. Singurătatea eului liric este o stare
care favorizează manifestarea subconştientului, a visului: „Sunt singur, şi mă duce-
un gând / Spre locuinţele lacustre.”
În strofa a doua sunt prezentate alte imagini vizuale care ţin de lumea
acvaticului: „scânduri ude” (epitet), „val”, „podul de la mal”. Dacă în prima strofă
era descrisă o stare de nelinişte provocată de ideea dezagregării materiale, în a doua
strofă monotonia se transformă în frică, spaimă de apropierea a acestui proces: „În
spate mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la
mal.” Frica este produsă atât de terestrul care este nesigur., cât şi de acvaticul care
pare să acapareze totul. Ca şi în alte poezii bacoviene, somnul se află în strânsă
legătură cu ideea de moarte, reprezentând o etapă pentru atingerea acesteia.
ÎnLacustră somnul este descris în ipostaza sa de coşmar, experienţa eului liric
petrecându-se în acest univers . Atracţia exercitată de acvatic se produce în timpul
nopţii, unde căderea ploii acţionează aproape hipnotic asupra „somnului” fiinţei şi a
lumii.
În strofa a treia starea de nelinişte şi de singurătate se unesc prin începuturile
mitice ale lumii: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...” Teama
de inexistenta produce desperare, dar şi resemnare în faţa dispariţiei lumii.
desperare se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii grei”, care ar trebui să fie
simboluri pentru stabilitate, se prăbuşesc sub acţiunea distrugătoare a apei.
spaima exprima apropierea sfârşitului lumii, pus în evidenţă  şi prin introducerea
motivului potopului biblic.
Ultima strofă o exprima pe prima, singura diferenţă fiind al doilea vers: „Tot
tresărind, tot aşteptând”. La fel ca şi în prima strofă, acest al doilea vers face
legătura între descompunerea exterioară şi interioritate deoarece subliniază starea
de nelinişte şi monotonie a eului lirc. Verbele la prezent din întreaga poezie sunt
folosite pentru a sugera permanenţa stărilor sufleteşti ale eului liric care asistă la o
acţiune în proces de desfăşurare: ”aud”, „sunt”, „dorm”, „tresar” etc. De asemenea,
se îmbină armonios imaginile vizuale cu cele auditive: „aud plouând”, „mă duce-un
gând / Spre locuinţele lacustre”, „scânduri ude” etc.
Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a
sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei,
muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională.

George Bacovia creează în întreaga sa lirică o “atmosferă de copleşitoare dezolare,

de toamne r.eci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia
morţii şi a neantului, o decompunere a fiinţei organice.” (Eugen Lovinescu).