Ultima noapte de dragoste

întâia noapte de război

Camil Petrescu
-relația dintre personaje-

Scriitor care a trăit în orizontul cunoașterii, pătruns de gustulamar al filosofiei, Camil

Petrescu exemplifică, prin bogata sa experiență spirituală, natura artistului lucid.
Teoretician al noului roman (Noua structură și opera lui Marcel Proust), Camil
Petrescu susține perspectiva proustiană asupra literaturii ce exprimă autenticitatea
trăirilor. Acesta afirmă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrază simțurile mele. Din mine însumi nu pot ieși”. Romanul „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” surprinde, din punct de vedere tematic, drama
intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de experiențe absolute. Este un roman de
analiză psihologică, întreprinsă în raport cu doi factori capabili să schimbe cursul
vieții: iubirea și războiul.
Apărut în 1930, după ce fusese anunțat sub mai multe titluri, romanul
urmărește trei ani (1914-1917) din experiența lui Ștefan Gheorghidiu. În roman sunt
dezbătute, respinse sau anticipate idei din filosofia lui Kant,Hegel, Bergson, Husserl,
din creația și estetica lui Proust. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
este un roman modern, de tip subiectiv, având drept particularități: unitatea
perspectivei narative, redactarea la timpul prezent, memoria involuntară, luciditatea
autoanalizei. De asemenea, scriitorul pune în discuție anticalofilismul, apreciind că
„stilul frumos este opus artei”.
Personajul (fr. personnage, lat. persona- mască de teatru,personaj,rol,actor,
persoană),definit din perspectivă morală,sociologică,estetică,este denumit erou atunci
când se află în centrul acțiunii și polarizează afectivitatea cititorului.Personajele pot fi
clasificate după locul ocupat în operă (principale,secundare,episodice),după
semnificația etică (pozitive,negative),din punctul de vedere al raportului cu realitatea
(fatastice,legendare,istorice).
Relațiile dintre personajele Ștefan Gheorghidiu și Ela sunt evidențiate de
cele duă teme, sugerate chiar din titlu: dragostea și războiul. Acțiunea, ilustrată
modern, prin artificiul compozițional de răsturnare a planurilor temporale, evidențiază
relațiile protagonistului cu Ela. Întregul conflict gravitează în jurul suferinței lui
Ștefan, generate de drama incertitudinii. Construcția subiectuui este menită să pună în
evidență cele două planuri temporale ale discursului narativ: prezentul frontului și
trecutul poveștii de dragoste.
Protagonistul ilustrează concepția lui Camil Petrescu. „eroul de roman
presupune un zbucium interior, loialitatea, convingere profundă,(...) caractere
monumentale, în real conflict cu societatea”. El este superior moral celorlalți prin
aspirația către ideal, iubire.
 Ștefan Gheorghidiu este o conștiință incapabilă de compromisuri, neputând
glorifica înșelăciunea. Este introspectiv, conștient de supremația lucidității: „Atenți,
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc așa cum, de altfel, atenția sporește
și durerea de dinți. Marii voluptoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și
ultraucizi”. Personajul este un inadaptat superior într-o lume comună, societatea fiind
pentru el un veritabil „pat al lui Procust”; este un hipersensibil care amplifică
semnificația unui gest, a unei priviri cuvânt, până la proporțiile unei catastrofe:„Gestul
acesta avea o eleganță acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu
convingere, ca un semn de distincție. Acum nu mai era, mai aproape vorbind, decât un
gest de acreală distinsă... N-avem nico dovadă că mă înșela, dar aveam acum
certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de a face impresie”.
Este un om de o inteligență incontestabilă, ancorată nu numai în domeniul
profesiunii sale, în care realizările sunt arbritrare: „Cuvântul e oricând mijlor
imperfect de comunicare. Tot ce e scris, tot ce e adevăr, to ce e conținur real scapă,
printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite”. Imaginea Elei este
construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu
făcea concesii sentimentului. Ela este o expresie a mediocrității și a superficialității.
Maniera de costrucție a personajului este cea romantică. Atât timp cât ea este de
vulgaritate, se află deasupra celorlalte femei prin imaginea pe care și-o păstrează în
mintea lui Gheorghidiu: nu este numită, este menținută într-un anonimat superior și
misterios. În momentul în care, coborâtă de pe soclu, se amestecă în gloată, în
societatea meiocră, frivolă, meschină, este numită Ela.
Dialogul desre iubire la popotă provoacă o reacție violentă a eroului, care
consideră că „cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Astfel, prin memorie involuntară, se declansează amintirile legate de cei doi ani și
jumătate de căsnicie cu Ela: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală”. Eroul, natură reflexivă, analizeză cu luciditate
stările interioare, însetat de certitudini și de adevăr. Plimbarea de la Odobești
declanșează criza de gelozie, punând sub semnul incertitudinii fidelitatea Elei. Mici
incidente, gesturi fără importanță, priviri schimbate de ea cu domnul G., avocat
obscur, dar bărbat monden, sporește suspiciunile : „Nevasta-mea avea o voce ușor
emoționată”.
În opinia mea, modul în care mesajul operei se reflectă în evoluția relației
dintre cele două personaje se bazează pe faptul că atmosfera apocaliptică a războiului
aduce „falimentul iubirii”. În concluzie, romanul lui Camil Petrescu are în vedere
principiile moderniste formulate de E. Lovinescu: trecerea prozei de la mediul rural la
cel urban, prezența intelectului ca tip de personaj.