Enigma Otiliei

George Călinescu
-tema și viziunea-

Critic și istoric literar, dar și romancier, poet și dramaturg, G. Călinescu este o

personalitate remarcabilă a literaturii române. El s-a diferențiat progamatic de
scriitorii epoci sale, devenind autorul primelor romane citadine de factură clasică, nu
analitice, nici psihologice, așa cum au scris Camil Petrescu sau Anton Holban.
Publicat în 1938, „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice, de
puternică afirmare a acestei specii. Opera lui George Călinescu este un roman realist,
de tip balzacian. Astfel, realismul se concentrează prin: temă, simetria semnificativă,
specificul secvențelor narative, portretizarea personajelor. Balzacianismul este ilustrat
chiar de la început prin grija pentru precizarea locului și a timpului acțiunii:„Într-o
seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim...”.
Un alt aspect modern este interesul pentru procesele psihice deviante,
motivate prin ereditate și mediu: alienarea și senilitatea. Simion Tulea represintă
categoria estetică a urâtului, grotescului. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre
demență, este o copie a tatălui. Aurica, fată bătrână, invidioasă și rea, este o copie
degradată a mamei; obsesia fiicei (căsătoria) se aseamănă (prin faptul că îi guvernează
existența) cu obsesia mamei.
Romantismul textului este susținut de gruparea antitetică a personajelor, de
analiza sentimentului erotic ce implică accente lirice în cazul iubirii dintre Felix și
Otilia, de câteva descrieri livrești într-un registru fantastic.
Compozițional, discursul narativ este structurat în douăzeci de capitole,
numerotate cu cifre, fără titluri. Prin temă, romanul este balzacian și citadin, deoarece
se constituie ca o frească a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea,
prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică. Imaginea
societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr. Romanul e
realist-balzacian prin cultivarea unor detalii ca motivul moștenirii și al paternității.
Titlul inițial al romanului, „Părinții Otiliei”, ilustrează motivul literar al
paternității, întocmai ca în romanul balzac „Moș Goriot”. Editorului i s-a părut mai
sugestiv titlul „Enigma Otiliei” deși G. Călinescu precizează că: „... nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede că o are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi,
în veci, fata care îl va respinge, dându-i, totuși, dovezi de afecțiune”.
Acțiunea romanului începe cu evocarea lui Felix, orfan, absolvent al
Liceului Internat din Iași, care vine la București, în casa unchiului și a tutorelui său
legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este stăpânit de
instinctul avariției, astfel că ezită să-l primească pe Felix. Bătrânul o crește pe fiica sa
vitregă, având intenția de a o înfia, dar se teme de Aglae, „baba absolută fără cusur în
rău”, care urmărește îndeaproape fiecare mișcare ce ar putea pune în pericol
moștenirea fratelui ei.
Conflictul romanului se bazează, deci, pe relațiile dintre două familii înrudite,
a lui Costache Giurgiuveanu și a Aglaei, un conflict de natură succesorală, așa cum s-a
văzut. Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei. Pornind de la teza:„obiectul romanului este omul ca
ființă morală”, G. Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea
de adaptare la lume: cei care se adaptează moral – Felix și Pascalopol și cei care se
adaptează automatic, instinctual – cocheta, fata bătrână, avarul, dementul senil.
În mod direct, naratorul oferă detalii despre starea civilă și gradele de
rudenie ale personajelor, reunite, sub pretextul jocului de table, la începutul
romanului. Singurii intruși portretizați acum sunt Felix și Pascalopol. Prin
caracterizare indirectă, se completează „fișele” biografice ale personajelor.
O excepție de la „determinismul” balzacian o constituie portretul Otiliei,
realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea poliedrică. Otilia este
fascinantă și exercită o atracție irezistibilă pentru majoritatea celor din jur. Ea este
expansivă, capricioasă, dar și onestă. Îi declară lui Felix că îl iubește, dar oscilează
între acest sentiment și nevoia de echilibru.
În ansamblu, caracterizarea personajelor se bazează pe ideea balzaciană,
potrivit căreia mediul își pune pata asupra evoluției individului. Tipurile
întruchipează: avarul, arivistul, fata bătrână, „baba absolută”, moșierul rafinat,
maniacul, „eternul feminin”. Acestea sunt construite progresiv, pornind de la detalii
exterioare: descrierea locuinței, a fizionomiei, a gesturilor, în ideea de a sugera faptul
că detaliile oferă posibilitatea de a înțelege întregul.
Secvența din incipit este realizată prin metoda realist-balzaciană:situarea
exactă în timp și spațiu, veridicitatea, susținută prin detaliile topografice, notarea
detaliului semnificativ. Intrarea în universul cărții se realizează printr-o tehnică a
cercurilor concentrice prin care ne apropiem, prin mișcări succesive, de un spațiu și un
orizont existențial din ce în ce mai îngust. Descrierii care pornește de la o geografie
reală îi urmează o secvență-cheie, reunind toate personajele romanului. Secvența
reunirii familiale din salonul casei Giurgiuveanu prilejește prezentarea personajelor în
ipostaze definitorii, surprinderea relațiilor dintre ele, fixarea conflictului.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este o operă pe care Mircea Cărturescu o
consideră metaroman și care anticipează postmodernismul. Opera este un roman
realist, dar depășește modelul realismului clasic; este, după cum s-a spus, de un
balzacianism fără Balzac, prin spiritul critic și polemic, prin valorificarea unor
elemente ale modernității.