IOAN SLAVICI

Moara cu noroc

Mare clasic al literaturii române, Slavici se remarcă printr-o operă de dimensiuni vaste, care cuprinde
nuvelistică, basme (Zâna Zorilor), romane (Mara), piese de teatru (Fata de birău) și memoralistică (Amintiri,
Lumea prin care am trecut). Cele mai valoroase producţii sunt, fără îndoială, nuvelele pentru că acestea
dezvăluie talentul de prozator al lui Slavici.
Pe parcursul celor șase volume se oglindeşte realist viaţa socială a satului ardelean, prin evocarea
procesului de formare a micii burghezii, secondată de procesul de pauperizare a ţărănimii. Prin personaje
reprezentative se întruchipează conflicte și trăsături esenţiale specifice acestei perioade istorice, dar şi zonei
geografice din care fac parte. Sunt reflectate, de asemenea, vechile orânduiri, obiceiurile şi superstiţiile, morala şi
prejudecăţile oamenilor simpli, creându-se astfel un tablou etnografic, psihologic și social autentic al satului
transilvănean.
Unul dintre principalele aspecte pe care Slavici l-a sancţionat fără milă este banul şi puterea distructivă
a acestuia. Tema este recurentă şi apare reluată în nuvele precum Comoara sau O viaţă pierdută ori în romanul
Mara. În niciuna dintre aceste producţii literare însă nu se atinge nivelul cel mai înalt al artei de prozator, de
analiză psihologică, precum în nuvela Moara cu noroc.
În afară de această temă, urmarind aspectul moralizator, Slavici se opreşte asupra figurilor luminate din
lumea satului ,preotul şi învăţătorul, care, prin puterea exemplului personal, reuşesc să demostreze că prin muncă
lucrurile pot evolua (Budulea Taichii sau Popa Tanda). Iubirea este şi ea surprinsă, mai ales din punct de vedere
al incompatibilităţii personajelor şi al încercării acestora de a învinge opreliştile de ordin social.
Titlul este antifrastic, denumeşte locul unde se petrece acţiunea nuvelei şi în care se ascund conflictele,
atât de natură exterioară, cât mai ales de ordin interior. Moara este de fapt un han, iar in literatura romană acesta
este o construcţie izolată, situată la întretăierea de drumuri şi destine, un spaţiu protector care se închide înspre
lumea din afară şi se deschide frământării interioare. Moara sugerează măcinarea de oameni şi destine şi se leagă
de motivul fortuna labilis (*Noroc / soarta schimbătoare) în sensul că este supusă şansei, hazardului.
Tema o constituie urmările negative produse de patima achizitivă, patima banului și consecinţele
nefaste pe care banul le are asupra vieţii sufleteşti a individului, dar şi asupra destinului său. La baza nuvelei stă
convingerea personală a autorului exprimată în multe dintre operele sale, că sărăcia are puterea miraculoasă de a
prezerva echilibrul sufletesc al individului şi că pe cale de consecinţă, goana după avere îi răpeşte liniştea şi
generează nenorociri, conducând în ultimă instanţă la pierzanie.
În ceea ce privește compoziţia nuvela este văzută de mulţi ca un roman în miniatură, datorită
conflictului puternic reliefat, dar şi a individualităţii personajelor. Nuvela se întinde pe 17 capitole şi are o
structură circulară pentru că se deschide și se închide cu vorbele bătrânei care nu este doar un depozitar al
moralei tărăneşti, ci şi un purtător de cuvânt al autorului însuşi. Această structură subliniază ideea de univers
închis asupra lui însuși, din care nu se poate evada.
Subiectul este se aseamănă unui grafic liniar, la început, sinusoidal pe întreg parcursul nuvelei , pentru
a reveni la sfârșit la prima formă. Inițial, familia cizmarului Ghiţă se situează într-o stare de echilibru, sfărâmat
de dorinţa eroului de a-şi schimba statutul social, fapt cenzurat de etica populară. Pentru a-şi atinge scopul, ia în
arendă cârciuma de la Moara cu noroc şi începe să ducă un trai tihnit, tulburat însă de apariţia neaşteptată a lui
Lică Sămădăul. Stăpânit de dorinţa de a acumula şi mai multă avere, Ghiţă abandonează atitudinea precaută de la
început şi devine complicele lui Lică. Deşi încearcă în mai multe ocazii să-l predea autorităţilor, Ghiţă se
impiedică nu de considerente morale, cât de dorinţa nestăvilită de a-şi spori câştigul. Pentru aceasta, devine
părtaş la furturi, violenţe și chiar crime. La final, îşi sacrifică soţia, sperând că astfel va putea în sfârşit să-l
prindă pe Lică, însă planul lui este dejucat o dată în plus de acest prsonaj malefic şi toţi actanţii nuvelei implicaţi
direct în conflict îşi găsesc sfârșitul violent, pedepsiţi fiind de un autor care crede în aspectul moralizator al
creaţiei sale.
Focul care mistuie atât hanul cât şi corpurile Anei şi al lui Ghiţă are un efect chatartic, pentru că
purifică locul şi le permite celor rămaşi în urmă să ia viaţa de la capăt altundeva.
Ghiță este puternic individualizat printr-o varietate de trăsături sufleteşti contradictorii, care se nasc din
incompatibilitatea dintre atracţia irezistibilă către înavuţire şi dorinţa lui înnăscută de a rămâne un om cinstit. În
interiorul lui vieţuiesc doi indivizi ale căror glasuri se anulează reciproc, ceea ce îl transformă pe cârciumar într-
un adevărat câmp de bătălie între două îndemnuri opuse, unul care îl recheamă la viaţa onestă de dinainte şi altul
care îl ispiteşte la complicităţi necinstite.
Lică intuieşte slăbiciunea lui Ghiţă pentru bani şi o exploatează în favoarea sa. Episodul în care Ghiţă
încuie toate uşile şi-şi contemplă pierdut averea strânsă este impresionant. Patima achizitivă îl transformă,
determinându-l nu numai să-şi abandoneze principiile morale, ci şi să se înstrăineze de copii şi de soţia pe care
altădată o iubea cu toată fiinţa. Impiedicat să-şi trăiască azi-ul de teama unui mâine incert şi din pricina
culpabilităţii, Ghiţă devine închis în sine, agitat, iute la mânie şi gata oricând să lovească pe cineva. Soţul tandru
și tatăl bun, pervertit şi ticăloşit de bani, Ghiţă de acum se ascunde şi trăieşte cu conştiinţa afundării zilnice în
necinste.
Fondul său uman pozitiv este anulat la final de dorinţa oarbă de răzbunare, pentru care îşi sacrifică
propria soție. Moartea lui este o pedeapsă a îndrăznelii de a-şi fi depăşit statutul.
Ana, „cuminte şi frumoasă, prea blândă la fire și prea aşezată”, înregistrează schimbările survenite în
coportamentul soţului său, dar, din devotament, nu abandonează cu ușurință credinţa ei că-şi duce viaţa alături de
un om cinstit. Dezamăgită şi îndurerată, Ana se lasă fascinată de farmecul viril al lui Lică, pe care la început îl
intuise om rău şi primejdios.
Slavici se dovedeşte un fin cunoscător al psihologiei feminine. Ana este supusă acestui zbucium
sufletesc la vârsta la care cântecul şi jocul nu dispar încă din sufletul femeii. Trădarea soţului nu este un gest
necugetat, ci este generată de dispreţul care înlocuieşte iubirea pe care i-o purtase în suflet. Forţa care
declanşează acest mecanism impresionează prin putere. Declaraţia de dragoste pe care i-o face lui Lică,
dezvăluie în această fiinţă fragilă un caracter ferm, dar şi capacitatea de concentrare voliţională în luarea unei
decizii.
Lică este un personaj cu o structură aparte, deşi suferă de o linearitate, în sensul că de la început până
la sfârşit dovedeste un caracter ferm, care nu se abate niciodată de la linia autoimpusă. Diabolic, Lică se lasă din
când în când sedus de gustul sângelui. Nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi consolida statutul de rege peste
porcari: fură, bate, înşală, depune mărturie mincinoasă, face trafic de influenţă şi ucide.
Portretul fizic, conturat cu deosebită grijă de autor, ne dezvăluie un bărbat în floarea vârstei, cu ochii
verzi şi sprâncenele împreunate şi cu o vestimentaţie care trimite mai degrabă la o clasă socială superioară, decât
la un porcar. În spatele acestui portret intuim instinctualitatea, forţa, dar şi cruzimea eroului. Primitivitatea lui
este dublată de un soi de nobleţe sălbatică. Inteligent şi generos cu cei care-l ajută este necruţător faţă de
trădători. Încrâncenarea sa se domoleşte doar la petreceri, când devine vesel si bun.
Lică nu se lasă niciodată impresionat şi nici nu are momente de slăbiciune, în afara celui de după
despărţirea de Ana. Intrat cu forţa în biserică, aflat în pragul nebuniei, Lică simte că lumea întreagă i s-a pus
împotrivă şi se dezlănţuie.
Autocontrolul nu îl părăseşte nici chiar în momentul morţii, pentru că el este artizanul propriei
sinucideri,s căpând astfel pedepsei oamenilor, dar supunându-se celei divine.
În afară de modalităţile tradiţionale de caracterizare, Slavici alge să-şi contureze eroii şi prin apelul la
numele pe care îl dă acestora. Ghiţă, diminutiv de la Gheorghe, atestă statutul de slugă al acestuia. Ana este o
victimă, sacrificată pentru atingerea unui scop mai înalt, aşezându-se în linia deschisă de Ana lui Manole şi
închisă de Ana lui Vasile Baciu din romanul Ion. Lică este diminutiv de la Vasile (*basileus- rege în greacă) și
samado- porcar, ceea ce sugerează că autorul a dorit să îi reconfirme statutul de rege peste porcari și prin recursul
la antroponim. Nu întâmplător, bătrâna nu are nume, devenind vocea unei colectivități.
Personajele conturate de Slavici nu au o comportare rigidă, dictată de anumite prejudecăţi morale, căci
autorul le dă libertatea de a se manifesta după propriile îndemnuri sufleteşti, în împrejurările în care le pune
viaţa. Ni se relevă nu doar caractere formate, ci şi modul în care oamenii ajung să fie aşa cum sunt, ca rezultat al
înrâuririlor care s-au exercitat asupra lor sau al condiţiilor sociale în care traiesc. Metoda utilizată se
concretizează în atenţia pe care autorul o acordă evenimentelor aflate în directă legatură cu personajul, care este
pus să acţioneze sub ochii noştrii.
Slavici nu înfrumuseţează, ceea ce face din el un observator nepărtinitor în spirit realist, desăvârşit. În
concepţia sa fiecare personaj este un destin, care oricum se va împlini accentuând ideea de fatum (*destin, în
mitologia greco latină). Şi personajele au conştiinţa faptului că soarta le este prestabilită şi nu se pot opune. Concepţia
fatalistă aspura vieţii este reflectată cu precădere în cuvintele bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci
dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Observăm marea putere de interiorizare a
personajelor, atâta vreme cât se accentuează nu numai manifestările externe, ci mai ales zbuciumul lăuntric. Eroii
au plusuri şi minusuri, ceea ce conduce la conturarea unui portet complex cu trăsături contradictorii. Arta
portretului rezidă tocmai din aceea că personajul se construieşte în aceeaşi măsură din observaţiile autorului
moralist, din propriile sale mărturisiri şi din reacţiile sufleteşti ale celorlalte personaje.
Călinescu apreciază Moara cu noroc ca fiind primul „western românesc". Identificăm elementele
specifice western-ului care se regăsesc operă: locul arid, hanul izolat la marginea lumii echivalentă cu marginea
legii, porcarii - cowboy-lor, jandarmul Pintea – șeriful și țiganii.
Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuință și înțelepciune,
pentru fericirea prin iubire de oameni și orice abatere de la aceste principii este grav sancționată de autor.