LUCIAN BLAGA

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Atitudinea anticlasică, anticonservatoare și împotriva tradiției îl înscrie pe Blaga în modernism și face

ca acesta să fie considerat primul poet din cultura română care reușește să sincronizeze formele poetice
autohtone cu cele europene. Modernismul blagian reiese din opțiunea pentru versul liber și îngâmbament care
permit exprimarea fluxului ideilor și a intensității sentimentelor și care, în același timp, constituie modalități de
transmitere a mesajului filosofic al poeziei sale.
Apariția în 1919 a volumului de versuri Poemele luminii a creat contemporanilor sentimentul că se află
înaintea unei voci lirice de excepție și a unui filosof original. Blaga este întemeietor de sistem filosofic în
cultura română. El a debutat și ca poet și ca filosof și va manifesta aceași preocupare duală de-a lungul întregii
sale existențe, creând, pe lângă o impunătoare operă literară, și un sistem filosofic expus în cele trei trilogii: a
cunoașterii, a culturii și a valorii.
Format prin studii universitare vieneze în atmosfera filosofiei și literaturii europene din al doilea
deceniu al secolului al XX lea, Blaga a fost receptiv la principiile expresionismului, un curent artistic manifestat
inițial în cultură și afirmat în timpul Primului Război Mondial ca o amplă mișcare ideatică în literatura germană.
În esența sa, expresionismul se leagă de protestul intelectualilor împotriva spectacolului degradant al lumii
intrate în vâltoarea războiului. Revolta împotriva birocratismului sufocant și un strigăt de avertisment împotriva
rigidității tehnicismului ce standardiza omul, care îl vor uniformiza și-l vor îndepărta de esența lui, reprezintă
alte fațete ale curentului la care Blaga va adera. Orașului modern expresioniștii îi opuneau întoarcerea spre
natură, spre spiritualitatea arhaică păstrată în literatura populară și în mitologia națională și universală.
La conturarea originalității poeziei lui Blaga au contribuit, în proporții diferite, noutatea imagistică și
senzorială, tehnica artistică, simbolistica surprinzătoare și problematica ideatică. Originalitatea sa este dublată
de o sensibilitatea modernă și de o percepție intelectualizată a lumii.
Lirismul poetului se caracterizează printr-un dramatism interior ce integra trăirile sufletești în percepția
vibrației cosmice.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este pentru prima dată publicată de către profesorul
Sextil Pușcariu în revista „Glasul Bucovinei” în 1919 și inclusă ulterior în primul volum al poetului Poemele
Luminii, între dedicația către Cornelia Brediceanu și poemul Sufletul și umbra sa.
Deși poezia este anterioară operei sale filosofice, revelator pentru explicarea acesteia este un eseu
publicat ulterior intitulat Cunoașterea luciferică în care Blaga considera că putea circumscrie o cunoaștere
paradisiacă (logică, fundamentată pe raționamente și axiome, pe observații și problematizări care-și propuneau
să reveleze, să numească și să expliciteze misterul) și o cunoaștere luciferică (acea probată, poate pentru prima
dată, de Adam la Pomul Cunoașterii, bazată pe un intelect exaltic care urmărește nu doar păstrarea, sau mai
mult nu demontarea ci sporirea, potențarea tainelor lumii). Natura ei nu conta în absența cunoașterii, deși este
considerată a fi minus cunoaștere, ci într-o cunoaștere paradoxală care ar duce la adâncirea misterului, exact
această natură și aderența poetului la ea sunt transpuse metaforic în prima artă poetică a lui Blaga. Cu toate
acestea ea nu poate fi considerata așa cum au procedat mulți exegeți (persoane care seocupă cu interpretarea,
comentarea, explicarea istorică și filologică a unui text literar, religios, juridic) o introducere în concepția sa
filosofică, ci trebuie reinterpretată și deși alte unghiuri capabile să deschidă sensurile multiple ale mesajului
poetic.
Tema poeziei ilustrează cunoșterea ce înseamnă iubire, intensitatea iubirii fiind exprimată prin
metafora „corola de minuni”, c motiv central ce definește starea spirituală de „iluminare” a eului liric.
Titlul este extrem de penetrant și fixează centrul de greutate al sensului. Verbul la negativ a strivi are
conotații puternice, iar abundența mărcilor eului liric și anume aglomerarea pronumelui personal și alăturarea
de desinența de persoana I a verbului – „eu strivesc”, accentuează aderența totală a eului liric la o anumită
conduită gnoseologică asumată. Metafora „corola de minuni a lumii„ definește tocmai reprezentarea sinetică și
simbiolică a tainelor universului, particularizate prin sintagmele flori, ochi, buze și morminte prin care Blaga
sugerează elementele esențiale ale existenței: flori – puritatea, ochi – cunoașerea/spiritulaitatea, buze –
iubirea/logosul, iar morminte – moartea.
Dacă ne referim la structura compozițională, observăm că poezia dezvoltă un mic scernariu ideatic
care se grefează pe o structură compozițională monolitică ,o singură strofă, dar cu sinuozitatea marcată prin
îngâmbament (*versul se continuă brusc în versul următor, tehnică poetică modernistă) care să amintească de oscilațiile atitudinii
eului liric. Monologul liric este o confesiune ce debutează prin reluarea în întregime a titlului al cărui mesaj este
completat și adnotat : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /
în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Incipiul este reprezentat de devenită senzație trăită și receptată de eul liric până în străfundurile ființei
sale, „lumina mea”, imaginată ca un principiu energetic univdersal. Valența dublă a sintagmei „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, o dată titlu, o dată incipit, precum și așezarea ca prim termen al pronumelui „eu”
sugerează nevoia impetuasă a eului liric de a-și depăși limitele și de a cuprinde universul întreg.
Prima secvență, pune în lumină relația dintre eul liric și univers din perspectiva modului de cunoaștere
a lumi. Devotat misiunii sale de credință Blaga, proclama primatul misterului: „câteodată datoria noastră în
fața unui adevărat mister nu este să-l lamurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să îl prefacem într-un mister
și mai mare”. Taina reprezintă cheia păstrării spiritualității amenințate cu distrugerea,iar ideea aceasta va fi
constant susținută atât în lucrările sale filosofice, cât și pe parcursul întregii sale creații poetice de la versurile
poeziei Dar munții unde-s? din primul volum prin versul „Eu am crescut hrănit de taina lumii„, până la
poemele publicate postum precum Înțelepciune de grădină care se deschide cu „Decât orișice lumină/ mult mai
rodnică e taina„.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
A doua secvență fixează termenii antitezei eu – ceilalți și se așează în fața celor ce aderă la o
cunoaștere rațională și care vor să reveleze tainele universlui printr-un demers logic o altă atitudine. În
continuare, într-o a treia secvență lirică, poetul adâncește ideea opoziției sale față de lumina altora printr-o
comparație metaforică, semn distinctiv al propriei sale concepții artistice, evident și în multe alte poezii, (eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină –/ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna). „Luna care cu lumina ei mai săracă
nu dezvăluie, ci potențează dând cele mai frumoase efecte comparative cu arta în raport cu știința. Există lucruri
adânci care în lumina artei pot fi înțelese mai limpede decât în lumina științei. Se spune că apa unor mări e mai
stravezie în lumina lunii decât în lumina soarelui.”
Sintagma: largi fiori de sfânt mister poate să sugereze, pe de-o parte, intensitatea trăirilor sufletești ale
eului liric și, pe de altă parte, înfiorarea în fața sentimentului iubirii. Este dezvoltată aici ideea imposibilității
efective de a atribui o accepțiune rațională tainelor neștiute ale realității ceea ce sporește atitudinea poetului de a
le îmbrățișa cu inima, cu iubirea.
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Cea din urmă secvență reprezintă o motivare a gestului eului liric căci eu iubesc... și o concluzie în
același timp. Iubirea este resortul primar care leagă omul de matrice, de elemente, de origine. Iubirea resimțită
prin cunoaștere atinge dimensiunea materială prin desăvârșirea eternului feminin sau dimensiunea ideală,
luciferică ce stă la baza atitudinii eului liric, fapt relevat în finalul poeziei, iubirea misterului evidențiată prin
enumerația „căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”. Prezența persoanei I sg. se manifestă atât în
desinența verbelor cât și prin pronume și susțin ideatic lirismul subiectiv. De asemeni lumina devine laitmotiv.
Antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere care se realizează la nivel morfologic prin opoziția verbelor
„sugrumă” / „sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”- cunoașterea paradisiatică, opusă
sintagmelor „lumina mea” și „lumina ce-o simt”- cunoașterea luciferică, sunt elemente de opoziție ale textului.
 Toate figurile semantice, metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, metafora plasiticizantă „ un
zbor de lăstun / Iscălește peisajul” sau „...prin oraș / Ploaia umblă pe catalige”, repetiția „eu / eu cu lumina
mea” pun în evidență ideea poetică și substratul filosofic al textului.
Limbajul artistic este determinat de planul filosofic secundar. Nu există notarea unei stări de spirit sau
o descriere, ci poetulurmărește mereu relevarea unei idei printr-o comparație cu lumea materială „si-ntocmai
cum cu razele ei albe luna / nu micșorează, ci tremurătoare / sporește și mai tare taina nopții / așa îmbogățesc
și eu întunecata zare.” Ineditul de ordin spiritual este realizat prin aspectul versificației, Blaga cultivând versul
liber, cu metrica variabilă și ritmul interior determinat de gândirea sa profund metafizică.
Această artă poetică ne dezvăluie astfel că poezia este o proiecție a gândirii analogice dezvoltată și de
Baudelaire în poemul Corespondențe ,poetul se așează în mijlocul unor rețele de corespondențe care se crează
între elementele exterioare și captează toate aceste vibrații transpunându-le în poezie, dar și proiecție a simpatiei
intelectuale promovată de Henri Bergson în teoria intuiției: artistul se așează în interiorul obiectului printr-un fel
de simpatie, înlăturând cu ajutorul intuiției bariera pe care spațiul o interpune între el și modelele și nuanțe
astfel palpitând sufletul lucrurilor).
Plecând de la ideea de dragoste, această poezie ni se dezvăluie și ca o pledoarie pentru încerarea de a
reface cuplul primordial prin iubire. Pornind de a sensurile cuvântului lumină, prezent în chiar titlul volumului,
devenit ulterior simbol, putem circumscrie acestuia și sensul de ființă iubită, alegând ca argument texte precum
Izvorul nopții (Așa-s de negri ochii tăi lumina mea) sau Lumina (Lumina ce o simt năvălindu-mi/ în piept cănd
te văd, minunato). Pe cale de consecință, versul Eu cu lumina mea putea fi înțeles nu numai ca modalitate de
cunoaștere a lumii și de a-și concepe creația diferit atât față de Arghezi, cât și față de Barbu, dar poate fi
interpretat și prin prisma acelui eu cu iubita mea, mărturuie a existenței uneia din cele mai mari mistere din
totdeauna, dragostea.
Capodopera blagiană este evidențiată prin atitudinea poetului în fața marilor taine ale universului, prin
ilustrarea raportului eu-lume, prin problematica abordată și prin cultivarea formelor de prozodie modernă,
talentul și forța artistică ale acestui mare creator.