Luceafarul

De Mihai Eminescu
Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la
sfârștiul sec. al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu influențe
în literatură, filosofie, istorie, economie și politică. Teoreticianul acestui
curent literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcțiile
curentului în „Prefața” dramei „Cromwell”. Romantismul a apărut
împotriva clasicismului  riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia,
imaginația, sinceritatea emoțională în defavoarea rațiunii. 

Luceafărul a fost publicat pentru prima dată în 1883 în

almanahul societății literare „România Jună” de la Viena, urmând
ca în 1884 să apară în prima ediție a volumului „Poesii” îngrijit de
Titu Maiorescu.
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de
aur, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea
unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se
îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-l
respinge. Zmeul merge la Demiurg, dorește să fie dezlegat de nemurire,
dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp
se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în
lume.Furios, zmeul se răzbună pe ei și îi desparte prin vicleșug. Peste
fată, el prăvălește o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în
Valea Amintirii.
Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de
geniu, precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare,
la problema dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă
ipostază: cea cosmică.
 Titlul este alcătuit din numele astrului ce reprezintă lumea superioară.
Aparține planului universal cosmic, reprezentând o aspirație spirituală
pentru Cătălina.

În ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:

Tabloul întâi este o poveste de dragoste fantastică, deoarece se

manifestă între două ființe aparținând unor lumi diferite, cea terestră și
cea cosmică. Încă din prima parte este evident că iubirea este una
imposibilă. Planul cosmic se întrepătrunde cu cel terestru, iar cele două
personaje, Luceafărul și fata de împărat, sunt egale. Incipitul reprezintă
formula inițială a unui basm, evidențiind astfel sursa de inspirație a
poemului: ”A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Fata de
împărat este descrisă prin intermediul unui adjectiv aflat la gradul
superlativ absolut: “O prea frumoasă fată”. Unicitatea ei este redată în
cea de a doua strofă: “Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele/ Cum
e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Este comparată cu Fecioara și
cu luna. Este văzută în felul acesta chiar de Luceafăr, legătura dintre cele
două planuri se realizează prin simbolistica ferestrei ca spațiu de
comunicare: “Lângă fereastra unde-n colț Luceafărul așteaptă”.
Privindu-l în fiecare noapte fascinată, fata de împărat se îndrăgostește de

1
Luceafarul
Luceafăr, dar și acesta de ea. Întâlnirea celor are loc în oglindă ca spațiu
al magiei, de reflexie și prin intermediul visului.
Luceafărul se întruchipează de două ori la chemarea fetei. Prima
dată sub o înfățișare angelică, asemeni unui tânăr voievod, fiu al cerului
și al mării. A doua întruchipare a Luceafărului realizată ca în basmele
populare după trei zile și trei nopți, are loc sub forma unui demon născut
din soare și din noapte. De fiecare dată acesta o cheamă pe fată în lumea
lui, oferindu-i statutul de stăpână a întregului univers.
Prin intermediul ei se subliniază apartenența celor doi la lumi
total diferite. Fata de împărat recunoaște în finalul tabloului că este
incapabilă să-l înțeleagă pe Luceafăr.
Tabloul al doilea aparține planului terestru și este o idilă pastorală
între două ființe aparținând aceleiași lumi. Fata de împărat capătă nume,
se individualizează. Iubitul fetei are și el numele de Cătălin.
Potrivirea onomastică arată apartenența celor doi la
aceeași lume. Jocul iubirii reprezintă un adevărat ritual ilustrat de
gesturile celor doi.
Finalul tabloului surprinde dorința Cătălinei de a-l vedea pe
Luceafăr, dar și conștientizarea că fac parte din lumi diferite.
Tabloul al III-lea a fost denumit “drumul cunoașterii”și este dominat
de planul cosmic. În același timp el este un pastel cosmic. În cadrul
acestuia, Luceafărul devine Hyperion (pe deasupra mergătorul), iar
iubirea pentru fata de împărat îi motivează călătoria către Demiurg.
Demiurgul îi refuză lui Hyperion în mod categoric transformarea într-un
muritor, exprimând astfel ideea că omul este efemer și că nu-și poate
determina singur soarta.
Apare încă o dată antiteza dintre omul comun și omul de geniu. Cu un
profund dispreț, Demiurgul îi atrage atenția lui Hyperion asupra
adevăratei identități a fetei de împărat: “Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-
acel pământ rătăcitor și vezi ce te așteaptă’’.
Tabloul al IV-lea îmbină ca și primul cele două planuri, și anume
cosmic și uman. Luceafărul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea,
numele, frumusețea. Întorcându-se în locul lui, Luceafărul privește spre
pământ și îi vede pe cei doi tineri îndrăgostiți într-un adevărat joc al
iubirii plasat ca și în tabloul al doilea în natură. Chemarea fetei exprimă
doar vechile ei dorințe ce apar de data aceasta fără ideea de magie. Ea îl
cheamă la un mod simplist, iar prin această chemare accentuează ideea
că omul obișnuit este supus norocului: “Norocu-mi luminează”. Eliberat
de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea în care se află fata de
împărat, dar și de dorința de a deveni muritor: “Nu mai cade ca-n
trecut”. El își exprimă disprețul față de condiția umană, față de omul
incapabil de a evolua și de a înțelege idei superioare, dar mai ales de a-și
depăși propriile limite.
Din punct de vedere prozodic poemul este împărţit în 98 de strofe a
câte 4 versuri, cu o măsură de 7-8 silabe .
  Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a
locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele,
relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si
simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in
lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

1
Luceafarulidentități a fetei de împărat: “Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-
acel pământ r