Luceafarul

de Mihai Eminescu
Tema si viziunea despre lume

Poemul „Luceafarul” (1883) e o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in
lume,asupra dramei lui ca fiinta duala; el e prins intre viata si moarte,fapta si constiinta,pasiune si
renuntare. E o sinteza a celor trei genuri literare(epic,liric,dramatic),interferenta genurilor reprezentand o
constanta a romantismului.

„Luceafarul” este alcatuit in 98 de strofe dispuse in patru tablouri a,echilibrul fiind dat de
alternanta planurilor terestru si astral si de alternanta tonului in functie de proeminenta vocii tipice.

Titlul este un substantiv comun la singular,articolul hotarat ducand la individualizarea eroului

principal.

Tabloul I prezinta infiriparea iubirii intre doua fiinte din doua lumi diferite,incompatibile: fata de imparat
si Luceafarul. Versurile incipit preiau formule sablon specifice basmului : A fost odata ca-n povesti/A fost
ca niciodata.

Fata de imparat este deasupra celorlalte muritoare: „Din rude mari imparatesti / O prea frumoasa
fata. Faptul ca este singura fiica a imparatului,prea frumoasa asemenea Fecioarei Maria si luna,o plaseaza
la limita de sus a lumii ei.

Luceafarul (fiinta superioara, geniul) e permanent indreptat cu fata spre pamant si muritori,
contaminandu-se de patima lor majora, iubirea. Intalnirea celor doi se va realiza in vis, noaptea, prin
intermediul oglinzii (de remarcat motivul Zburatorului,preluat din folclor).

Dragostea pentru Luceafar simbolizaza aspiratia spre absolut, dorinta omului comun de a-si depasi
conditia. La chemarea fetei Luceafarul se va metamorfoza de doua ori, in chip de inger si in chip de demon.
Va fi respins de fiecare data caci omul comun nu-si poate depasi limitele. Pentru oameni,nemurirea e o
forma a mortii. Fata de imparat este incapabila sa il inteleaga pe Luceafar si ii propune sa se asocieze,dar
in lumea ei „Fii muritor ca mine”.

Tabloul al II lea prezinta infiriparea iubirii intre doua fiinte din aceeasi lume: Catalin si Catalina.
Fata de imparat are un nume, isi pierde unicitatea, devine o muritoare oarecare. Numele celor doi
sugereaza uniformitatea, lisa de originalitate a vulgului, mediocritatea. In antiteza cu Luceafarul, Catalin
are indeletniciri comune si o origine precara „viclean copil de casa ”,„ce poarta poarta rochiile imparatesei,
baiat din flori si de pripas”. Datul lui esential este sanatatea agresiva, fiind intotdeauna in conflict cu
inteligenta superioara.
Tabloul al III lea cuprinde calatoria spatiu-timp a Luceafarului si discutia cu Demiurgul,spre momentul
suprem dinaintea Genezei: „Caci unde-ajunge nu-i hotar”. Luceafarul ii cere demiurgului dezlegarea de
nemurire,dar replica acestuia deschisa prin strigarea eroului pe nume,are scopul de a-l trezi din uitare,din
iluzie,amintindu-i de imaginea divina.

Tabloul al IV lea cuprinde idila dintre cei doi indragostiti pamanteni privita detasat si revelatia lui
Hyperion. De data aceasta chemarea fetei nu mai are valoarea unei incantatii; reprezinta dorinta
superstitioasa a fiintei pamantene de a avea protectia unei stele cu noroc.

Ultimele strofe ale poemului scot in evidenta valoarea cunoasterii, capacitatea ei consolatoare
pentru erul ranit de simtul comun: „Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece / Ci in lumea mea
ma simt Nemuritor si rece”. Luceafarul intelege aparitia dintre cele doua lumii. Se detaseaza, dubla lectie
de cunoastere oprindu-l din cadere.

In opinia mea,poemul „Luceafarul” este o sinteza a creatiei lirice eminesciene si un text poetic
reprezentativ pentru curentul literar romantic,deoarece intruneste majoritatea trasaturilor specific
romantic enuntate.