Plumb

de George Bacovia

Tema si viziunea despre lume

George Bacovia este cel mai de seamă poet simbolist roman, el autodefinindu-se ca poet al toamnei,
al nervilor, al deznădejdii provincial. Ca orice poet simbolist, G. Bacovia tinde spre stările de spirit vaporoase,
confuze, traduse în imagini ce se pot interpreta diferit.

Poezia “Plumb” de George Bacovia deschide volumul de debut cu acelaşi nume, publicat în 1916 şi
poate fi considerată o sinteză a universului poetic bacovian. Arta poetică este poezia în care poetul își exprimă
concepția despre lume și viață, despre rolul artistului și al artei sale, într-un limbaj care îl particularizează.

Titlul este un simbol care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti
exprimate poetic. “Plumb” este cuvântul-cheie, repetându-se obsesiv de câte trei ori în fiecare strofă. Întreaga
greutate metaforică a poeziei se sprijină pe acest cuvânt care dă sensul poeziei. Avem de-a face cu o metaforă-
simbol larg cuprinzătoare ca putere sugestivă.

În sens denotativ, “plumbul” este un element chimic, un metal, moale, greu, maleabil, de culoare
cenuşiu-închis, rău conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ, prin greutatea specifică mare
poate sugera apăsarea sufletească sfâşietoare la care este supus artistul într-o lume ostilă, incapabilă să-l
înțeleagă.. Prin culoare poate sugera monotonia şi plictisul, mediul meschin, cu false străluciri de o clipă. Topit
şi turnat în apă, plumbul este folosit în magie, ocultismul intrând şi el în vederile simboliştilor.

Poezia este alcătuită din două catrene aflate în simetrie. Cele două catrene pot fi structurate pe două
planuri, realizându-se corespondenţa între planul exterior (lumea înconjurătoare)/ universul mare şi planul
interior (eul liric)/ universul mic.

Totul este de plumb: “ sicriele de plumb” sunt cufundate în moarte, lemnul fiind înlocuit cu plumbul,
pentru a evidenţia greutatea lor care facilitează atracţia pământului; florile, simbol al frumuseţii şi gingăşiei
sunt alăturate oximoronic plumbului, prevestind moartea. Universul devine un imens sicriu cuprins de moarte
atât pe orizontală cât şi pe verticală. Starea de spirit a poetului este echivocă, putând fi interpretată în mai
multe feluri. Cavoul poate fi casa sau oraşul în care locuieşte poetul; sau poate mediul, lumea meschină; dacă
nu cumva propriul corp în care sălăşluieşte un suflet de plumb. Senzaţia de neplăcere, de disconfort este
accentuată de imaginile tactile(apariţia vântului) şi de cele auditive („scârţâiau coroanele”).

Prin simetrie, corespondentul „sicrielor de plumb” este în strofa a doua „amorul” care doarme
„întors”. Poetul îl strigă zadarnic în liniştea sinistră şi friguroasă, căci este „mort”. Aripile lui, care pot fi și ale
poetului, atârnă grele, de plumb, ca ale unei păsări rănite. A avea plumb în aripi, iată o stare tipic bacoviană.
Neputându-şi lua zborul spre înălţimi, sufletul poetului se închide în sine, ca într-un cavou, schiţând câteva
gesturi ciudate, schematice.

În opinia mea, poezia “Plumb” ,care a dat titlul unui ciclu din creaţia lui Bacovia, ar putea figura foarte
bine pe coperta întregii sale opere, elementele simboliste din text evidențiind viziunea bacoviană.