”Luceafărul”

de Mihai Eminescu
Opera ”Luceafărul”, apartinând autorului Mihai Eminescu este un poem epico-lirico-
dramatic, un amplu poem filozofic, pastel terestru și cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite
într-o creație lirică, într-un poem al devenirii și al aspirației. Poemul ”Luceafărul„ a fost publicat
în anul 1883 în almanacul societății cultural-literare ”România Jună” din Viena și reprodus în
același an în revista „Convorbiri literare”.
În cadrul poemului se dezvoltă două teme fundamentale, pe de-o parte,
incompatibilitatea iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte,
condiția tragică a geniului într-o societate ostilă, incapabilă să înțeleagă și să aprecieze
adevăratele valori. La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se
structurează pe patru tablouri, iar acestea, la rândul lor, fiind constituite din interfața dintre
planul individual terestru și planul universal cosmic

Tabloul I(vers. 1-43): acesta prezintă o fantastică poveste de iubire între doua fiinte, cei doi
îndrăgostiți aparținând unor lumi diferite. Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului,
Luceafărul de seară se îndrăgostește de o preafrumoasă fată de imparat. Fata la rindul ei este
cuprinsa de acelasi sentiment. Fata constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul
creioaneză un drum descendent, suprarevoltându-se împotriva condiției sale de ființă
nemuritoare și îndruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare, ipostaziindu-se ca înger, iar
la cea de-a doua cheamare, de asemenea din două elemente contrare, din soare și noapte, fiind
ipostaziat sub forma unui demon: "Iar cerul este tatal meu/Si muma mea e marea/"Caci eu sunt
vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-n gheata." Fata de imparat il refuza pe astru in repetate randuri,
iar acesta ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai
stralucitoare decit celelalte. Dar de fiecare data refuzul fetei este clar si raspicat.Alegoria
sugereaza ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei simpla si comuna pentru a convietui cu
Luceafarul si îicere acestuia sa devina muritor ca si ea.La aceasta cerere Luceafarul raspunde
afirmativ , iar din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe
o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o iubeste.De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie
dezlegat de nemurire.

Tabloul II (vers.44-64): este prezentata idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și
pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții
lumii terestre. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceași categorie: a omului comun.
Portetul lui Cătălin este realizat în anititeză cu cel al Luceafărului: “viclean copil de
casă”, /“Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”. Aceasta idila simbolizeaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare.
Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat,
ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume
comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare.
Tabloul III (vers.65-85): redă călătoria astrală a Luceafărului spre Demiurg, spre haosul
primordial, spre creția dinaintea creației, pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Se conturează
acum un extraordinar tablou cosmic, care-și are punctul de plecare în “Imnul creației” din “Rid-
Veda”, un drum invers , străbătut în ani-lumină și depășind găurile negre, purtat de iubirea față
de fata de împărat. Cererea făcută de către Luceafăr reflectă motivul faustic al sacrificiului pe
altarul iubirii (“Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/ Dar pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire”).
Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru a-l trezi la condiția
sa originară. În discursul său Demiurgul realizează un adevărat rechizitoriu la adresa oamenilor,
supuși nimicniciei, dorinței de a trăi cu toții egali în fața morții, fiinf valorificate motive
romantice precum: vanitas-vanitatum, fortuna labilis și pantha rhea. Creatorul îl îndeamnă pe
Luceafăr să privească spre pământ și să vadă ce-l așteaptă.

Tabloul IV (86-98): in aceasta ultima parte este nuanțată declarația de dragoste a lui Cătălin
(“noaptea mea de patimi”, “durerea mea”, “iubirea mea dintâi”), proiectându-l pe acesta într-o
altă lumină decât cea din cel de-al doilea tablou,; apare motivul declarației de dragoste. În finalul
operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, să îi lumineze norocul (“Coboară jos
Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul invocației, Luceafărul se adresează pe un ton
rece și distant (“Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul”).
Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență nepieritoare.
Omul comun, incapabil să își depășească limitele, rămâne ancorat cercului strâmt, iar geniul
artinge starea de liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.
Prin urmare, in poemul ’’Luceafarul’’, apartinand autorului Mihai Eminescu doua planuri
principale sunt de retinut in interpretarea poeziei: unul biografic, incluzand alegoria geniului, cu
deschideri spre conceptia romantica despre soarta geniului in lume, si altul simbolic, incluzand
sensurile de adancime ale poemului, privind conceptia omului despre lume, dedusa din filosofia
omului superior, neinteles de semenii sai.