Nuvela realistă psihologică „Moara cu noroc”

de Ioan Slavici

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă şi mă
gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi
creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect gândurile, ideile,
sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al naratorului. Cele mai importante
specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela, povestirea, fabula, romanul.
Nuvela este una dintre speciile epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un
singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se
cunoaşte o diversificare a speciei, în funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică,
romantică, realistă, psihologică, fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de
aceea, o nuvelă istorică sau fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi istorică sau
psihologică.
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată în volumul „Novele din popor” în anul 1881,
este o proză realistă de analiză psihologică deoarece are o construcţie riguroasă, cu un singur fir
narativ. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative cu naraţiune la persoana a treia şi cu
un narator omniscient şi omniprezent. Personajele sunt puţine şi contribuie la evidenţierea personajului
principal, complex, puternic individualizat.
Nuvelă solidă cu subiect de roman, Moara cu noroc este cea mai cunoscută scriere a lui Ioan
Slavici. O trăsătură esenţială a operei lui Slavici este surprinderea individului în şi prin colectivitate,
personajele create având o viaţă interioară tensionată. Ioan Slavici este primul autor român care mută
accentul de pe realitatea faptelor pe cea a gândurilor, fundamentând realismul psihologic în literatura
română.
Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persona a III-a de către un narator omniscient,
omniprezent, neimplicat. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul
asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de
înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea . Problematica nuvelei se
poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de
a-şi schimba statutul social; din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de
înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie.
Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de
dorinţe pe cât de puternice pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi
dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură
socială, psihologică şi morală.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Locul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă
de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici
ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). Substantivul moara din titlu exprimă şi măcinarea
sufletească a personajelor aflate în vârtejul patimilor.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final apa şi focul purifică locul. Alcătuită din 17
capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.
Nuvela prezintă în incipit un percept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de
mama soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică: „ – Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,
căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Bătrâna este adepta păstrării
tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar
onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru un câştig rapid de
bani. Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului
celorlalţi.
Cârciuma Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii,
înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge la Moara cu
noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj – cadru obiectiv al acţiunii. Semnele părăsirii
anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de
vremurile ce trecuseră peste dânsul”, cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e
binecuvântat”. Simetria incipitului cu epilogul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica
iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia
de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”.
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă şi
antagonist, Lică.
Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care
trăieşte familia nu întârzie să apară, deoarece e un câștig cinstit.
Intriga începe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care
Ghiţă aflase că, deşi „tot porcar şi el”, este „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori
pe cei furaţi”. De frica lui Lică „tremura toată lunca” deoarece era „om aspru şi neîndurat”, care ştia
toate înfundăturile, cunoştea pe toţi oamenii buni, dar „mai ales pe cei răi”. Porcar priceput, el
recunoştea „urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză”, dar discret şi tăcut în privinţa treburilor
care nu-l priveau în mod direct.
Lică a cerut autoritar, să afle cine e cârciumarul, căruia i se prezintă cu agresivitate: „- Eu sunt
Lică, Sămădăul!. . . Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite”.
El accentuează faptul că este periculos – „nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe
acela, pe care aş crede că-l pot bănui” – şi îi pretinde lui Ghiţă să-l informeze despre tot ce se întâmplă,
„cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”. Ghiţă este copleşit de gânduri
negre, pentru că simte pericolul care-l pândeşte dacă se supune lui Lică, dar şi riscul şi mai mare dacă-l
refuză.
Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile
necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia încă o
slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad” şi doi căţei, pe care îi pune în lanţ ca să se înrăiască. Ana
vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse „mai de tot ursuz”, se
enerva din nimic, „nu mai zâmbea ca mai ’nainte” iar ea se temea să-l întrebe ce are, deoarece el se
mânia cu uşurinţă.
Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu nororc „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică”, iar el îşi
dorea să stea aici numai „trei ani, să mă pun pe picioare” şi, pentru prima oară, el se gândeşte că ar fi
fost bine „să n-aibă nevastă şi copii” şi să poată spune”Prea puţin îmi pasă!”. Lacom de bani, Ghiţă era
gata „să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”, enervându-se că se simte legat pe de o parte de
familie, pe de alta de Sămădău.
Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total
lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte lui Ghiţă să-i spună ce
turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu „îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”. Anei
îi părea „om rău şi primejdios”, mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma.
Pe la han se abăteau din ce în ce mai des jandarmii de la Ineu şi dintre toţi, lui Ghiţă îi plăcea
de căprarul Pintea, singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească „mai pe faţă”.
Aproape de Sf. Dumitru, Lică soseşte la han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu
Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-l întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul evreu
după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: „Joacă muiere; parcă are să-ţi ia din
frumuseţe”. Dar când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea jocului, iar pe Lică strângând-o în braţe
şi sărutând-o, Ghiţă „fierbea în el” ros de gelozie şi rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese la
Moara cu noroc pentru că „are o vorbă cu arendaşul”, dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl
vede venind dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea le spune că noaptea trecută arendaşul fusese prădat,
bătut de abia se mai ţinea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite, unul
din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu plecase
nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul. În drum spre Ineu, Pintea îi destăinuie că fusese
tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se certaseră rău, încât el îl urăşte
de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică.
La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură „pe pâne şi pe sare” că nu ştia de ce
Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că „Lică a stat toată noaptea la cârciumă”. Întorcându-se cu
Pintea la han, găsesc pe drum o trăsură boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort, iar spre miezul
nopţii jandarmii găsesc cadavrul „unei femei tinere, îmbrăcate în negru” şi un bici, cu care îi fuseseră
legate mâinile. Biciul era al lui Lică, Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte
din argintăria furată de la arendaş.
Procesul are loc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi
Săilă-Boarul care au şi fost condamnaţi pe viaţă. După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat pentru că
jurase strâmb şi spune, cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă ,Ano![. . .] Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să
mă iert cât voi trăi pe faţa pământului”. Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi compătimeşte copiii:
„Sărmanilor mei copii[. . .] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit [. . .]
Tatăl vostru e un ticălos”. Slavici realizează o analiză psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările
interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare.
Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar. Sămădăul
îi vorbeşte despre „dulceaţa păcatului” şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor din cauză că nu avea
bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a ucis „ca să mă mângâi de
mustrările celui dintâi”, iar acum simte o adevărată plăcere. Îi destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi
stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură
femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru
Ana şi, simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte să-l ducă pe Sămădău la
spânzurătoare.
Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se piardă
urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bancnotele însemnate şi se duce cu ele la Pintea,
care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune
că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru
lăcomia care-l stăpâneşte: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât
voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât
dânsul n-ar dori s-o aibă”.
În săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte rude la
Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului. Lică se enervează
că nu-l găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: „Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune
de vreo muiere”. De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui,
ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea pentru o femeie.
Consolându-se ca un laş, „aşa mi-a fost rânduit”, Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se va
întoarce pe înserat cu Pintea şi-l vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui, reuşind astfel să-
l ducă la spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi crezând că n-o mai iubeşte se
aruncă în braţele lui Lică după care îl roagă s-o ia cu el, întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul
ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o sfătuieşte să se împace cu Ghiţă.
Ghiţă, simțindu-se trădat, o ucide pe Ana și este împușcat de Răuț, la ordinul lui Lică care
poruncește șă să se dea foc hanului.
 Lică încearcă să fugă, dar, fiind în pericolul de a fi prins de jandarmi, se sinucide, sfărâmându-
ți capul de un copac. Finalul nuvelei este reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se
întorsese şi stătea cu copiii pe o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: „Simţeam eu că
nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”.
În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod
convingător” fac din Ghiţă un personaj rotund. El parcurge un traseu al dezumanizării, cu frământări
sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea
colibei) şi Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi
demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. În schimb, Ana suferă transformări
interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine..
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De
asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă) ; detaliile fizice relevă trăsături morale
sau statutul social( de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt :
scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber,
notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Modurile de expunere îndeplinesc o serie de
funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a
coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi
realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil
cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare /
semnificare. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea
relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională,
monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică
a personajului principal.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional
ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale
şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.

Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realistă psihologică, deoarece are
toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmăreşte
procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi degradarea morală a acestuia produsă de ispita
îmbogăţirii.