Alexandru Lăpuşneanul, Costache Negruzzi

Demonstraţie nuvelă romantică şi istorică

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi este prima nuvelă istorică de inspiraţie romantică din literatura
română, considerată de critica literară o reuşită exemplară şi un model pentru autorii ulteriori.
Aceasta este o nuvelă romantică şi istorică, deoarece abordează tematica istorică, are personaje excepţionale
acţionând în împrejurări excepţionale şi aflate în relaţie de antiteză, deoarece creează o atmosferă de epocă ce fixează
acţiunea în trecutul îndepărtat şi deoarece prezintă o combinaţie de registre lingvistice la nivelul limbajului.
Apărută în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară" (1840), nuvela ilustrează o parte dintre
principiile romantismului românesc, enunţate de Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie din acelaşi număr al
revistei.
Opera „Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă, deoarece este o specie a genului epic, mai mică decât romanul, cu
o acţiune structurată pe momentele subiectului, desfăşurată într-un spaţiu şi într-un timp bine determinate, prin
intermediul personajelor, prezente în număr relativ restrâns. Este concentrată din punct de vedere epic, are un singur
fir narativ, un conflict puternic, personajul este construit cu multe amănunte, iar naraţiunea este obiectivă.
Are un subiect inspirat din istorie, atestat documentar, deşi realitatea istorică este modelată în funcţie de scopurile
narative. Astfel, C. Negruzzi se inspiră din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, dar modifică anumite
episoade: reţine imaginea domnitorului, ţelurile sale politice şi mottourile din primul şi ultimul capitol. Istoria atestă
faptul că la revenirea lui Alexandru Lăpuşneanul, Moţoc pleacă împreună cu Tomşa în Polonia, însă Negruzzi îl
păstrează ca personaj în ţară, alături de Lăpuşneanul, ca să îl poată caracteriza mai bine pe domnitor.
Negruzzi se inspiră şi din cronica lui Miron Costin în realizarea scenei uciderii lui Moţoc, al cărei model este
pasajul referitor la sfârşitul boierului Batişte Veveli, favoritul lui Alexandru Iliaş, care a fost lapidat de mulţime.
Autorul schimbă realitatea istorică şi prin utilizarea ca personaje a postelnicului Veveriţă şi a a spătarului Spancioc,
care, fugiţi în Polonia, nu mai trăiau în a doua domnie a lui Lăpuşneanul. De asemenea inventează personajul Stroici,
care nu a existat în epocă, pentru a reprezenta, alături de Spancioc, boierimea pământeană, patrioţii şi, indirect,
idealurile democratice ale paşoptiştilor.
Astfel, nuvela ilustrează foarte sugestiv raportul realitate – ficţiune, deoarece se poate uşor observa cum autorul
schimbă datele istorice pentru a se suprapune cu mesajul pe care vrea să-l transmită prin intermediul nuvelei, anume
consecinţele deţinerii puterii de către un domn tiran şi idealul de libertate urmărit de paşoptişti.
Viziunea despre lume a autorului este de natură romantică, specifică autorilor paşoptişti, care vedeau în istoria
ţării un model pentru contemporani, a cărui continuare ar fi asigurat păstrarea originalităţii neamului în procesul de
modernizare al epocii. Totuşi, nuvela creează un antimodel de conducător, oferit ca avertisment contemporanilor într-
o perioadă foarte tulbure, revoluţionară, a civilizaţiei române.
Tema nuvelei este istorică: lupta pentru putere în epoca medievală (Moldova la mijlocul secolului al XVI-lea),
evocând artistic cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564 – 1569) şi lupta pentru impunerea
autorităţii domneşti în detrimentul boierilor.
Titlul este chiar numele personajului principal, ceea ce accentuează rolul acestuia, fiind una dintre trăsăturile
specifice nuvelei.
Precizarea timpului şi a spaţiului acţiunii îi conferă acesteia verosimilitate. Acţiunea are loc in cei patru ani ai
celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanul, în mare parte în cetatea de scaun a Moldovei şi în cetatea Hotin. În primele
trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar la ultimul trecerea se face prin rezumare,
acţiunea desfăşurându-se patru ani mai târziu.
Din punctul de vedere al construcţiei subiectului, se remarcă realizarea echilibrului prin împărţirea în patru
capitole, deschise prin câte un motto care au funcţie rezumativă şi sunt o dovadă ale compoziţiei şi structurii, con-
centrare, argumente în favoarea încadrării în specia nuvelei: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... este rostit de
Alexandru Lăpuşneanul ca răspuns la cererea soliei domneşti de a se întoarce din drum, de a renunţa la domnie; Ai să
dai samă, doamnă!...;este ameninţarea rostită de soţia unui boier în faţa Ruxandei; Capul lui Moţoc vrem..., face parte
din punctul culminant al nuvelei; De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..., este o ameninţare rostită de
Alexandru Lăpuşneanul.
Incipitul, ca şi finalul, se remarcă prin stilul concis şi prin sobrietatea auctorială. Astfel, paragraful iniţial rezumă
evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea sa răzbunătoare. Frazele finale
consemnează sfârşitul tiranului în mod scurt şi obiectiv, amintind de stilul cronicarilor, iar prin menţionarea
portretului din mănăstirea Slatina, ctitorită de domnitor, se realizează caracterul verosimil, specific nuvelei. Relaţia
incipit – final se realizează firesc, oarecum antitetic, deoarece începutul este o dovadă a voinţei, vitalităţii şi dorinţei
de răzbunare a lui Lăpuşneanul, pe când sfârşitul linişteşte totul, ambiţiile domnului fiind anulate de destinul uman, de
moarte.
Subiectul nuvelei este concentrat şi se referă doar la evenimentele domniei lui Alexandru Lăpuşneanul considerate
esenţiale pentru ilustrarea raporturilor cu boierii şi a caracterului tiranic al acestuia. Naraţiunea este concentrată şi se
desfăşoară pe un singur fir epic, respectând astfel trăsăturile speciei.Momentele subiectului sunt distribuite pe
capitole: expoziţiunea surprinde întoarcerea domnului în Moldova, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi de
stânsură pentru a-şi recupara tronul de la Tomşa. Intriga, tot în capitolul I, este reprezentată de dialogul între
Alexandru Lăpuşneanul şi solia domnească, de unde reies cele două conflicte ale nuvelei, între Alexandru
Lăpuşneanul şi boieri, conflict tipic pentru epocă (boierii doreau să obţină puterea şi, de aceea, îi reclamau pe
domnitori la Înalta Poartă) şi între Alexandru Lăpuşneanul şi Moţoc. Conflictul între cei doi creionează portretul
domnului. Desfăşurarea acţinuii ocupă tot capitolul II şi o parte din III şi prezintă evenimetele declanşate de
preluarea tronului de către Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinşarea armatei
pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor
pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea acestuia că o va face. Capitolul al III-lea cuprinde multe scene romantice
prin caracterul lor memorabil sau excepţional: participarea şi discursul domnitorului la slujba de la Mitropolie, ospăţul
de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de mulţimea revoltată şi leacul de frică promis doamnei
Ruxanda, aceste ultime scene constituind punctul culminant al nuvelei. Uciderea lui Moţoc prin linşaj este atribuită
mulţimii adunate la poarta castelului şi prilejuieşte prima scenă de observare a psihologiei mulţimii din literatura
română. Cu ochi lucid, naratorul observă modul instinctual de reacţie a maselor, care nu acţionează con duse de
raţiune, ci de patimi.
În capitolul al IV-lea este prezentat deznodământul: după patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se
retrage la cetatea Hotinului, unde, bolnav de friguri, cere să fie călugărit. După ce îşi revine, ameninţă să îi ucidă pe
toţi, inclusiv pe fiul său, urmaşul la tron, ceea ce o face pe doamna Ruxanda să urmeze sfatul boierilor de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal. Principalul
conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorităţii centrale
domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele alese de
Lăpuşneanul sunt sângeroase, specifice tiranului feudal. Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc, boierul care îl
trădase, particularizează dorinţa de răzbunare a lui Lăpuşneanul. Conflictul social, între boieri şi popor este limitat la
revolta mulţimii din capitolul al III-lea.
În nuvela romantică, aşa cum este şi aceasta, conflictele exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză şi
din acest punct de vedere se poate vorbi despre un conflict între Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidenţiat la finalul
capitolului al II-lea. Confl. interioare: Al. Lăpuşneanul: între intenţiile adevărate cu care vine la domnie şi necesitatea
permanentă de a le ascunde; Ruxanda: datoria de mamă – datoria de soţie; între conştiinţă şi necesitatea de a ucide.
Personajele nuvelei, surprinse prin relaţiile antitetice care se stabilesc între ele, sunt astfel corespunzătoare
principiilor romantice de construcţie a relaţiilor interumane. Alexandru Lăpuşneanul reprezintă domnitorul crud, cu
atitudini despotice, nu diferite de ale altor domni din epocă. El se opune ca dimensiune caracterologică mai ales
Ruxandei, soţia sa, care întruchipează delicateţea, sensibilitatea, capacitatea de compasiune. Tot prin antiteză se
construieşte şi relaţia domnului cu boierii Spancioc şi Stroici, care întruchipează idealurile democraţiei, ale libertăţii,
opuse despotismului lui Lăpuşneanul.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice şi pentru că sunt excepţionale (au calităţi şi defecte ieşite din
comun), acţionând în împrejurări excepţionale. Ilustrativă în acest sens este scena construirii piramidei de capete de
către Lăpuşneanul, dovedind sadismul extrem al acestuia. Pers. tip: tipul tiranului – Al.L., tipul trădătorului – Moţoc;
tipul femeii slabe, impresionabile – Ruxanda, tipul patriotului: Spancioc, Stroici.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal din nuvelă, personaj romantic, excepţional, care acţionează în
situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, a morţii domnitorului otrăvit) şi
întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist într-o
societate dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte
puternice, fiind „un damnat" romantic. Destinul său este acela de a impune autoritatea domnească prin orice mijloace
şi nu abdică de la propriul destin nici în faţa limitelor omeneşti (boala, moartea).
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este
puternic individualizat şi memorabil. Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă şi formulată de la
începutul nuvelei, în răspunsul dat soliei boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, a cărui
ochi scântieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt." Hotărârea este pusă în practică prin
guvernarea cu ajutorul terorii, prin lichidarea posibilelor opoziţii, culminând cu uciderea celor 47 de boieri la ospăţ şi
încheindu-se prin revenirea asupra hotărârii de a se călugări.
Voinţei neabătute i se asociază alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane, diplomaţia, cunoaşterea
psihologiei umane sunt calităţi ale conducătorului, dar folosite pentru consolidarea puterii absolute devin mijloace
perfide. Face promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi, dar care ascund un plan de răzbunare.
Promisiunea pe care i-o face lui Motoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa,
căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului" îl linişteşte pe boierul intrigant care se crede
util domnitorului, intrându-i din nou „în favor". Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud şi Motoc
sfârşeşte sfâşiat de mulţime. Sacrificându-1 pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie şi potoleşte
(manipulează) mulţimea revoltată, de a cărei putere este conştient: „- Proşti, dar mulţi". Stăpânirea de sine, sângele
rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Motoc, pe care îl oferă gloatei ca ţap ispăşitor.
„Leacul de frică” promis cu umor negru doamnei Ruxanda, piramida din capetele boierilor, reflectă sadismul celui
care ştiuse să-şi stăpânească impulsul violent în momentul când, prin rugămintea ei, are impresia că doamna vrea să se
amestece în conducerea ţării: „— Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi în mâna lui, prin
deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând pe Ruxanda de
jos...".
 Disimulat, regizează invitaţia la ospăţul de împăcare, de fapt o cursă, de la alegerea locului şi a momentului
(liturghia de la mitropolie), la integrarea frazelor biblice în discurs {„Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile") şi
până la detaliile propriei vestimentaţii {„în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească").
Are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze masele sau persoanele (boierii), să-şi pună în aplicare planurile.
Cruzimea este o însuşire obişnuită în Evul Mediu dominat de luptele pentru putere (ca şi cruzimea lui Spancioc şi
Stroici care asistă la moartea domnitorului), dar în cazul lui Lăpuşneanul are manifestări care aparţin excepţionalului:
asistărâzând la măcelul boierilor, născoceşte schingiuiri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri
omeneşti", ameninţă chiar să-şi ucidă propriul fiu, în care vede un uzurpator al puterii. Uciderea lui (cumplită, prin
otrăvire) este singura cale de a-1 opri şi o plată pentru cruzimea sa.
Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj,
atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice epocii:
„Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa turcească". De asemenea
înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte asemenea indicaţiilor scenice şi având pretenţia
obiectivitătii: „Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit"; „răspunse
Lăpuşneanul cu sânge rece". Prin utilizarea substantivelor, se precizează ipostazele personajului „rotund": „vodă",
„domnul", „tiranul", „bolnavul", dar epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivităţii:
„nenorocitul domn", „această deşănţată cuvântare".
Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „Crud şi cumplit este omul acesta" (mitropolitul Teofan),
sângele cel pângărit al unui tiran ca tine" (Spancioc).
Autocaracterizarea evidenţiază trăsături morale: „n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?".
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră romantică cruzimea personajului şi
dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea şi schingiuirea lor, distrugerea cetăţilor şi reducerea numărului
oştilor moldovene.
Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al capitolului I şi al IV-lea. Răspunsul
dat boierilor, ”Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau(...) şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu
voia, ori fără voia voastră" a devenit o emblemă a pesonajului care se autodefineşte prin voinţa de neînfrânt.
Ameninţarea „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." redă aluziv „dorinţa de răzbunare" a celui căzut.
Orgoliul este exprimat în prima replică rostită: „Am auzit de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui". Inteligenţa
politică a personajului este concentrată în celebrul răspuns „- Proşti, dar mulţi!", care a trecut în limbajul comun, unde
funcţionează ca un proverb (pentru că exprimă un adevăr universal).
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicare
câte un plan. Cruzimea sfârşitului ales pentru fiecare personaj depinde de „gravitatea" vinii: pe boieri îi măcelăreşte,
pe Motoc îl dă mulţimii, doamnei îi dă „un leac de frică".
Interesantă este relaţia care se stabileşte între domn şi Moţoc. Domnul îşi foloseşte trădătorul, până în momentul în
care îi slujeşte interesele. Apoi, se descotoroseşte de el. Cinismul este dominanta caracterologică a domnului în raport
cu boierul Moţoc, mai ales în scena sacrificării acestuia.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic - demonic. Diversitatea atitudinilor
adoptate de Lăpuşneanul faţă de doamna Ruxanda reflectă ipocrizia, disimularea lui. Se căsătorise cu ea „ca să
atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş". Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă
(descendentă a lui Ştefan cel Mare), nici pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi, Iar doamna „ar fi voit să-l
iubească, dacă ar fi aflat in el cât de puţină simţire omenească". Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul
în capitolul al Il-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiază ipocrizia lui în relaţia soţ-soţie. Mai întâi îi
sărută mâna, apoi se posomorăşte, reacţionează impulsiv la rugămintea ei, ducându-şi mâna la jungher, dar se
stăpâneşte şi îi promite „un leac de frică". în capitolul următor, se răzbună pe boieri, pe Motoc, şi nu o iartă nici pe
Ruxanda pentru îndrăzneala de a-i fi cerut să oprească uciderile. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care
leşinase la vederea piramidei de capete: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se
sparie". Insistenţele boierilor şi ameninţarea din final că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să îl
otrăvească.
Monumentalitatea personajului, titanismul, excepţionalitatea romantică, forţa sa de a-şi duce planurile la bun
sfârşit, machiavelic, indiferent de mijloace, spectaculosul acţiunilor, concizia replicilor fac din personajul principal al
nuvelei în al cărei titlu figurează numele său, Alexandru Lăpuşneanul, un personaj memorabil.
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe
- cruzime, caracter - slab - caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze
cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în Evul Mediu femeia - chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi,
doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului
principal.
(Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. El nu urmăreşte decât propriile
interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la
tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei,
comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1 dea mulţimii.
 În antiteză cu boierul trădător, sunt personajele episodice Spancioc şi Stroici, cu rol justiţiar, reprezentând
boierimea tânără, „pre bunii patrioţi”, capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie:
„Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". O sfătuiesc pe doamna
Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică
sugestivă: ,Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.")
Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare aici pentru prima dată în literatura noastră. Psihologia
mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti
nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului,
glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui Moţoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate
suferinţele: „- Moţoc să moară! - Capul lui Moţoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanul de manipulare şi de
dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp
răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi planul iniţial. Odată cererea
satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştie", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru.
Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile
personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă: „prostimea rămasă cu gura căscată." „Acest din urmă
cuvânt găsând un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas
striga: «Capul lui Motoc vrem!»" „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl
făcu bucăţi."
O altă caracteristică a nuvelei este că evenimentele sunt surprinse prin intermediul unui narator omniscient,
neimplicat, predominant obiectiv. Elementele de subiectivitate sunt puţine (mârşavul curtean, deşănţată cuvântare,
mişelul boier etc.) şi au rădăcini în idealurile politice democratice ale autorului paşoptist. Naraţiunea este la persoana a
IlI-a, fapt care asigură perspectiva obiectivă, unică, auctorială, viziunea „dindărăt” şi focalizare zero.
Evenimentele se desfăşoară liniar, cronologic şi cauzal, secvenţele narative sunt derulate prin înlănţuire. Ritmul
alert al mişcării epice este dat de absenţa oricăror digresiuni descriptive sau narative care nu au relevanţă imediată
pentru susţinerea acţiunii. De exemplu, o pauză descriptivă cum este cea a portretizării Ruxandei.
Limbajul nuvelei se caracterizează prin prezenţa mai multor registre stilistice, fiind una dintre trăsăturile
romantismului: popular („rămasă cu gura căscată"), regional („clipală",,găsând'), neologic care conservă forma
de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...]fu ca o schinteie
electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete" şi arhaic („spahii", „hanul tătarilor", „vornicul",
„spătarul") sunt utilizate tot pentru culoarea locală.
Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru, simplitatea topicii.
În concluzie, această operă este o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, şi o nuvelă de factură
romantică prin respectarea principiului romantic enunţat în Introducţia la Dacia literară:
Consider că temele operei se reflectă în această nuvelă într-un mod complex, deoarece pe fundalul unui episod
tragic din istoria medievală a Moldovei, autorul pune in discuţie şi legăturile dintre soţi şi statutul femeii in familie.
Personajul feminin reuşeşte să pună capăt unei tiranii, atât in familie, cât şi pe plan social, devenind astfel mâna
destinului care sancţionează depăşirea limitelor firescului, ale umanului. În plus, nuvela se remarcă prin inspiraţia din
istoria naţională, interesul romantic pentru specific naţional şi culoare locală dar şi prin specie, temă, personaje
excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea
epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor.

Rrezumat~
Alexandru Lăpuşneanu, izgonit după prima domnie, se reîntoarce cu armată de mercenari turci şi intră în Ţara Moldovei.
Un grup format din boierii Moţoc, Stroici, Spancioc şi Veveriţă, îl aşteaptă şi îl roagă să facă drum întors, pentru că ţara nu îl vrea.
Lăpuşneanu, însă le răspunde că el îi vrea şi asta este de ajuns. După plecarea celorlalţi, Moţoc rămâne în cortul domnului pentru a
încerca să-i recâştige încrederea pentru o eventuală alianţă. Deşi îi spune că un are încredere în el, Alexandru îl acceptă pentru că
îi este trebuitor şi îi promite că sabia lui nu se va mânji de sângele boierului.
Instalat pe tron, domnitorul se răzbună pe cei pe care îi consideră vinovaţi de eşecul lui din timpul primei domnii: le
confiscă averile, îi ucide, comite numeroase atrocităţi.
Soţia sa, Ruxandra, este oprită într-o zi de o jupâneasă căreia Lăpuşneanu îi ucisese soţul şi îi luase moşia. Aceasta o
roagă pe domniţă să intervină pe langă voievod, să pună capăt crimelor şi o avertizează că o să raspundă pentru faptele soţului său.
Demersul Ruxandrei pe lângă Lăpuşneanu pare să aibă success. Lăpuşneanu îi spune că va înceta să mai ucidă şi că îi va da un
leac de frică.
Lăpuşneanul merge la biserică şi în faţa întregii obşti boiereşti, cere împăcare, invitându-i la un ospăţ domnesc. Stroici şi
Spancioc, intuind că este vorba despre un complot, fug peste graniţă. Lăpuşneanul organizează întâlnirea cu mult fast, dar înainte
de a se aşeza la masă, boierii sunt ucişi de mercenari domneşti. Apoi capetele lor sunt aşezate într-o piramidă, după rang. Între
timp, sub ferestrele domneşti se adună sărăcimea oraşului, revoltată din cauza vieţii grele pe care o duce. Derutată, mulţimea cere
dreptate şi, pentru că cineva vehiculează numele vornicului Moţoc, ei doresc capul acestuia.
Lăpuşneanul se îmbolnăveşte de friguri şi se retrage în cetatea Hotin. Bătrân şi cu mintea rătăcită, Lăpuşneanul vrea să
fie călugarit după obiceiul pământesc pentru ca Dumnezeu să îi ierte păcatele. Dar când se trezeşte şi se vede călugărit cere să I se
aducă fiul pentru a-l ucide, considerându-l vinovat de complot. Sfătuită pe boierii fugari (Stroici şi Spancioc) şi de mitropolit,
Ruxandra îl otrăveşte pe Lăpuşneanul