Moara cu noroc

De Ioan Slavici
- Comentariu -
- Caracterizarea lui Ghiță -

Important reprezentant al Epocii Marilor Clasici, alături de Ion Creangă, I. L.

Caragiale și Mihai Eminescu, și bun prieten al celui din urmă după ce s-au cunoscut la
Viena, Ioan Slavici este considerat, de Gheorghe Topârceanu, scriitorul care „a inaugurat
în literatura noastră nuvela realistă.”
Realismul, curentul literar în care i se încadrează toată opera, este o doctrină
estetică ce se cristalizează în Franța, în plină epocă a romantismului, pe care îl neagă
vehement, la jumătatea secolului al XIX-lea. Prin nuvela „Moara cu noroc”, Slavici
demonstrează că este un observator imparțial al vieții rurale, înzestrat cu un spirit realist
desăvârșit, care anticipează tehnica lui Liviu Rebreanu. Obiectivitatea, caracterul veridic
al evenimentelor, prezența elementelor nefaste care anticipează finalul tragic și
încadrarea personajelor în anumite tipologii, sunt aspecte care confirmă apartenența
nuvelei „Moara cu noroc” la realism.
Principiul obiectivității este evidențiat mai ales prin instanța narativă principală a
operei, naratorul. Acesta este omniscient, heterodiegetic, viziunea este „din spate”, iar
focalizarea este zero. Naratorul întreține un ritm epic neomogen, cu modificări ale
timpului povestirii, acțiunea desfășurându-se prin continue acumulări și izbucniri de
tensiune epică, în deplină concordanță cu frământările psihologice surprinse. Efectul
asupra cititorului este de iluzie a vieții, de veridicitate și de obiectivitate.
Elementele nefaste care anticipează finalul tragic al operei sunt prezente încă din
incipit, în preceptul moral rostit de mama-soacră: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogății, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Prin această replică,
dar și prin acțunile și atitudinea ei pe parcursul întregii opere, este stabilită tipologia
mamei-soacre: ea este un personaj raisonneur, întruchiparea înțelepciunii bătrânești și
valorilor tradiționale.
Titlul operei, construit prin antifrază, poate fi, de asemenea, interpretat ca un
element ce anticipează finalul nuvelei. Denotativ, moara invocă universul rural,
reprezintă un reper spațial, fiind situată la răscruce de drumuri între Ineu și Fundureni.
Din punct de vedere conotativ, moara sugerează ideea de măcinare și de răscruce a
destinelor, cel al protagonistului intrând sub zodia unui noroc înșelător. Astfel, moara
simbolizează un spațiu malefic și închide o amară ironie.
Una dintre temele principale ale operei, cea a destinului, este astfel preconizată
prin titlu. Alte teme abordate pe parcurs includ tema familiei, a iubirii, tema socială, dar
și a banului.
Protagonistul nuvelei, Ghiță, se află în centrul tuturor acestor teme și conflictelor
aferente lor. Odată cu avansarea narațiunii și a conflictelor, Ghiță întruchipează trei
ipostaze: în incipit, este omul moral, demn, care ține la codul etic. Devine, apoi, un
personaj dilematic, care se află într-o pendulare constantă, o luptă cu sinele ce rezultă în
alienare. În final, ajunge în ipostaza omului imoral, stăpânit de propriile defecte. El
parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteși și ezitări. Ezită între
cele doua căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniștea colibei) și de Lică
(bogăția, atracția malefică a banilor).
Din punct de vedere social, Ghiță este un cârciumar, caracterizat de Magdalena
Popescu drept „un ins energetic, cu gustul riscului și al aventurii”. Este capul familiei pe
care încearcă să o aducă la bunăstare, cu aspirații firești, care nu îi depășesc puterile.
Psihologia lui Ghiță este de o complexitate aparte; el este un personaj trialogic, o
reuniune a sa cu ceilalți. Se privește prin prisma altor personaje și este parțial definit de
relația lui cu „lumea”, cu viziunea ei morală, iar conflictul interior cauzat de acest aspect
este exprimat prin stilul indirect liber: „Ei! Ce să-mi fac!? își zise Ghiță în cele din urmă.
Așa m-a lăsat Dumnezeu! (...) Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în
spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă.”.
Moralitatea sa este dinamică pe parcursul nuvelei. Considerat de Pompiliu Marcea
o ființă slabă, cuprins de o teribilă anxietate după ce intervine Lică în viața familiei sale,
Ghiță ajunge, dintr-un soț și părinte admirabil, la a regreta existența familiei sale. Ca
soluție la înfruntarea permanentă dintre fondul lui cinstit și ispita îmbogățirii, Ghiță
găsește duplicitatea. Astfel, când un arendaș e jefuit și o femei cu un copil e prădată și
ucisă, iar autoritățile îl bănuiesc pe Lică, Ghiță recurge la sperjur. Prin permiterea
condamnării lui Buză Ruptă și Săilă, el ajunge complice la crimă, urmând să comită
propria lui crimă: uciderea soției sale adultere.
 O trăsătură care este prezentă în personalitatea lui Ghiță pe tot parcursul operei și
îl definește este, așadar, vanitatea, care poate fi observată începând cu apariția lui Lică la
moară. În acel moment, familia lui Ghiță este încă omogenă, unită, aspect reliefat de
replica bătrânei la dorința lui Lică de a vorbi cu cârciumarul, „Noi suntem”. Dialogul care
urmează, dintre Lică și Ghiță, ia forma unui aparent interogatoriu, în care Ghiță este
evaziv. Vanitatea lui este evidențiată mai ales în contrast cu bătrâna, care, neintimidată de
Lică, povestește trecerea pe la moară a celor trei porcari care nu plătiseră. Ghiță, la auzul
vorbelor ei, deja dorindu-și să fie văzut de Lică cel puțin în așa fel încât să nu intre în
conflict cu el, „ar fi fost în stare să-i pună degetul pe gură”. Vanitatea lui este iar sugerată
la finalul capitolului, când începe deja dorința de a păstra o oarecare distanță față de Ana,
pentru a-și crea o imagine distorsionată în perspectiva ei: „El singurul nu și-ar fi putut da
seamă dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înainte
nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră”. În acest moment, totuși, încă este prezent un
evident sentiment protector față de soția lui, care nu permite abandonarea completă în
fața ispitei.
O a doua secvență din nuvelă reprezentativă pentru personalitatea lui Ghiță este
scena uciderii Anei. Odată cu acest moment, el devine din complice la crimă,
înfăptuitorul uneia. Orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își
aruncase soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Sperase până în ultima clipă că
Ana va rezista influenței malefice a lui Lică, însă femeia, de asemenea într-un gest de
răzbunare, i se oferă lui Lică, pe care îl consideră „om”, în timp ce Ghiță nu mai este
decât „muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. În momentele finale ale Anei, Ghiță este
complet onest cu ea pentru prima dată de la apariția lui Lică în viața lor. Impactul
momentului este concretizat și prin disperarea și deznădejdea Anei: „De ce nu mi-ai spus-
o tu mie asta la vreme!?”. Deși conștient de faptul că adulterul comis de Ana este doar o
consecință a propriilor fapte („eu te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui”), Ghiță se
consideră milostiv față de ea: „Tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor! N-am să te
chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omorî copilul (...) ca să-ți dai sufletul pe nesimțite.”.
Magdalena Popescu afirmă că „sentimentul lui față de Ana e unul împărțit între vanitate
masculină și dragoste”.
 Caracterizarea directă a lui Ghiță este realizată, pe parcursul nuvelei, mai ales de
narator. Portretul lui fizic este sumar, „înalt și spătos”, Ghiță fiind inițial caracterizat mai
ales prin hărnicia și dorința de a prospera: „om harnic și sârguitor”. El devine apoi din ce
în ce mai nestăpânit și impulsiv: „își pierdea lesne cumpătul”, aspect ce se revarsă și în
relația cu Ana: „Chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să răzbată
până la inima lui plină de amărăciune”. Momentele de oscilație și nehotărâre sunt, de
asemenea, marcate de narator: „Nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp
putea să se facă om cu stare”.
Autocaracterizarea lui Ghiță este reprezentativă mai ales când își dorește să îl
impresioneze pe Lică: „tu trebuie să înțelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase,
dar prieteni neprețuiți”.
În mod indirect, este caracterizat de mai multe personaje. Bătrâna îi laudă hărnicia
şi preocuparea de a prospera, de aceea îi spune Anei că Ghiţă „e un om harnic şi sârguitor
şi aşa se gândeşte mereu ca să adune ceva pentru casa lui". Tot ea îi vede şi slăbiciunea
pentru bani: „Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul".
Pintea are încredere neştirbită în el şi tocmai pentru că îl ştie cinstit, el ar putea
oricând să garanteze pentru onestitatea lui Ghiţă: „Îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi
vrăjmaş al lui Lică şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage mâna în
foc pentru dânsul." Pintea îi reproşează doar că este prea slab şi prea sincer, dar acest
reproş trădează, de fapt, intenţia jandarmului de a-l prinde pe Lică prin intermediul lui
Ghiţă: „Numai dac-ai fi şi tu mai viclean, dacă n-ai fi fost atât de prost". Ghiţă îl uimeşte
pe jandarm prin tăria de caracter mimată şi prin ura pe care i-o poartă lui Lică, sentiment
care îl determină să se folosească de Ana: „Tare om eşti tu, Ghiţă. [...] Şi eu îl urăsc pe
Lică, dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau
să-l prind".
Lică, la rândul lui, este impresionat de stăpânirea de sine a lui Ghiţă şi de
imaginea bună pe care o are cârciumarul în ochii lumii, deşi s-a întovărăşit cu el: „Tu eşti
om cinstit, Ghiţă, şi eu am făcut din tine om vinovat". Sămădăul este chiar mândru de
tovărăşia legată: „Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine".
Ana se îndepărtează treptat de Ghiţă, din cauza slăbiciunii, a lipsei
discernământului, a caracterului ascuns şi a insensibilităţii, motiv pentru care îi spune lui
Lică să o ducă departe de soţul ei, care „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa".
Faptele sale arată că Ghiţă are slăbiciunea banilor, lucru care nu-l lasă să facă
ceea ce îşi propune pentru a rămâne om cinstit. Toate faptele sale sunt în contradicţie cu
fondul său sufletesc onest: depune mărturie mincinoasă şi îl salvează astfel pe Lică, se
foloseşte de Ana, de care se îndepărtează treptat, fiind capabil să o ucidă cu sânge rece.
Din familist convins, devine criminal, gestul fiind pus de el pe seama unei forţe
necunoscute care a pus stăpânire pe el.
Personaj interiorizat, Ghiţă vorbeşte puţin, fiindcă lupta se dă în interiorul său.
Prefăcut, aruncă în faţa adversarului său cuvinte dure, imitându-l sau ameninţându-l
atunci când ştie că oricum nu poate acţiona. Râde silit atunci când e de acord să o lase pe
Ana singură la moară, pentru a fi a lui Lică: „Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă;
dar în dosul glumei se simţea mânia lui oarbă şi nesăţioasă".
În concluzie, prin particularitățile de realizare a personajelor din nuvela „Moara
cu noroc”, prozatorul dovedește finețe în observarea mișcării psihologice, în detectarea
zonelor obscure ale psihicului uman.
Criticul G. Călinescu îi apreciază, de asemenea, măiestria reliefării personajelor
realiste și verosimile: „Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale,
atribuit mai târziu sămănătoriștilor. Țăranii lui, observați fără cea mai mică părtinire,
după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, (...) adică cu acel amestec de bine și de rău
ce se află la oamenii adevărați”.