„Moara cu noroc”

de Ioan Slavici

În nuvela „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, personajele se află sub

semnul nefast al arghirofiliei. Ghiţă este un fost cizmar care doreşte să asigure
familiei sale un viitor mai fericit şi optează pentru câștigul promis la „moara cu
noroc”. El devine cârciumar, dar pierde treptat „liniştea colibei” care aducea
adevărata fericire. Este căsătorit cu Ana şi i se naște al doilea copil după ce se
mută în ţinutul împădurit, deluros, izolat din Transilvania, în preajma Ineului.
Locuieşte împreună cu soacra în clădirea zidită la câteva sute de paşi de moara
pe apă cu acoperiș hârbuit, părăsită de mult timp.

„Locurile rele” nu anticipează prin detaliile redate într-o pauză descriptivă

decât un destin nefast (“păduri posomorâte”). Ghiţă se dovedeşte un bun
gospodar, deoarece organizează repede şi eficient comerţul de la acea
cârciumă, astfel încât câştigul nu întârzie să apară imediat după mutarea lor de
Sf. Gheorghe.

Fiind personajul unei nuvele psihologice, realiste, Ghiţă este urmărit mai
ales în ceea ce priveşte trăsăturile morale şi psihice, cu ajutorul introspecţiei
psihologice, prin monolog interior, prin stil indirect liber şi prin redarea unor
reacţii psihologice. Este un personaj principal, deoarece apare în toate
momentele subiectului operei literare și face legătura între secvențe narativ
importante. Poate fi considerat un „personaj rotund” ( Forster) , pentru că
este definit atât prin calități, cât și prin defecte, iar destinul său este
imprevizibil. Numele său reprezintă o îndepărtare de conotațiile sacre și reflectă
„căderea în lume”, apropierea lui de păcat, greșelile care îi vor aduce sfârșitul
tragic.Portretul său este realizat în evoluţie pentru a reflecta transformările pe
care le suferă din cauza dorinţei de înavuţire. Accentul cade pe destinul său, iar
planul conștiinței este mai important decât cel narativ, ca în orice nuvelă
psihologică.

O trăsătură care definește personajul după ce se produce degradarea sa

morală sub impactul dorinței de îmbogățire este impulsivitatea.
 O secvență în care se manifestă această atitudine a sa este aceea în
care ,în capitolul V, când se confruntă direct cu Lică. Naratorul afirmă că Ghiţă
„e mai tare” şi nu se teme să-l ameninţe pe Sămădău: „Să-ţi fie frică de mine!”.
Iniţial, cârciumarul încearcă să fie rezervat în relaţia cu Lică ,pentru că îl percepe
ca pe un om periculos („răcit în tot trupul”). Ana simte prima modificările
interioare, deoarece are sentimentul că soţul ei se înstrăinează de ea şi de copii,
că devine „mai de tot ursuz”, iar zâmbetul şi tandreţea se transformă în hohote
înfiorătoare şi gesturi ciudate (îi lăsă urme vinete pe braţe). Insecuritatea îl face
pe Ghiţă să se teamă pentru familia lui: îşi cumpără două pistoale şi îşi ia slugă
un ungur „cât ușa”( Marți). Interiorizează toată această teamă şi uneori este
copleşit de incertitudinea unei alegeri pe care se vede nevoit să o facă pentru
liniştea familiei. Îşi pierde libertatea, deoarece se raportează permanent la Lică,
iar sentimentul acestei dependențe îl transformă într-o fiinţă irascibilă. („omul
când se simte legat, e supărăcios”).

O altă secvență în care este redată detracarea lui Ghiță este aceea din
punctul culminant când Ghiță o ucide pe Ana și el este împușcat de Răuț, unul
dintre oamenii lui Lică. Capitolul al XVI-lea surprinde personajul într-un episod
de încordare emoţională maximă când, aparent calm, după o aşteptare
îndelungată, se întoarce la moară. El crede că Lică a scăpat şi de această dată,
dar relaţia lui cu Ana este compromisă definitiv. Trăirile celor doi sunt redate
alternativ ca şi cum personajele s-ar defini ca o oglindă a celuilalt: „Ana se
cutremură în tot trupul”, „Ghiţă privi dus în faţa ei”. Bărbatul recunoaşte
pasiunea pentru soţia lui („Tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor”), dar
resorturile fiinţei sale nu mai respectă reguli, el iese din limitele normalităţii,
prin premeditarea crimei şi prin absenţa unor argumente care să motiveze cel
puţin parţial gestul său. („Am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu”).
Personajul are totuşi conştiinţa unei stări de anormalitate justificată de o
problemă interioară, legată de planul analitic, psihologic “mi s-a pus ceva de-a
curmezişa în cap”.

Ana intuieşte aceste manifestări negative care îl afectează pe Ghiţă –

personaj aflat în “ruptură faţă de sine, ruptură faţă de divinitate”. Singura ei
alternativă este întoarcerea la viaţa anterioară, dar Ghiţă a devenit un rob al
pasiunii pentru bani, a intrat într-un cerc vicios din care nu se poate desprinde,
deşi conştientizează preţul moral, sufletesc ,plătit pentru avere. Bărbatul
recunoaşte că are alături o femeie bună, blândă, dar „uşoară la minte” şi de
aceea simte că este singur(“sunt cu tine ca fără tine”). Ca personaj al unei proze
psihologice, Ghiţă este prezentat meticulos, cu grijă pentru detaliile legate de
planul fiziologic „îi era parcă-i seacă sângele în vine” (caracterizare indirect
desprinsă din senzaţiile ce reflectă dragostea lui pentru banii agonisiţi şi groaza
că i-ar putea pierde). În monologul interior al Anei, femeia, deşi se teme de
implicarea lui Ghiţă în fapte nelegiuite, alungă orice gând negativ şi recunoaşte
că „Ghiţă e un om drept şi blând la fire, om cu minte, care nu voieşte să aţâţe
mânia oamenilor răi”. (caracterizare directă realizată din perspectiva altui
personaj). Cârciumarul este precaut: îşi cumpără doi câini de la Fundureni, pe
care îi pregăteşte să-l apere de hoţi; de asemenea, când Lică soseşte neanunţat,
Ghiţă îşi trimite sluga să-l vestească pe preotul din Fundureni, în caz că i s-ar fi
întâmplat ceva. În relaţia cu Lică, nu ezită să o sacrifice pe Ana, împingând-o în
braţele acestuia prin ironii („năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta!”) prin
nepăsare aparentă (“fă cu ea ce vrei”); toate acestea se petrec din dorinţa de a-l
prinde pe Lică şi de a-l preda jandarmului Pintea.

Autocaracterizarea realizată în dialog sau în monolog este cea mai reuşită

portretizare, deoarece reflectă gânduri, idei, atitudini care îl definesc pe Ghiţă.
(„Oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi”, “eu, tot eu
rămân”). În monologul lui interior se adresează Anei mărturisindu-i că „toate le
fac numai din dragoste către tine, care-ai luminat zilele vieţii mele”. Suspectat
de jandarmi că l-ar fi ajutat pe Lică în jaful de la arendaş, Ghiţă este arestat şi
eliberat apoi pe “chezăşie”. Zbuciumul interior, ruşinea de a fi pus în cătuşe,
teama pentru viitorul familiei îl marchează fizic. Când se întoarce, Ana îl percepe
ca „o umbră din ceea ce fusese odinioară”, “peliţa dragilor ochi se încreţise şi
perii capului îi dăduseră în cărunţeală.”

Ana, „prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire”, devine
suspicioasă, speriată de ceea ce îi va aduce viitorul. De Lică se simte atrasă şi
înspăimântată în acelaşi timp. Când dansează cu el pentru prima dată se arată
„copilă răsfăţată de odinioară”, iar îmbrăţişarea sămădăului şi sărutul de la
sfârşit o ruşinează (“tresări şi se ridică roşită ca bujorul”).Crezându-se
abandonată de Ghiţă, neiubită şi neînţeleasă când rămâne singură cu Lică,
conchide dezamăgită că “tu eşti om Lică, iar Ghiţă nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Păcatul ei (adulterul) nu mai poate fi urmat de o
relaţie conjugal firească.

Natura devine „cutia de rezonanţă” a trăirilor omeneşti, fiind evidentă

empatia stabilită între ploaia cu fulgere şi sfârşitul tragic al personajelor. Chiar
sinuciderea lui Lică devine un episod petrecut ca pe o scenă de dimensiuni
impresionante, sub ochii unui singur spectator, Pintea şi în atenţia naratorul
heterodiegetic, căruia i se recunoaşte rolul demiurgic.

Ca în orice nuvelă psihologică, realistă, personajele sunt construite într-o

manieră specifică, acordând atenţie evoluţiei personajului principal al cărui
destin este circumscris temei literare. Stilul indirect liber, monologul interior (“E
în mine ceva mai tare decât voinţa mea”), introspecţia (“îi venea să-şi scoată
inima din piept “) sunt doar câteva procedee utilizate în caracterizarea directă
sau indirect şi în autocaracterizare. Ghiţă se defineşte în latura sa pozitivă faţă
de Ana şi faţă de Pintea. Latura sa negativă se conturează în relaţia cu Lică şi în
pasiunea pentru bani.

„Proza scriitorului este în adevăr o frescă balzaciană, cu tipuri bine conturate în

toate trăsăturile lor, viciate de factorul social, dar luminate de ideea înălţărilor
tragice”. (Eugen Todoran)