Moara cu noroc, Ioan Slavici – caracterizare personaj

Ghiţă este personajul principal din nuvela realistă şi psihologică Moara cu noroc, de Ioan Slavici, publicată în
1881, în volumul de debut „Novele din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. Ca în
orice nuvelă, este pusă în evidenţă evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat, reprezentând tipul
omului lacom, care îşi pierde familia şi cinstea din cauza dorinţei de acumulare a banilor. Nuvela în care apare este o
nuvelă psihologică prin conflictul moral central, prin evoluţia interioară a personajului, prin utilizarea, în construcţia
şi individualizarea sa, a tehnicilor de investigare psihologică (monologul interior, stilul indirect liber, notarea
gesturilor, a mimicii). Astfel, Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin două înfrângeri: încrederea în sine şi
încrederea celorlalţi în el (mai ales încrederea soţiei sale, Ana). În acelaşi timp, este şi o nuvelă realistă, deoarece are
ca trăsături: personajul tip, tematica socială, descrierile detaliate de mediu, sobrietatea stilului, obiectivitatea
naratorului şi veridicitatea.
Temele care se reflectă în construcţia pesonajului sunt: viaţa socială, banul, înavuţirea şi familia. Apare şi tema
psihologică: dezumanizarea cauzată de dorinţa de înavuţire, nuvela prezentând conflictul interior trăit de Ghiţă, care,
dornic de prosperitate economică, îşi pierde pe rând siguranţa în sine şi în familie. De asemenea, este prezentă şi tema
destinului tragic, asupra căruia Ghiţă este avertizat de la început de bătrână.
Titlul nuvelei este un element important în caracterizarea personajului, fiind pentru Ghiţă mai degrabă ironic,
pentru că locul ales, Moara cu noroc, înseamnă, de fapt, Moara cu ghinion, ascunzând, în spatele favorizării unor
câştiguri uşoare, abateri etice grave, nelegiuirea şi crima, iar personajele implicate în conflicte aici au un sfârşit tragic.
Spaţiul în care se desfăşoară evenimentele este real, transilvănean, pusta arădeană, în apropiere de Ineu şi
Fundureni, fapt indicat de secvenţele descriptive de la începutul capitolului al doilea: de la Ineu, drumul de ţară o ia
printre păduri şi peste ţarini... Ca o noutate în proza românească, scriitorul propune ca spaţiu al desfăşurării epice
câmpia deluroasă, un fel de stepă lipsită de sentimente, spaţiu necunoscut, stăpânit de porcari, propice acumulării de
averi, asemănător câmpiei Vestillui Sălbatic. Locul unde se află hanul este plin de semnificaţii pentru destinul lui
Ghită: intersecţia de drumuri anunţă întâlnirea mai multor destine şi conflicte inevitabile, poziţionarea între locurile
sigure şi cele periculoase, ale porcarilor, simbolizează plasarea la mijloc între bine şi rău, sugerând că personajul ar
avea de ales între a rămâne cinstit sau a trece de partea răului, alături de Lică, iar cele cinci cruci, în ciuda explicaţiei
pe care o dă naratorul pentru plasarea lor acolo – semne ale bunăvoinţei divine pentru unii oameni – par a anunţa un
sfârşit tragic. Timpul desfăşurării acţiunii este a doua jumătate a secolului al XlX-lea, moment al apariţiei şi
dezvoltării relaţiilor capitaliste, iar din perspectiva momentului concret, între două repere cu valoare religioasă: de la
Sfântul Gheorghe până la Paşti, anul următor. Acestea sunt, de asemenea, pline de semnificaţii: mutarea la han de Sf.
Gheorghe pare a anunţa o confruntare inevitabilă cu răul, dar cum personajul nu este decât un surogat al sfântului
(numele său este o prescurtare de la diminutivul lui Gheorghe), deznodământul nefavorabil se poate ghici. Paştele,
sărbătoare a purificării şi a înălţării morale, area această semnificaţiile pentru personajele corecte, căci pentru Ghiţă
aduce o pedeapsă binemeritată.
Subiectul nuvelei este simplu, concentrat în 17 cap. şi surprinde un conflict ireconciliabil. Ritmul epic nu este
omogen, cu modificări ale timpului vorbirii, iar acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi izbucniri de tensiune
epică, în concordanţă cu tematica psihologică. Evenimentele sunt înlănţuite temporal şi cauzal, fapt care conferă
textului veridicitate.
Incipitul nuvelei este un prim episod semnificativ pentru hotărârea personajului de a-şi schimba statutul.
El are statutul unui prolog şi surprinde relaţiile din familia lui Ghiţă, personajul principal. Acesta e căsătorit cu Ana,
împreună cu care are un copil şi locuieşte cu soacra sa. Cei trei au un trai modest, căci Ghiţă, cizmar fiind, nu are
suficienţi clienţi în sat pentru a-şi îmbunătăţi starea gospodăriei. Ca atare, plănuieşte să arendeze o cârciumă, numită
Moara cu noroc, deoarece iniţial acolo îşi duceau oamenii la măcinat gránele. Ghiţă şi soacra sa sunt surprinşi în
dialog, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea unei afaceri. Debutul dialogului îi aparţine soacrei, şi este o constatare
exprimată apăsat, printr-un verb la modul conjunctiv cu valoare imperativă: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Fraza ascunde viziunea despre lume, teza morală care
validează construcţia rotundă a subiectului. Sărăcia este aici asociată cu fericirea, în timp ce bogăţia este văzută ca
posibilă sursă de nefericire. Opinia soacrei impune o perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare:
omul să fie mulţumit cu ce i s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul său. Vorbele bătrânei anticipează
conflictul: schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă - autoritar - sugerează statutul personajului într-o familie de tip tradiţional: bărbatul este
capul familiei. Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care, implicit, duce la sărăcie, condiţii în
care familia ar trăi într-o rutină păguboasă: Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe
cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în
mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş,
iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. Acetse cuvinte dovedeschotărârea sa de a nu se da înapoi în faţa greutăţilor
pentru a reuşi să schimbe în bine soarta familiei. În acelaşi timp, răspunsul dat soacrei îl situează pe o poziţie opusă
acesteia, ca persoană activă, dinamică, hotărâtă şi deschisă la schimbare. în plus, Ghiţă îşi descoperă acum spiritul
practic, puterea de iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de sfătuitor, însă nu trece peste deciziile
bărbatului: voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca
eu să rămân aici.
1
 Finalul o readuce în prim-plan pe bătrână. Aceasta încheie simetric nuvela, printr-o replică privitoare la destinul
implacabil: aşa le-a fost data!... Avertismentul iniţial îşi confirmă astfel valoarea de adevăr universal, de neevitat în
logica unei lumi ordonate conform unor principii morale solide, căci cei doi soţi au murit în condiţii dramatice. Hanul
de la Moara cu noroc a ars, întreaga agoniseală, câştigată atât prin muncă, cât şi prin mijloace necinstite, se risipeşte.
Destinul nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei inocenţi - copiii celor doi soţi - şi cei
virtuoşi - bătrâna. Astfel, nuvela are o construcţie circulară, simetrică, asigurată de utilizarea aceloraşi elemente în
incipit şi în final (bătrâna, tezele morale expuse de aceasta, tema destinului) care asigură transmiterea mesajului
moralizator al autorului.
Acţiunea nuvelei reprezintă un element important în realizarea personajului, fiind o modalitate indirectă
de caracterizarea a acestuia prin fapte. Ghiţă, cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, îşi asumă
responsabilitatea destinului celor din familie şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc pentru a câştiga rapid bani.
Mutarea la Moara cu noroc pare a fi de bun augur pentru familie. Cârciuma devine un loc umanizat de când Ghiţă
este acolo cu familia. Oamenii nu mai spun că vor opri la han, ci că se vor opri la Ghiţă, semn al sociabilităţii lui.
Relaţiile de familie sunt înfloritoare, familia prosperă şi cunoaşte pacea sufletească. Imaginea raporturilor dintre cei
doi soţi este una tipic tradiţională. Autoritatea bărbatului este recunoscută. El este cel care ia deciziile pentru familie.
Femeia se lasă în grija soţului ei, care afişează mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se
bucură de atenţia ei. Ana nu e pentru soţul ei doar o femeie inimoasă şi harnică, ci şi un partener spiritual, căci e
înţeleaptă, ştie ce sfaturi să dea, şi e aşezată, deci nu se pripeşte în formularea acestora. Familia e fericită pentru că e
unită în tot ceea ce face. Echilibrul familiei se tulbură prin apariţia lui Lică, moment care reprezintă intriga nuvelei.
Scena ilustrează din nou coeziunea iniţială a familiei. Întrebând unde e cârciumarul, bătrâna, care se afla alături de
Ana, răspunde: Noi suntem. Lică vrea să îl cunoască însă pe Ghiţă. Dialogul are iniţial aparenţa unui interogatoriu
condus de Lică. Acesta e interesat de trecerea a trei oameni, care mâncaseră la han fără să plătească. Ghiţă îi răspunde
precaut, chibzuit şi chiar hotărât, încercând să-şi impună punctul de vedere. Tensiunea e provocată de replica bătrânei:
Cum nu!? strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atât de mult şi n-au plătit. Intervenţia bătrânei
provoacă dezechilibrul lui Ghiţă, care se simte nesigur de autoritatea sa.. Lică îl abordează acum dintr-o perspectivă
autoritară superioară şi nu îi mai lasă dreptul la replică. Plecarea lui Lică este urmată de primul moment de
nesinceritate din partea lui Ghiţă, care, frământat interior, nu-şi exteriorizează gândurile, ci şi le ascunde: dorind să
ascundă înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră.
Din acest moment, în raport cu Lică, Ghiţă începe să simtă că are o poziţie inferioară, căci este însurat şi ţine la
imaginea sa în faţa lumii. Lică îi impune colaborarea la afacerile lui. Obişnuit cu independenţa şi cu libertatea
decizională, Ghiţă se vede nevoit să accepte constrângerile lui Lică şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii
încrederii în sine. Ghiţă începe să se închidă în sine, pe de o parte e nemulţumit de raporturile pe care le are cu Lică,
dar pe de altă parte e orbit de patima banului.
Din perspectiva lui Ghiţă, punctul său slab este dependenţa faţă de familie: avea însă nevastă şi copii şi nu putea
să facă ce-i plăcea. Pe de altă parte e stăpânit de dorinţa de a câştiga, pentru aceasta trebuie să i se supună lui Lică şi,
ca atare, mândru fiind, acumulează frustrări, care se manifestă prin impulsivitate şi agresivitate faţă de cei din jur: îşi
bătu sluga fără a-şi da seama pentru ce.
Ana observă transformările soţului, dar ea nu doreşte să renunţe uşor la dragostea ei. La început încearcă să-i
găsească scuze lui Ghiţă. Uneori, observă îngândurarea lui, dar nu îndrăzneşte să îl tulbure. În repetate rânduri însă,
încearcă să restabilească comunicarea, încrederea şi transparenţa, încearcă, de asemenea, să îl avertizeze pe Ghiţă
asupra pericolului.
In timp, Ghiţă nu vede că alături de el se află o femeie care l-ar putea ajuta: iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar
eşti uşoară la minte şi nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără tine... Refuzând comunicarea, Ghiţă îşi plânge de milă
pentru că Ana se îndepărtează de el şi uită că el a fost primul care a fugit de ea: el era singur şi părăsit. Ana, pe care o
privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi nu mai era veselă ca mai nainte...
Conflictul interior trăit de Ghiţă se răsfrânge acut asupra relaţiei dintre soţi, care devine tot mai încordată. Ana îşi
pierde încrederea în soţul ei când îl bănuieşte că 1-a ajutat pe Lică la uciderea tinerei doamne. Ruşinea de a-1 vedea
arestat şi judecat este mare pentru ea. Conflictul din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al
societăţii. Ana trăieşte ea însăşi un conflict interior: dragostea pentru soţul ei, pusă la încercare pe măsură ce Ghiţă se
închide în sine, dorinţa de a-şi salva căsnicia, dar şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar. Comportamentul ei faţă de Lică se
modifică după ce Ghiţă este judecat. Ana crede că Lică i-a salvat soţul şi, de aceea, îşi schimbă atitudinea faţă de el.
Când vede că Ghiţă continuă să aibă un comportament ciudat, fară să-i explice cauza, Ana îşi pierde de tot încrederea
în el. Comparându-i pe cei doi, Ghiţă i se pare un fricos. Nemaiînţelegând comportamentul lui Ghiţă, ajunge să-i
cedeze lui Lică. Eşecul familiei lui Ghiţă este în bună măsură un eşec al comunicării, datorat, în parte cel puţin,
vanităţii masculine. Crima din punctul culminant se naşte din disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut.
Finalul o readuce în prim-plan pe bătrână. Aceasta încheie simetric nuvela, printr-o replică privitoare la destinul
implacabil: aşa le-a fost data!... Cei doi soţi au murit în condiţii dramatice, Ana ucisă de Ghiţă, iar Ghiţă ucis de Răuţ,
partenerul lui Lică.
Conflictele care afectează personajul principal sunt: acela central este moral-psihologic, conflict interior
Ghiţă oscilând între puternice dorinţe contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se
îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. În conştiinţa personajului principal, acest conflict duce la pierderea

2
încrederii în sine, fapt care, în planul exterior, afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior
se reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Ghiţă este un personaj complex, în jurul lui fiind polarizată întreaga acţiune. El intră în relaţie cu toate celelalte
personaje. Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante şi diversificate, unele constituind mijloace de
investigaţie psihologică. Naratorul notează gesturile, replicile, reacţiile personajelor, surprinde relaţiile dintre ele şi
fluxul gândirii acestora. Dialogul este reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter, de exemplu în scena
din incipitul nuvelei, în care Ghiţă şi soacra sa, aflaţi pe poziţii opuse, îşi reliefează schemele mentale şi
comportamentale. Alături de dialog, sunt introduse secvenţe de monolog interior, prin intermediul cărora sunt redate
gândurile şi frământările personajelor.
Caracterizarea protagonistului se realizează şi din perspectiva altor personaje, cum este, de exemplu, cazul Anei,
care observă modificările comportamentale şi afective ale soţului său: „simţea că de câtva timp bărbatul ei s-a
schimbat".
Statutul iniţial al personajului este reliefat în prima scenă a nuvelei. Căsătorit cu Ana, împreună cu care are trei
copii, Ghiţă locuieşte cu aceştia şi cu soacra sa într-un sat sărăcăcios. Au un trai modest, căci Ghiţă, cizmar fiind, nu
are suficienţi clienţi în sat pentru a-şi îmbunătăţi starea gospodăriei. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade,
Ghiţă doreşte să-şi schimbe statutul social. De aceea, el ia în arendă cârciuma de Moara cu noroc, intenţionând să
agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia
lui e firească şi nu-i depăşeşte puterile.
Dialogul cu soacra sa este reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter, fiind aici mijloc de
caracterizare. Răspunsul dat soacrei îl situează pe o poziţie opusă acesteia, ca persoană activă, dinamică, hotărâtă şi
deschisă la schimbare. În plus, Ghiţă îşi descoperă acum spiritul practic, puterea de iniţiativă. Psihologic,
personajul pare puternic şi determinat.
Mutarea la Moara cu noroc înfăţişează familia în noua sa postură de cămin fericit, în care bărbatul, spirit
protector, dar şi cu respect faţă de experienţa şi vârsta soacrei, pare elementul de echilibru şi de forţă.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Scena
devine ilustrativă pentru surprinderea primelor semne ale transformării psihologice şi morale a personajului principal.
Lică vrea să îl cunoască pe Ghiţă. Dialogul are iniţial aparenţa unui interogatoriu condus de Lică. Sămădăul îl abor-
dează pe cârciumar de pe o poziţie autoritară de superioritate, şi nu îi mai lasă dreptul la replică. Plecarea lui Lică
esteurmată de primul moment de nesinceritate din partea lui Ghiţă, care, frământat interior, doreşte „să ascundă
înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră".
Deşi îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe
care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt
enorme.
Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două
pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un
ungur înalt ca un brad".
Un alt episod semnificativ pentru hotărârea personajului de a se îmbogăţi este a doua confruntare dintre el şi
Lică. Acesta îi dă însemnele turmelor sale şi îi cere să îi spună doar lui ce observă în zona hanului. Ghiţă nu este de
acord, deoarece vrea să se înţeleagă cu Lică de la egal la egal, „cată să te pui la bună înţelegere cu mine”. Lică este
obişnuit să fie ascultat, nu are încredere decât în slugile sale şi nu poate accepta un asociat. Îl ameninţă pe Ghiţă, că
dacă nu i se supune, va aduce pe altcineva la moară în locul lui. Mai mult, îi cere cheile de la toate sertarele, ca să se
împrumute, fără să înumere banii luaţi. Ghiţă nu mai este atât de sigur pe el, deoarece nu poate face nimic să se opună.
Cu părere de rău îi dă cheile şi atunci Lică îi spune batjocoritor: „Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel!” Orgolios,
Ghiţă se simte jignit, bătaia de joc îl scoate din minţi şi se repede la Lică, apucându-l de braţe. Curajul acesta îl pune
în încurcătură pe Lică, mai ales că Ghiţă chiamă şi oamenii lui Lică de afară ca să-l vadă în această ipostază. Atunci
Lică porunceşte să fie aduşi soţia şi copiii, Ghiţă se sperie şi pentru a se apăra pe sine şi familia sa îi spune lui Lică
unde era Laie atunci: la preot, sa spună că Lică fusese acolo în caz că s-ar fi întâmplat ceva. Este rândul lui Lică saă se
retragă, prilej pentru Ghiţă să revină hotărât la propunerea sa: „tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi
primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.” Uşurat, Lică este de acord cu el. Acest episod reprezintă pactul dintre cei doi,
care îl transformă pe Ghită într-un om necinstit.
Cu toate acestea, în raport cu Lică, Ghiţă, începe să simtă că are o poziţie inferioară, căci este însurat şi ţine la
imaginea sa în faţa lumii. Lică îi impune colaborarea la afacerile lui. Obişnuit cu independenţa şi libertatea
decizională, Ghiţă se vede nevoit să accepte constrângerile lui Lică şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii
încrederii în sine. Ghiţă începe să se închidă în sine, pe de o parte pentru că e nemulţumit de raporturile pe care le are
cu Lică, iar pe de altă parte pentru că e orbit de patima banului.
In timp, judecata sa devine tot mai eronată. Din perspectiva lui Ghiţă, punctul său slab este dependenţa faţă de
familie. Stăpânit de dorinţa de a câştiga, trebuie să se supună lui Lică, şi ca atare, orgolios fiind, acumulează
frustrări, care se manifestă prin impulsivitate şi agresivitate faţă de cei din jur. Astfel cârciumarul devine „de tot
ursuz, se aprindeţi pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să
te sperii de el." (caracterizare directă). Este „mohorât, violent , îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate neînţeleasă faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

3
 Raporturile cu Ana devin tot mai încordate, iar episoadele în care aceasta încearcă să se apropie de soţul ei devin
relevante pentru ilustrarea eşecului comunicării în cuplu. Ghiţă începe să o respingă şi îşi plânge de milă pentru că
Ana se îndepărtează de el.
Ghiţă începe din acest moment să fie dominat de patimă, care îl orbeşte, astfel încât înaintează din eşec în eşec.
Se trezeşte implicat în jaf şi în crimă, jură strâmb la proces şi devine complice mincinos al lui Lică. Mustrările de
conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îşi cere iertare de la soţie, dar apoi o împinge pe aceasta în
braţele lui Lică. Aflat astfel pe pragul de jos al degradării, vrea să se răzbune pe Lică şi colaborează cu jandarmul
Pintea, însă nu joacă cinstit, căci doreşte să îşi păstreze banii obţinuţi din afaceri necurate. Crima din final (uciderea
Anei de către Ghiţă) se naşte din disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut. La rândul său, Ghiţă este ucis
de Răuţ, ispăşindu-şi astfel păcatele şi slăbiciunile.
Relaţia lui Ghiţă cu celelalte personaje reprezintă un mijloc de caracterizare indirectă. Relaţia cu Lică se
află mereu sub semnul raportului de forţe. Orbit de patima banului, Ghiţă se simte vulnerabil faţă de Lică, deoarece
este însurat şi ţine la imaginea sa în faţa lumii. Obişnuit cu independenţa şi libertatea, Ghiţă se vede constrâns să
accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior.
La început, conştient de puterea Sămădăului, Ghiţă caută să se înţeleagă cu el, pentru a păstra un raport de
egalitate. Doreşte colaborarea cu Sămădăul, însă ar prefera o relaţie de tovărăşie, nu de subordonare prin impunere,
prin forţă. În timp, pierzându-şi încrederea în sine, cedează teren. Înţelegând că prestigiul lui este afectat de afacerile
necurate cu Lică, Ghiţă devine preocupat de imaginea sa în faţa lumii. De aceea, încearcă să reconfigureze raporturile
cu Lică şi simulează o posibilă îndepărtare de acesta, prin care şi-ar recupera imaginea de om onest, ar câştiga
încrederea poliţistului Pintea, dar ar reuşi să păstreze şi legătura cu Sămădăul, pentru a nu pierde câştigul pe care
consideră că îl merită.
Evoluţia raportului Ghiţă-Lică este în defavoarea celui dintâi. Pe Ana o împinge în braţele Sămădăului, iar apoi o
ucide, într-o încercare disperată de a recupera controhf asupra unei vieţi eşuate. Între. Ghiţă şi Lică, raportul de forţă îl
avantajează pe cel din urmă. Ambii sunt firi puternice, însă Lică este mai abil şi mai versat decât Ghiţă.
Finalul pune în lumină antiteza caracter slab - caracter tare. Ghiţă este ucis, fiind o simplă victimă, în vreme ce
Lică alege să se sinucidă, pentru a nu deveni o victima.
Înn concluzie, evoluţia personajului principal reprezintă consecinţele nefaste ale lăcomiei şi lipsei de măsură atât
asupra individului, cât şi asupra familiei. Mai mult decât atât, poate fi pusă şi pe seama destinului pe care l-a
provocat. Închis de la început în propria-i soartă, el a fost condamnat irevocabil la a o trăi până la capăt, fără putinţă de
opunere. Astfel, Ghiţă devine victima condiţiei sale umane tragice, aflate sub dominaţia destinului.