TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN NUVELA MOARA CU

NOROC

Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică ce vizează

personajele în evoluţia lor interioară. Ghiţă, personajul principal din
nuvelă, trăieşte o dramă psihologică concretizată prin două înfrângeri:
încrederea în sine şi încrederea celorlalţi în el (mai ales încrederea soţiei
sale, Ana).
Viziunea despre lume în nuvela lui Slavici este configurată conform
principiilor scriitorului ardelean, care îşi construieşte subiectele şi
personajele pornind de la teze morale şi principii etice ferme, aflate la
baza societăţilor tradiţionale.
Tema textului se poate stabili din mai multe perspective. Din per-
spectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba
statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu); din perspectivă mo-
ralizatoare, prezintă consecinţele dorinţei de a avea bani. Din perspectivă
psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă, care, dornic
de prosperitate economică, îşi pierde pe rând siguranţa în sine şi în
familie. Epilogul prezintă împlinirea destinului, sub semnul căruia este
pusă întreaga acţiune.
Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-un spaţiu real, transilvănean: de la
Ineu, drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini... Timpul
desfăşurării acţiunii este a doua jumătate a secolului al XIX-lea,(moment
al apariţiei şi dezvoltării relaţiilor capitaliste), după Sfântul Gheorghe:
abia trecuseră doar câteva luni după Sf. Gheorghe. Conflictul exterior
dintre Ghiţă şi Lică se reflectă în conştiinţa personajului principal prin
pierderea încrederii în sine şi afectează grav relaţiile sale de familie.
Subiectul este simplu, concentrat, şi surprinde conflictul ireconciliabil.
Evenimentele sunt înlănţuite temporal şi cauzal, fapt care conferă
textului veridicitate.
Incipitul nuvelei are statut de prolog şi surprinde relaţiile din familia
lui Ghiţă, personajul principal. Acesta e căsătorit cu Ana, împreună cu
care are un copil, şi locuieşte cu soacra sa. Cei trei au un trai modest,
căci Ghiţă, cizmar fiind, nu are suficienţi clienţi în sat pentru a-şi
îmbunătăţi starea gospodăriei. Ca atare, plănuieşte să arendeze o
cârciumă, numită Moara cu noroc, deoarece iniţial acolo îşi duceau
oamenii la măcinat bucatele.
Ghiţă şi soacra sa sunt surprinşi în dialog, sfatuindu-se cu privire la
oportunitatea unei afaceri. Debutul dialogului îi aparţine soacrei, şi este o
constatare exprimată apăsat, printr-un verb la modul conjunctiv cu
valoare imperativă: omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Fraza ascunde
viziunea despre lume, teza morală care validează construcţia rotundă a
subiectului. Sărăcia este aici asociată cu fericirea, în timp ce bogăţia este
văzută ca posibilă sursă de nefericire. Opinia soacrei impune o
perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare; omul
să fie mulţumit cu ce i s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul
său. Vorbele bătrânei anticipează conflictul: schimbarea provoacă mo-
dificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă - autoritar - sugerează statutul personajului într-o
familie de tip tradiţional: bărbatul este capul familiei. Argumentele sale
vizează profesia lipsită de perspective ce duce la sărăcie, condiţii în care
familia ar trăi într-o rutină păguboasă: Vorbă scurtă…să rămânem aici,
să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor… să ne punem pe prispa
casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară
d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. Răspunsul dat soacrei îl situează pe o
poziţie opusă acesteia, ca persoană activă, dinamică, hotărâtă şi deschisă
la schimbare. Ghiţă îşi descoperă acum spiritul practic, puterea de
iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de sfătuitor,
însă nu trece peste deciziile bărbatului: voi faceţi după gândul vostru, şi
ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca
eu să rămân aici. Mutarea la Moara cu noroc pare a fi de bun augur
pentru familie. Cârciuma devine un loc umanizat de când Ghiţă este
acolo cu familia. Oamenii nu mai spun că vor opri la han, ci că se vor
opri la Ghiţă, semn al sociabilităţii lui. Relaţiile de familie sunt
înfloritoare, familia prosperă şi cunoaşte pacea sufletească. Bătrâna este
garantul ordinii morale, ea ţine legătura cu divinitatea şi asigură
ocrotirea acesteia, atâta timp cât familia respectă normele moralităţii:
avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul
era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine. Tinerii manifestă
respect faţă de bătrână, care, datorită experienţei sale de viaţă, are un
cuvânt de spus ca sfat, şi ocroteşte familia: Ana şi Ghiţă îi sărutau
mâna... Imaginea raporturilor dintre cei doi soţi este una tipic
tradiţională. Autoritatea bărbatului este recunoscută. El este cel care ia
deciziile pentru familie. Femeia se lasă în grija soţului ei, care afişează
mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se
bucură de atenţia ei: inima îi râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată
deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana
era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă
şi mlădioasă... Fragmentul surprinde în stil indirect liber curgerea
gândului bărbatului, sugerat de seria de repetiţii şi enumeraţii, şi fixează
relaţiile dintre soţi sub semnul afectivului (răsfăţată, tânără şi frumoasă,
fragedă şi subţirică, sprintenă şi mlădioasă) şi al spiritualului
(înţeleaptă şi aşezata). Ana nu e pentru soţul ei doar o femeie frumoasă
şi harnică, ci şi un partener spiritual, căci e înţeleaptă, ştie ce sfaturi să
dea, şi e aşezată, deci nu se pripeşte în formularea acestora. Familia e
fericită pentru că e unită în tot ceea ce face: Sâmbătă de cu seară, Ghiţă,
ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii,
şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi
copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteşipatru şi se
simţea întinerită...
Echilibrul familiei se perturbă prin apariţia lui Lică. Scena ilustrează
din nou coeziunea iniţială a familiei. Întrebând unde e cârciumarul,
bătrâna, care se afla alături de Ana, răspunde sugerând această unitate: Noi
suntem. Lică vrea să îl cunoască însă pe Ghiţă. Dialogul are iniţial aparenţa
unuI interogatoriu condus de Lică. Acesta e interesat de trecerea a trei
oameni, care mâncaseră la han fără să plătească. Ghiţă îi răspunde precaut,
chibzuit şi chiar hotărât, încercând să-şi impună punctul de vedere: De
cârciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede şi aude atât de multe, încât
trebuie să uite degrabă şi să nu mai ţie nimica minte. Tensiunea e
provocată de replica bătrânei: Cum nu!? strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei
trei porcari ce au băut atât de mult şi n-au plătit. Intervenţia bătrânei
provoacă dezechilibrul lui Ghiţă, care se-simte nesigur de autoritatea sa.
Soacra sa devine o ameninţare în acest sens: Pe Ghiţă îl trecu un fior de
junghi prin inimă şi, oricât de mult ţinea la soacră-sa, acum el ar fi fost în
stare să-i pună degetul pe gură. Lică îl abordează acum dintr-o perspectivă
autoritară superioară şi nu îi mai lasă dreptul la replică. Plecarea lui Lică
este urmată de primul moment de nesinceritate din partea lui Ghiţă, care,
frământat interior, nu-şi exteriorizează gândurile, ci şi le ascunde: dorind
să ascundă înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră.
Din acest moment, în raport cu Lică, Ghiţă începe să simtă că are o
poziţie inferioară, căci este însurat şi ţine la imaginea sa în faţa lumii. Lică
îi impune colaborarea la afacerile lui. Obişnuit cu independenţa şi cu
libertatea decizională, Ghiţă se vede nevoit să accepte constrângerile lui
Lică şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii încrederii în sine.
Ghiţă începe să se închidă în sine, pe de o parte e nemulţumit de raporturile
pe care le are cu Lică, dar pe de altă parte e orbit de patima banului. Din
perspectiva lui Ghiţă, punctul său slab este dependenţa faţă de familie:
avea însă nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea. Pe de altă
parte e stăpânit de dorinţa de a câştiga, pentru aceasta trebuie să i se
supună lui Lică şi, ca atare, mândru fiind, acumulează frustrări, care se
manifestă prin impulsivitate şi agresivitate faţă de cei din jur: îşi bătu
sluga fără a-şi da seama pentru ce. Ana observă transformările soţului,
dar ea nu doreşte să renunţe uşor la dragostea ei. La început încearcă să-i
găsească scuze lui Ghiţă. Uneori, observă îngândurarea lui, dar nu
îndrăzneşte să îl tulbure: ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba
mereu ce o fi având soţul ei. In repetate rânduri însă, încearcă să
restabilească comunicarea, încrederea şi transparenţa, chiar să îl avertizeze
pe Ghiţă asupra pericolului: Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil
înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai; nu
vreau să te descos: tu îţi dai seama dacă ai ori nu ai ceva să-mi spui. Fă
cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun.... În timp,
Ghiţă, care vedea înainte în Ana femeia înţeleaptă şi aşezată, dă dovadă
de obtuzitate şi nu vede că alături de el se află o femeie care l-ar putea
ajuta: iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti uşoară la minte şi nu
înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără tine... Refuzând comunicarea, Ghiţă
îşi plânge de milă pentru că Ana se îndepărtează de el şi uită că el a fost
primul care a fugit de ea: el era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea
cu atâta drag mai -nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi
nu mai era veselă ca mai -nainte...
 Conflictul interior trăit de Ghiţă se răsfrânge acut asupra relaţiei dintre
soţi, care devine tot mai încordată. Ana îşi pierde încrederea în soţul ei
când îl bănuieşte că l-a ajutat pe Lică la uciderea tinerei doamne.
Ruşinea de a-l vedea arestat şi judecat este mare pentru ea. Conflictul
din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al
societăţii. Ana trăieşte ea însăşi un conflict interior: dragostea pentru
soţul ei, pusă la încercare pe măsură ce Ghiţă se închide în sine, dorinţa
de a-şi salva căsnicia, dar şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar.
Comportamentul ei faţă de Lică se modifică după ce Ghiţă este judecat.
Ana crede că Lică i-a salvat soţul şi, de aceea, îşi schimbă atitudinea faţă
de el. Când vede că Ghiţă continuă să aibă un comportament ciudat, fără
a-i explica motivele, Ana îşi pierde de tot încrederea în el. Comparându-
i pe cei doi, Ghiţă i se pare un fricos. Nemaiînţelegând comportamentul
lui Ghiţă, ajunge să-i cedeze lui Lică. Eşecul familiei lui Ghiţă este în
bună măsură un eşec al comunicării, datorat vanităţii masculine. Crima
din final (Ghiţă o ucide pe Ana) se naşte din disperarea unui om care nu
mai are nimic de pierdut.
Finalul tragic o readuce în prim-plan pe bătrână ce încheie simetric
nuvela, printr-o replică privitoare la destinul implacabil: aşa le-a fost
data... Cei doi soţi au murit în condiţii dramatice, Ana ucisă de Ghiţă,
iar Ghiţă ucis de Răuţ, partenerul lui Lică. Aşadar, nuvela ilustrează
strălucit teza morală: nimic nu rămâne în viaţă nerăsplătit.
Avertismentele bătrânei, referitoare la goana după înavuţire, sunt ignorate
de Ghiţă. Dar nu dorinţa de mai mult, ci patima pe care această dorinţă o
naşte este amendată de destin. Nu munca cinstită prin care omul devine
mai înstărit este condamnată de moralistul Slavici, ci agonia morală pe care
ispita bogăţiei o provoacă celor cu caracter slab. Frământat interior, Ghiţă
ajunge să-şi piardă încrederea şi în sine, şi în Ana, şi în soacra sa.
Neîncrederea generează izolare, iar izolarea duce la ruptură. Fericirea
dată de liniştea colibei e înlocuită cu nefericirea dată de bogăţie. Eşecul
lui Ghiţă nu provine din patima sa pentru bani, ci din alegerile greşite
făcute în viaţă.