Tema familiei in Mara si Moara cu noroc

Publicat în foileton în 1894 şi în volum în 1906, romanul „Mara"

este un roman social, obiectiv, realist, tradiţional. Tema romanului este
prezentarea vieţii lumii ardeleneşti situate între Lipova şi Arad, între
sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea.
Considerat de G. Călinescu „aproape o capodoperă, acest roman are ca
subtemă familia, De tip monoparental, familia Marei este constituită din
mamă şi doi copii: Persida şi Trică: „Mara, săracă, văduvă cu doi copii,
sărăcuţii de ei, dar tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să
aibă şi copii.

In viziunea lui Slavici, Mara reprezintă prototipul femeii

puternice, asemenea Victoriei Lipan din romanul „Baltagul" de M.
Sadoveanu. Este autoritară, harnică, credincioasă: „Muiere, mare,
sănătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt. Mara
stă ziua sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce". Mara
este responsabilă de soarta copiilor ei, care are conştiinţa datoriei, este
mândră de Persida şi de Trică: „Tot n-are nimeni copii ca mine!"
Dacă Mara este autoritatea însăşi, familia fiind coordonată pe
linie feminină, in Moara cu noroc ipostaza familiei este redata cu
ajutorul masculinitatii- si anume Ghita. In mod similar, Mara nu
comunică în familie, nu este preocupată de dorinţele copiilor, nu este o
mamă apropiată, ci, dimpotrivă, are o autoritate de tip masculin. Familia
este construită pe legi nescrise, stricte, de natură morală, iar
nerespectarea acestora aduce cu sine sancţionarea. Scriitor moralist,
Slavici îşi pedepseşte personajele pentru nerespectarea unor legi morale şi
sociale ce susţin şi asigură un echilibru interior al societăţii. încălcarea lor
atrage cu sine un dezechilibru ce desfiinţează unitatea şi armonia.
Fiind un roman de formare („bildungsroman"), opera urmăreşte,
prin derularea faptelor, maturizarea celor doi copii. Astfel, Persida,
încălcându-şi destinul şi, de asemenea, legile morale şi sociale, se
căsătoreşte cu Naţl, formând o nouă familie. Spre deosebire de familia
Marei, care respectă canoanele societăţii, familia Persidei s-a format pe
baza libertăţii individuale, în ciuda diferenţelor etnice şi religioase dintre
cei doi. Iubirea a fost principiul fondator, dar forţa destinului şi cea a
legii morale se dovedesc mai puternice, intransigente. Naşterea
copilului este un factor de echilibru ce determină recuperarea armoniei
familiale.
Rămasă văduvă cu doi copii mici, neavând mai nimic de pe urma
răposatului, care fusese „mai mult cârpaci, decât cizmar” şi care, cât a trăit
„şedea mai bucuros la birt decât acasă”, Mara se află aruncată parcă, fără
nici un sprijin, în valurile
existenţei, simţind întreaga responsabilitate a familiei pe umerii ei, în primul
rând faţă de viaţa copiilor ei. Dragostea Marei faţă de copii stă la baza
tuturor actelor ei. Se recunoaşte în fiecare din gesturile ei şi luptă să le
creeze un viitor aşa cum n-a avut ea, dar cum şi-a dorit toata viata.

In Moara cu noroc imaginea familiei este redata de catre

autor prin referire la scene reprezentative pentru evoluţia conflictului.
În incipitul nuvelei, familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în
care Ghiţă este un cizmar care nu poate oferi soacrei, soţie şi
copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de iniţiativă şi din dragoste
pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în
arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un
atelier cu zece calfe. În ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit"), ei hotărăsc să se mute la han.

Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima

durează până la apariţia lui Lică Sămădăul şi reprezintă o perioadă de
calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se bucură de banii
strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă
acolo a sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către
narator: om harnic şi gospodar, el îşi iubeşte familia şi vrea să o ştie
pe Ana fericită.

Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă

etapă, cea a destrămării şi a înstrăinării. Porcarul alege un moment
strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă răgazul de a economisi
 nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi
înainte oamenii şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia
doar să-l informeze despre cei ce se perindă pe la han, Lică va face
din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu împrumut şi
cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camătă
carnetelor".

Conştient că acceptând propunerea Sămădăului se

îndepărtează de preceptele sale morale, Ghiţă încearcă să refuze,
dar, la ameninţarea porcarilor, acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle
nimic. Este primul pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu
trecerea timpului, Ghiţă devine tot mai ursuz şi nu îi mai împărtăşeşte
Anei toate gândurile sale. Ana remarcă schimbarea de comportament
a soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri să
comunice cu soţul ei. Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau
adevăruri ascunse legate de porcar: în noaptea călcării arendaşului,
ea îl vede pe Lică revenind la han către dimineaţă şi îşi dă seama că
Ghiţă i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii însemnaţi
şi va înţelege că ei provin din aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei
refuză să plece de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea bruscă a soţului
de a rămâne acasă ascunde ceva. De aceea, lui Ghiţă, căzut pradă
patimii înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea
împlinirii.

În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec

printr-o dramă a autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi
confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i
reprezenta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o masculinitate
autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, ceea ce o
face sa fie apropiata de Mara, iar Ghiţă descoperă că agonisirea banilor
cere compromisuri.
 Nuvelistica lui Slavici s-a impus dintr-un bun început ca un exemplu
creator în privinţa temeiniciei cu care autorul a ştiut şi a înţeles sã motiveze
artistic, în plan psihologic, toate demersurile existenţiale ale eroilor sãi,
impunând nu un caracter sau un personaj, ci o întreagã psihologie
ţãrãneascã,dimensionatã în jurul ideii de unitate a familiei, ca punct de
echilibru moral stabilit în acest univers primordial al satului, aspirând spre
condiţia lucidã a modernizãrii, a propãşirii sale.