Caracterizarea lui Ghiţă din nuvela Moara cu Noroc.

/Particularităţi de construcţie a
unui personaj dintr-o nuvelă studiată
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului prin raportare la conflictul operei.

2. Prezentarea a patru elemente ale textului, semnificative pentru realizarea personajului (construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei,incipit, conflict, modalităţi de caracterizare, limbaj)

3. Relevarea principalelor trăsături ale personajului ales ilustrate prin două scene, secvenţe, situaţii
semnificative sau citate.

4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o idee sau tema operei în
construcţia personajului.

Introducere: Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, iar
această trăsătură vizează personajele în evoluţia lor interioară. Ghiţă, personajul principal din
nuvelă, trăieste o dramă psihologiă concretizată prin două pierderi: încrederea în sine şi
încrederea celorlalţi în el.Una dintre caracteristicile fundamentale ale nuvelei este aceea că se
axează pe evoluţia personajului principal. Fiind o nuvelă realist - psihologică, conflictul major
este cel interior care joacă un rol important în definirea individului. Ghiţă este cel mai
complex personaj din opera lui Ioan Slavici, iar destinul său evidenţiază consecinţele dorinței
de înavuţire.
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului prin raportare la conflictul operei.

Prima ipostază este cea de om moral care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la
respectul oamenilor. Ca adevărat pater familias, el manifestă iubire şi responsabilitate faţă de
ai săi, dorinţa de a-i proteja şi dorinţa de autodepăşire spre mai binele familiei. Este definit la
început ca fiind un bărbat energic, harnic, bun meseriaş, blând, familist, echilibrat, care are
grijă de cei apropiaţi, dar își dorește schimbarea statului social, dorința de a face altceva în
afara meseriei sale de cizmar care să-i asigure traiul zilnic. Transformările morale şi
psihologice ale lui Ghiţă au ca punct de plecare nemulţumirea profundă faţă de statutul său
social, acela de cizmar, om simplu, care duce un trai modest. Fiind un spirit practic, el
realizează că această meserie nu îi va îmbunătăţi traiul familiei sale, pentru că nu are
perspective: „să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor care umblă toată săptămâna în
opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi îşi duc cizmele în mână până la biserică...”.
Alegerea sa de a începe o altă viaţă la „Moara cu noroc” îl face să se simtă privilegiat şi
datorită hărniciei sale îşi schimbă şi statutul, iar moara cu noroc se transformă în „cârciuma
lui Ghiţă”.
Acestui model uman i se asociază dimensiunile eroului civilizator, ce vrea să instaureze
autoritatea legilor morale în lumea sălbatică aflată sub stăpânirea Sămădăului: „Dar
binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui
tânără şi cu socră-sa cea bătrână”. Hărnicia şi priceperea eroului, destoinicia şi spiritul lui
practic se reflectă în rapiditatea cu care transformă hanul în ruină într-un loc căutat de
drumeţii care nu mai vorbeau despre Moara cu noroc, ci despre „cârciuma lui Ghiţă”.
Imaginea casnică a serilor de sâmbătă, când Ghiţă număra câştigul de peste săptămână cu Ana
şi cu bătrâna, evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumire
interioară, echilibru, optimism, încredere în sine, fericire calmă, împărtăşită cu familia sa.
Când liniştea celor cinci este tulburată de apariţia lui lică Sămădăul, Ghiţă încearcă să i se
împotrivească ferm şi demn. Numai că prima eroare- aceea de a renunţa la arenda hanului
când înţelege că nu poate rămâne acolo împotriva voinţei lui Lică- declanşează situaţia de
criză („El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec (…), în zadar te înţelegi cu
arendaşul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci pentru ca să poţi sta la Moara cu noroc,

1
mai trebuie să te faci şi om al lui Lică. Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara
cu noroc, pentru că-i merge bine”.)
Cea de-a doua ipostază aduce în prim plan câştigul nemuncit. Tentativa eşuată de a se
împotrivi lui Lică e urmată de alunecarea treptată sub influenţa Sămădăului, de acceptarea
compromisului moral. Între cei doi bărbaţi e un conflict de interese şi o confruntare de voinţe
şi orgolii bărbăteşti („ei steteră tăcuţi faţă în faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a
găsit omul”). Voinţa şi forţa lăuntrică a lui Ghiţă se năruia însă treptat, sub ispita năvalnică de
a „vedea banii grămadă înaintea sa” şi sub fascinaţia forţei malefice a lui Lică. Sfâşiat de
imbolduri şi trăiri sufleteşti contradictorii, Ghiţă se închide în sine, refuzând comunicarea cu
Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil. În lupt a sinelui cu sinele, teama, suspiciunea,
sentimentul înstrăinării alternează cu remuşcările şi cu sentimentul culpabilităţii. În raport cu
familia, grija tandră şi duioşia sunt tot mai des înlocuite de răceală şi vorbă răstită, el
ajungând să-şi dorească „să n-aibă nevastă şi copii”. În raport cu lumea căreia îi aparţine,
Ghiţă alege duplicitatea, vrând „să pară un om cinstit”, dar devenind complice şi părtaş la
faptele necinstite ale Sămădăului.
În conturarea acestui personaj, autorul a folosit modalităţi specifice. Ghiţă este caracterizat în
mod direct de Lică, care îşi dă seama că este un om pe care se poate baza: „Tu eşti om, Ghiţă,
om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi
de dracul şi de mumă-sa, mă simt chiar eu mai vrednic când mă simt alăturea de un om ca
tine”. Dar lui Lică nu-i convine un om care să nu-l ştie de frică, şi de aceea, treptat distruge
imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel Ghiţă se trezeşte implicat
fără voie în jefuirea unui arendaş şi uciderea unei femei. La proces jură strâmb şi devine
complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate şi remuşcare când îi cere iertare soţiei
şi copiilor.
Apariţia lui Lică îi distruge echilibrul şi începe un proces de înstrăinare faţă de familie. Chiar
după prima intrevedere cu Sămădăul, apar în mintea personajului primele gânduri negre. De
aceea îşi cumpără pistoale, angajează o slugă şi aduce doi câini pe care îi dresează, dar nu-şi
găseşte liniştea, ba dimpotrivă se transformă: „Acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea
pentru orice lucru de nimic şi nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot încât îţi venea să te
sperii de el, iar când se mai hârjonea cu dânsa îşi pierdea cumpătul şi îi lăsa urme vinete pe
braţe”. Ghiţă nu-şi mai poate controla propria existenţă, iar tensiunea acumulată îl determină
pe să se îndepărteze de Ana. Deşi Ghiţă intuieşte că Lică reprezintă un pericol, nu se poate
sustrage influenţei pe care o exercită asupra lui: se gândeşte la câştigul pe care l-ar putea face
în tovărăşia lui Lică; dorinţa de a-şi schimba statutul este foarte puternică. Prin monolog
interior, Ghiţă se autocaracterizează: „ce să fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa” - el
vede asta ca pe un dat.. Drumul pe care îl alege personajul principal e periculos. El simte că
nu-şi mai poate controla propria existenţă, iar tensiunea acumulată îl determină la
comportamente bizare, se îndepărtează de Ana, devine egoist şi în final face o obsesie
împotriva lui Lică, dorind să se răzbune pe acesta, chiar cu riscuri. Drumul spre dezumanizare
pe care îl parcurge este redat prin stilul indirect liber şi monolog interior, ambele fiind
modalităţi originale de autocaracterizare: după o ceartă cu Ana, ar fi dorit să–i ceară iertare,
dar nu putea, „era în el ceva ce nu-l lăsa”. Deşi are un comportament adesea incoerent, el nu-
şi pierde luciditatea, şi încearcă să justifice faptele prin destinul tragic. Singura modalitate de
a păstra iluzia echilibrului este de a da impresia că e stăpân pe situaţie, dar relaţia cu cei
apropiaţi şi mai ales cu Ana, evidenţiază principala sa trăsătură de caracter, dezumanizarea.
Accentul cade pe portretul moral interior, psihologic, alcăruit din contraste, din porniri
contradictorii. Personajul se abate de la norma morală enunţată la începutul nuvelei şi va

2
evolua spre un sfărşit tragic. Bunătatea şi cinstea de la început sunt înlocuite de ispita
irezistibilă a îmbogăţirii şi compromisul moral pe care aceasta o implică. Deşi la prima
întâlnire încearcă să se opună autorităţii lui Lică, Ghiţă nu are forţa de a renunţa la bogăţia
anunţată de acesta şi îi acceptă jocul. Este momentul psihologic care marchează începutul
degradării psihice şi morale a personajului. El începe să trăiască sentimente contradictorii, iar
acţiunile, gesturile şi atitudinile sale trădează starea de nesiguranţă şi incertitudine de teamă şi
suspiciune care s-a instalat ireversibil. Dovedindu-se o fire slabă, Ghiţă se lasă în voia
întâmplărilor şi se complace în situaţia de duplicitate în care ajunge: să pară om cinstit dar să
fie şi prieten cu Lică. Partea pozitivă din sufletul său iese în evidenţă atunci când se găndeşte
să-şi ia familia şi să plece de la moara cu noroc, dar nu are curaj să facă acest lucru, şi se lasă
copleşit de remuşcări şi temeri. Ghiţa devine victima lui Lică pentru că acesta îi descoperă
slabiciunea pentru bani: se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică,
vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăiănjeneau parcă ochii. De dragul acestui câştig, ar
fi fost gata să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”. Această patimă îi perverteşte sufletul
şi îl învinge. Drama lui Ghiţă este analizată şi dezvăluită treptat.
2. Prezentarea a patru elemente ale textului, semnificative pentru realizarea personajului (construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei,incipit, conflict, modalităţi de caracterizare, limbaj)

Autorul surprinde, dintr-o dublă perspectivă cea a naratorului omniscient şi cea a

personajului însuşi- frământările lui Ghiţă, oscilaţiile de lumină şi umbră, momentele de
însingurare, dar şi cele de omenie, când îţi aduce aminte de nevastă şi de copii, măcinat de
remuşcări. Scena procesului (cap XI) reprezintă un moment de culminaţie a crizei morale.
Deşi convins de vinovăţia sămădăului în jefuirea arendaşului şi în dubla crimă în pădure,
Ghiţă depune mărturie falsă, contribuind la disculparea lui Lică şi la condamnarea lui Săilă
Boariu şi a lui Buză-Ruptă. Opţiunea eroului este determinată nu de frică, ci de conştiinţa
faptului că Lică are stăpâni puternici care îl protejează: „Lică nu e om singur, ci un întreg rând
de oameni din care unii se răzbună pe alţii”. Ghiţă este astfel nu numai victima patimii de
îmbogăţire , ci şi învinsul unui destin tragic.. Ultima ipostază este cea a omului imoral, căzut
din demnitatea fiinţei morale în zonele obscure ale instinctelor (lăcomie, orgoliu şi sete de
răzbunare oarbă, gelozie). În sufletul eroului se produc mutaţii esenţiale, care îl înstrăinează
iremediabil de ai săi. Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slăbiciunilor, a
viciului lăcomiei şi de justificarea acestora:„Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!...
Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e ţotuşi
vinovat că are cocoaşe în spinare” Autocaracterizare (monolog interior). Sub complicitate
între Ghiţă şi Lică are loc o confruntare pe viaţă şi pe moarte: „tu eşti om cinstit, Ghiţă şi am
făcut din tine om vinovat."
Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică
Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un
cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul interior
marchează trăirile contradictorii ale personajului principal care dorește să rămână om cinstit
dar să se îmbogățească rapid.. Fiind o nuvelă realist-psihologică conflictul central este cel
moral-psihologic, conflictul interior al personajului principal este complex, de natură socială
și morală, Ghiţă trăind o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând,
încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei. Acest conflict afectează viaţa
personajului, deoarece Ghiţă nu se poate sustrage influenţei lui Lică Sămădău şi dorinţei de a
se îmbogăţi şi acest fapt are consecințe dramatice.
,,Tu eşti om, Ghiţă, Om cu multă ură în sufletul tău şi eşti om cu minte; dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş
râde şi de dracul. Mă simt chiar eu mai vrednic, când mă ştiu alături cu un om ca tine”- afirmă Lică, în

3
vreme ce Ghiţă gândeşte: „Te crezi mai tare decât mine? Să vedem? Te duc la spânzurătoare, chiar dac-ar
trebui să merg şi eu de hăţ cu tine”.

Această înfruntare de voinţe şi interese va sfârşi prin hotărârea lui Ghiţă de a-i aduce lui
Pintea dovezile vinovăţiei sămădăului. Deci opţiunea finală a protagonistului este aceea de a
situa, cu sacrificiul suprem, de partea Legii. Ultimele scene puternic impregnate de viziunea
folclorică a predestinării- sunt de un imens dramatism. Înţelegând că şi-a distrus iremediabil
căsnicia şi viaţa, Ghiţă renunţă la jocul dublu şi la disimularea geloziei şi-a urii şi acţionează
întâia oară cu fermitate. Revenirea la valorile morale autentice nu mai este însă cu putinţă şi
eroii vor plăti cu viaţa abaterea de la norma etică. Destinele celor trei personaje se înscriu sub
semnul unei fascinaţii a răului, ca drame ale abdicării de la demnitate şi moralitate, drame ale
incomunicării şi însingurării, ca eşecuri existenţiale generate de slăbiciuni şi vanitate, de
ambiţii fără de măsură.
În conturarea acestui personaj, autorul a folosit modalităţi specifice. Ghiţă este caracterizat
în mod direct de Lică, care îşi dă seama că este un om pe care se poate baza: „Tu eşti om,
Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş
râde şi de dracul şi de mumă-sa, mă simt chiar eu mai vrednic când mă simt alăturea de un om
ca tine”. Dar lui Lică nu-i convine un om care să nu-l ştie de frică, şi de aceea, treptat distruge
imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel Ghiţă se trezeşte implicat
fără voie în jefuirea unui arendaş şi uciderea unei femei. La proces jură strâmb şi devine
complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate şi remuşcare când îi cere iertare soţiei
şi copiilor.

În opinia mea, Ghiţă este personajul principal al nuvelei, care trece prin mai multe
transformări, fiind construit prin diferite modalităţi de caracterizare. Prozatorul Ioan Slavici
dovedeşte măiestrie în observarea psihologiei acestui personaj şi în evidenţierea zonelor celor
mai adânci ale psihicului uman.
Ghiţă are acel ,,amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi.”(G. Călinescu)