Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcție a unui

personaj dintr-o nuvelă studiată.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
BAREM:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales din nuvela studiată
studiat 6 puncte
· prezentare adecvată şi nuanţată – 6 puncte
· prezentare ezitantă – 3 puncte
· prezentare schematică sau superficială – 1 punct

Personajul literar, „fiinţă de hârtie specifică lumii ficţiunii”- Roland Barthes, se va construi deseori şi
în asociere cu un complementar sau antagonist al său, între ei stabilindu-se astfel o relaţie sau formând un
cuplu. Relaţia dintre personaje, ca element ordonator al operei, va deveni în timp o ipoteză de gândire şi de
lucru pentru toţi marii creatori epici, indiferent de epoca sau curentul în care au fost integraţi. Epoca Marilor
Clasici nu a rămas opacă la această tendinţă unanimă tuturor scriitorilor. Dacă perioada paşoptistă a dat imbold
scriitorilor pentru a se inspira din folclor, abia în Epoca Marilor Clasici, lui Titu Maiorescu şi societăţii
„Junimea” le revine meritul de a fi detectat şi promovat în literatură autentice talente literare de extracţie
rurală. Fiind o specie literară a genului epic în proză cu un fir narativ central şi cu o construcţie epică
riguroasă, cu un conflict concentrat, implicând un număr redus de personaje, având dimensiunile între schiţă şi
roman, cu întâmplări relatate alert şi obiectiv – intervenţiile naratorului fiind minime – atenţia orientându-se,
mai ales, asupra caracterizării complexe a personajului, opera „Moara cu noroc” , publicată în anul 1881 în
volumul „Novele din popor”, este o nuvelă. Această nuvelă este una realist-psihologică sau de analiză, datorită
temei, conflictului interior care prevalează, a personajului care, aflat sub influenţa covârşitoare a acestuia
suferă transformări esenţiale până la dezumanizare şi modalităţii definitorii de individualizare a lui, adică a
analizei psihlogice, toate aceste aspecte coroborând ideea că răul este pedepsit.
Personajul luat spre analiză este Ghiță.Ținând seama de statutul social, acesta este un fost cizmar ce a
a decis, din cauza problemelor pecuniare, să devină cârciumar. În ceea ce privește statutul psihologic al
personajului în discuție, acesta se datorează conflictului interior ce-l macină între dorința de a fi oneste sau
lipsit de conștiință. Cel din urmă statut, moral, creionează pendularea lui Ghiță între sacrificiul familial și
patima pecuniară.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate;

BAREM:
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate 6 puncte
· menţionarea oricărei trăsături a personajului ales – 2 puncte
· ilustrarea trăsăturii menţionate prin două scene/secvenţe comentate – 2 puncte + 2 puncte;
simpla numire a unor scene/secvenţe sau tendinţa de rezumare – 1 punct + 1 punct

Ca orice alt personaj literar, acesta este construit pe baza a doi parametri: instanţa narativă şi referentul
uman. Astfel, primul parametru pe baza căruia este reliefat personajul în discuție vizează încadrarea estetică,
din acest punct de vedere Ghiță având calitatea de personaj central, grație rolului în transmiterea mesajului
operei, personajul este principal, datoritã ocurenţei sale în discursului narativ, protagonist, el centrând diegeza,
central, datorită rolului în transmiterea mesajului operei, tridimensional conform taxonomiei luiBooth n
Retorica romanului, deoarece evoluează pe parcursul operei ceea ce-i corespunde la Forster în Aspecte ale
romanului, personajul rotund.
Cel de-al doilea parametru pe care sunt construite vizează referentul uman sau fiinţa pe care o
imaginează. Aceasta beneficiază în mod normal de portret fizic şi portret moral. Ca referent uman, este realizat
în mod clasic pe baza portretului fizic şi a celui moral. Portretul fizic sau prosopografia este doar un crochiu
naratorul afirmând că Ghiţă este „lat în umeri”. Portretul moral este însă amplu, autorul împletind cu mãiestrie
caracterizarea directã cu cea indirectã. Lică îl caracterizează în mod direct: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă
ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte”. Se remarcã de asemenea caracterizarea fãcută de Ana, schimbarea
soţului ocazionându-i aprecieri severe: „Ghiţã nu e decât o muiere îmbrăcatã în haine bărbăteşti”. Este prezentă
şi autocaracterizarea, Ghiţã simţind nevoia de a se autodefini, de a-şi descoperi slãbiciunile: „Ei!Ce să-mi fac?
Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?!”. Dintre mijloacele de
caracterizare indirectã, esenţiale în definirea profilului moral al lui Ghiţã, sunt comportamentul şi relaţiile cu
celelalte personaje, mai ales cu Licã şi cu Ana. La început, el este un om energic, cu gustul riscului. Cizmar
sărac, el hotărăşte luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc, pentru că doreşte bunăstarea familiei sale
şi are capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea destinului celorlalţi. Cu toate că îşi dă seama că Lică
reprezintă un real pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage de la tentaţia îmbogăţirii,
dovedindu-se slab şi influenţabil. La început, crede că îi poate ţine piept acestuia şi îşi ia măsuri de precauţie,
acesta având şi momente de remuşcare, când îi cere iertare soţiei, dar se înstrăinează de ea, iar apoi o foloseşte
în încercarea de a-i oferi probe jandarmului Pintea în ceea ce priveşte vinovaţia Sămădăului. Se dovedeşte
astfel a fi un om care se complace în suficienţă, incapabil să se autocorijeze. Are instinctul crimei, naratorul
observând plăcerea acestuia la vederea sângelui. Prins în reţeaua unor relaţii complicate, orgolios, dar şi cu
slăbiciuni, Ghiţã întruchipează ipostaza omului biruit de o patimã devoratoare, ilustratã de către scriitor în mod
obiectiv şi cu o stãpânire convingãtoare a resurselor artistice. Ghiţă este cel mai complex personaj din
nuvelistica lui Slavici, destinul său ilustrând consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. În nuvela realist-
psihologică personajul aflat sub imperiul acestui conflict va suferi astfel nişte transformări esenţiale. Analiza
psihologicã are mare forţã de obiectivare, de o rarã profunzime, procesul de dezumanizare a personajului, din
cauza patimei pentru bani este urmãrit gradat prin reproducerea gândurilor peronajului în stil indirect: „vedea
banii grãmadã înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii”, „de dragul unui câştig, ar fi fost gata să-şi pună un
an-doi capul în primejdie”, „Ce sã-mi fac dacã e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e
vinovat cã are cocoaşa în spinare”. Astfel, din omul onest, tată şi soţ bun, Ghiţă se transformă într-unul
incapabil, odatã dominat de puterea banului, de a-şi conştientiza drumul greşit ales şi de a lupta cu tarele sale
morale, în ciuda conştientizării lor.
Încă din primele secvenţe ale operei, este evidenţiată, prin caracterizarea indirectă, lectorul observă
catrăsătură dominantă a personajului, dragostea pentru familie. O secvență narativă relevantă pentru trăsătura
aleasă este scena incipitului când se decide să ia în arendă moara cu noroc doar pentru doi, trei ani, cât să se
pună pe picioare, observând curajul de a oferi familiei sale un trai mai bun și de a încerca să-și depășească
limita socială în care se afla. Această trăsătură este completată și prin scena protecției familiale de care dă
dovadă, soacra sa considerându-l încă din capitolul III, om bun din fire, traducând o calitate nobilă a omului
care e dispus să facă orice efort pentru a progresa.

– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative
pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici narative, modalităţi de
caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
BAREM:
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de structură, de compoziție şi de limbaj ale
romanului studiat, semnificative pentru construcția personajului ales 2 x 3 puncte = 6 puncte
· analiza fiecărui element ales, justificând relevanța acestuia pentru construcția personajului –3 puncte;
abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct

Un prim element de structură, de compoziție și de limbaj al nuvelei Moara cu noroc este redat
parcursul diegetic liniar Astfel, în expoziţiune, naratorul insistă asupra spaţiului şi timpului în care se petrece
acţiunea: vestul Transilvaniei, în care ruralitatea începe să fie influenţată de valoarea banului. Aceasta va fi şi
tendinţa personajului principal, Ghiţă, un cizmar sărac, dar onest, care se hotărăşte, împotriva sfaturilor soacrei
sale, să ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, aflată în loc pustiu, dar cu vad bun, sperând că în câţiva
ani să obţină un profit considerabil de la acest loc şi să-şi pornească la oraş propria afacere, cu zece calfe. El se
mută la han împreună cu soţia sa, Ana, cu mama acesteia, şi cu Petrişor, copilul lor. O vreme, afacerile îi merg
bine lui Ghiţă, însă apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor şi stăpânul recunoscut al acelor locuri, la
cârciumă, constituie intriga şi declanşează conflictul de natură psihologică. Ghiţă este un om puternic, un
adversar redutabil, numai că Lică, bun cunoscător de oameni, îi descoperă slăbiciunea pentru bani şi pentru
familie. Ana intuieşte răul şi îi atrage atenţia soţului. Acesta, prevăzător, îşi ia măsuri de siguranţă: cumpără
două pistoale, doi câini răi şi o slugă, Marţi. Totul se dovedeşte însă zadarnic pentru că Lică ştie cum să
acţioneze şi soseşte mereu la han pe nesimţite. Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul înstrăinării lui Ghiţă
faţă de Ana şi faţă de cei doi copii pe care îi au acum, deoarece, dornic să facă avere devine complicele indirect
al lui Lică la jafuri şi crime. Lică îl pradă iniţial pe arendaş, dar Pintea, un fost hoţ de codru şi prieten al lui
Lică, acum devenit jandarm, nu reuşeşte să-l incrimineze. Atras astfel în afaceri oneroase, Ghiţă se bucură de
câştigul rapid şi speră să se retragă fără probleme atunci când va dori. Se instrăinează încet, încet de familie,
devine „ursuz” şi „se aprindea pentru orice lucru de nimic”. Viaţa îi oferă o şansã, atunci când îl cunoaşte pe
jandarmul Pintea, el nu o fructificã onest, ci doreşte doar sã-l foloseascã tocmai pentru a-şi însuşi mai repede şi
mai sigur banii şi bunurile Sãmãdãului. La întoarcerea de la Ineu, Pintea, împreună cu hangiul află despre o
altă fărădelege a lui Lică: uciderea femeii care se presupune a fi având „slăbiciune de aur şi pietre scumpe”, şi
a copilului ei, implicându-l şi pe Ghiţă, care la proces jură că Sămădăul nu a plecat în noaptea respectivă de la
han, deşi atât Ana, cât şi el au surprins mişcările lui Lică şi ale oamenilor săi pe parcursul întregii nopţi. Prima
dovadă a implicării lui Lică este prezenţa biciului său la locul faptei, dar la proces, datorită experienţei de
viaţă, inteligenţei, stăpânirii de sine, bazându-se şi pe ajutorul stăpânilor săi, Sămădăul este considerat
nevinovat, însă doi dintre însoţitorii lui, Buză Ruptă şi Săilă Boarul sunt condamnaţi. Cârciumarul ajunge
astfel să tăinuiască crimele lui Lică, punctul maxim al degradării morale fiind atins când jură strâmb la proces,
acoperind nelegiuirile lui Lică. Aliat cu jandarmul Pintea, Ghiţă hotărăşte să îl dea în vileag pe Sămădău.
Punctul culminant al nuvelei ilustrează dezumanizarea lui Ghiţă. La sărbătorile Paştelui, după ce bătrâna
pleacă la rude cu cei doi nepoţi, Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp
ce el merge să-l anunţe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furaţi. Neştiind aceasta, dar şi dezgustată de
laşitatea soţului, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când se întoarce şi îşi dă seama de acest lucru, Ghiţă o ucide pe
Ana, fiind la rândul lui ucis din ordinul lui Lică de Răuţ. Fiind urmărit, Sămădăul, conştientizând că nu mai are
scăpare, se sinucide într-un mod truculent, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar. Deznodământul este
tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. singurele personaje
care supravieţuiesc sunt astfel Bătrâna şi copiii, nuvela având astfel un final moralizator.
şi în final „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”. Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, ea
punând întâmplările tragice pe seama destinului: 
Cel de-al doilea element de structură scoate în relief incipitul de tip ex-abrupto, prin spusele
bătrânei: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit ce au rol de prolepsă, în timp ce excipitul închis: Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost
dat. Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, ea punând întâmplările tragice pe seama destinului
Nelipsit din filonul narativ este conflictul exterior, între Ghiță și Lică, interior, dat de procesul
dezumanizării personajului central și conflictul latent, între mentalitatea bătrânei și cea a lui Ghiță.central.
Infrastructura narativă evidențiază următoarele tehnici: tricotajul, prin înlănțuirea succesivă a
episoadelor narative, înlănţuirea prin adiţiune, „mise en abîme”-ul, descrierea balzaciană şi cu precădere,
motivarea compoziţională. Astfel, prin aserţiunea „Ea îşi sãrutã la despãrţire copila, o sãrutã o datã, de douã, o
sãrutã de mai multe ori, ca şi când s-ar despãrţi pe veci de dânsa”, naratorul avertizeazã cititorul cã intuiţia
bãtrânei nu va da greş.
Se observă detaşarea totală a naratorului faţă de evenimentele prezentate, validându-se astfel: tiparul
narativ auctorial, deoarece naratorul creează impresia cunoaşterii deznodământului, perspectiva narativă
conform taxonomiei lui Nothrop Frye este heterodiegetică, naraţiunea realizându-se la persoana a treia,
focalizarea este neutră-zero (amintind de Gerard Genette), echivalentă viziunii din spate , aparținând lui Tvetan
Todorov, deoarece naratorul ştie mai mult decât personajul, perspectiva panoramică devenind focalizată doar
în cazul prezentării celor cinci personaje fantastice, raportul dintre timpul diegetic şi timpul povestirii este
iniţial de posterioritate, dar şi de simultaneitate, deoarece naratorul creează impresia că povesteşte pe măsură
ce se derulează acţiunea.
Registrele stilistice și limbajul se datorează stilului în nuvela realist-psihologică integrării câmpurilor
semantice ale gândirii, meditaţiei, zbuciumului interior, motivarea estetică a operei fiind susţinută de arta
descrierii, a dialogului şi naraţiunii.
G.Călinescu are dreptate când afirmă că această operă „este o nuvelă solidă cu subiect de roman”,
deoarece, în ciuda dimensiunii sale, nuvela anticipează prin complexitatea ei compoziţională proza romanescă
psihologică din perioada interbelică.