Caracterizare de personaj

Moara cu noroc- Ghiță

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea

personajelor, conferită de „acel amestec de bine si de rău ce se află
la oamenii adevărați” (G. Călinescu) . Slavici este un observator
imparțial al vieții rurale, înzestrat cu un spirit realist desăvârșit,
anticipând astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul delegat de autor
pentru a relata întâmplările redă obiectiv si detașat destinul
personajelor.

Fiind o nuvelă realist-psihologică, în Moara cu noroc de Ioan

Slavici conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al
personajului principal, iar în caracterizarea și individualizarea
personajelor de utilizează tehnici de investigare psihologică. Alte
trăsături realiste sunt : atitudinea critică față de aspectele ale
societății (dorința de înavuțire), verosimilitatea intrigii și a
personajelor, obiectivitatea perspectivei narative, personajele sunt
condiționate de mediu și epocă, tehnica detaliului în descriere și
portretizare, dialogul viu, limbajul autentic.
 Subiectul nuvelei îl constituie etapele și efectele confruntării dintre
protagonist, Ghiță, și antagonist, Lică.

Ghiță se dovedește la început harnic și priceput, iar primele semne

ala bunăstării și ale armoniei în care trăiește familia nu întârzie să
apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deșarta și Ghiță, ajungând să
mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci
el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași,
[...] iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine.”

Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al
cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire.
Complexitatea și „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător"
fac din Ghiță un personaj „rotund". Personajul evoluează de la
tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la
individualizare, sub determinare psihologică și morală. El parcurge un
traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și ezitări. Ezită
între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea,
liniștea colibei) și de Lică (bogăția, atracția malefică a banilor). Se
arată slab în fața tentațiilor și sfârșește tragic.

Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în

momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul,
prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). De
asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă);
detaliile fizice relevă trăsături morale sau statului social (de exemplu,
portretul Sămădăului). Sunt utilizate și mijloace de investigație
psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de factură
tradițională, monologul interior adresat, stilul indirect liber, notația
gesticii, a mimicii și a tonului vocii.

Ghiță trăiește o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri,

pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea celorlalți și
încrederea Anei, soția lui, în el. Consecințele nefaste ale setei de
înavuțire și procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de
Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman
cinstit al lui Ghiță si dorința de a face avere alături de Lică.

La început, „cârciumarul este un ins energic, cu gustul riscului și al

aventurii". El hotărăște schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la
Moara cu noroc. Ghiță este capul familiei pe care încearcă să o
conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedește un om de
acțiune, cu inițiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar
familia trăiește în armonie. Bun gospodar, om harnic, blând și
cumsecade, Ghiță dorește să agonisească atâția bani cât șă-și
angajeaze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele
oamenilor. Aspirația lui e firească și nu-i depășește puterile.

Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul

familiei, dar și pe cel interior, al lui Ghiță.

Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el și

familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o
exercită asupra sa, mai ales că tentația îmbogățirii, dar și a existenței
în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câștigul pe care l-
ar putea face în tovărășia lui Lică , vedea banii grămadă înaintea sa și
i se impăienjeneau parcă ochii".

Cu toate acestea, Ghiță își ia toate măsurile de precauție împotriva

lui Lică: merge la Arad să-și cumpere doua pistoale, își ia doi câini pe
care îi asmute împotriva turmelor de porci și angajează o slugă
credincioasă, pe Marți, „un ungur înalt ca un brad”.

Din momentul apariției lui Lică, începe procesul iremediabil de

înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Gesturile, gândurile, faptele
personajului, trădează conflictul interior și se constituie într-o
magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct
transformările personajului: Ghiță devine „de tot ursuz", „se aprindea
pentru orișice lucru de nimic" , „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el” , iar când se mai
juca, rar, cu Ana, „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme vinete pe
braț" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile
crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînțeleasă față de
Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiță ajunge să regrete faptul că are familie și

copii și că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile și
frâmântările personajului, realizându-se în felul acesta
autocaracterizarea „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!...
Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.”

Sub pretextul că o voință superioară îi coordonează gândurile și

acțiunile, Ghiță devine laș, fricos și subordonat în totalitate
Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana (
„îi era parcă n-a văzut-o demult și parcă era să se despartă de
dânsa"), aruncând-o în brațele Sămădăului : „ Joacă, muiere, parcă
are să-ți ia ceva din frumusețe”, îi spune Ghiță Anei, într-un rând.

Ghiță este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta își dă seama

că Ghiță e om de nădejde și chiar îi spune acest lucru: „ Tu ești om,
Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte : dacă te-
aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa. Mă simt
chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine.” Totuși
Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-l țină de frică și de
aceea treptat distruge imaginea celorlalți despre cârciumar ca om
onest și cinstit. Astfel, Ghiță se trezește implicat fără voie în jefuirea
arendașului si în uciderea unei femei. Este inchis și i se dă drumul
acasă numai „pe chezășie".

La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.

Are totuși momente de sinceritate, de remușcare, când cere iertare
soției și copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci
eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de
frunte, ai neamuri oameni de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul
înaintea judecătorilor.”

Datorită generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță

devine tot mai înfloritoare, numai că omul începe să-și piardă
încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea
pe care lumea o are despre el. În proza lui Slavici, relația specific
realistă între individ și mediul din care provine ia forma relației
individ-colectivitate, care constituie „cel mai important factor pentru
menținerea coerenței interioare a individului" (Magdalena Popescu).
Ilustrativ în acest sens este felul în care Ghiță definește cinstea :
„Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele...” Individul este și
ceea ce crede lumea despre el că ar fi, iar ruperea de normele obștei
„apare mai totdeauna la Slavici ca premiză necesară a destrămărilor
sufletești.”

Axa vieții morale a personajului este distrusă treptat; se simte

înstrăinat de toți și de toate. Arestul și judecata îi provoacă mustrări
de conștiință pentru modul în care s-a purtat. De rușinea lumii, de
dragul soției și al copiilor, se gândește că ar fi mai bine să plece de la
Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în
totalitate nici față de acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiță îi oferă probe
în ceea ce privește vinovăția Sămădăului numai după ce își poate opri
jumătate din sumele aduse de Lică.
 Ultima etapă a degradării morale a lui Ghiță are loc la sărbătorile
Paștelui, când, orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se
răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele
Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o
minune și că Ana va rezista influenței malefice a lui Lică. Dezgustată
însă de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de ea și de familie, într-
un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece, în ciuda
nelegiuirilor comise, Lică e „om" , pe când Ghiță „nu e decât muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”.

„Sentimentul lui [Ghiță] față de Ana e unul împărțit între vanitate

masculină și dragoste.”(Magdalena Popescu). De aceea, în momentul
în care își dă seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana. La
rândul lui, Ghiță este ucis de Răuț, din ordinul lui Lică.

Ghiță depășește limita normală a unui om care aspiră spre o

firească satisfacție materială și socială. Patima pentru bani și
fascinația diabolică a personalității Sămădăului îl determină să ajungă
pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârșitul lui și al celor care-l
înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Prin particularitățile de realizare a personajelor din nuvela Moara

cu noroc, prozatorul dovedește finețe în observarea mișcării
psihologice, în detectarea zonelor obscure ale psihicului uman.
 „Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale,
atribuit mai târziu sămănătoriștilor. Țăranii lui, observați fără cea
mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, [...]
adică cu acel amestec de bine și de rău ce se află la oamenii
adevărați.” (G. Călinescu)