Moara cu noroc

-caracterizarea lui Ghita-

De Ioan Slavici

In nuvela, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor,

conferita de acel amestec de bine si de rau ce se afla la oamenii adevarati (G.
Calinescu). Slavici este un observator impartial al vietii rurale, inzestrat cu un spirit
realist desavarsit, anticipand astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul delegat de autor
pentru a relata intamplarile reda obiectiv si detasat destinul personajelor.
Fiind o nuvela realist- psihologica, in Moara cu noroc de Ioan Slavici conflictul
central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar in
caracterizarea si individualizarea personajelor se utilizeaza tehnici de investigare
psihologica. Alta trasaturi realoiste sunt: atitudinea critica fata de aspecte ale societatii
(dorinta de inavutire), verosimilitatea intrigii si a personajelor, obiectivitatea perspectivei
narative, personajele sunt conditionate de mediu si epoca, tehnica detaliului in descriere
si portretizare, dialogul viu, limbajul autentic.
Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al carui destin
ilustreaza consecintele nefaste ale setei de inavutire. Complexitatea si capacitatea de a
ne surprinde in mod convingator fac din Ghita un personaj rotund. Personajul
evolueaza de la tipicitate, sub determinare sociala (carciumarul dornic de avere), la
individualizare, sub determinare psihologica si morala. El parcurge un trasey sinuos al
dezumanizarii, cu framantari sufletesti si ezitari. Ezita intre cele doua cai simbolizate de
Ana (valorile familiei, iubirea, linistea colibei) si de Lica ( bogatia, atractia malefica a
banilor). Se arata slab in fata tentatiilor si sfarseste tragic.
Lica ramane egal cu sine, un om rau si primejdios. In schimb, Ana sufera
transformari interioare, care ii ofera scriitorului posibilitatea unei fine analize a
psihologiei feminine.
Personaj secundar, jandarmul Pintea urmareste pedepsirea lui Lica pe cai legale,
motiv pentru care se asociaza cu Ghita.
Batrana si copiii, personaje episodice, supravietuiesc incendiului de la Moara cu noroc
pentru ca sunt singurele fiinte inocente si morale.
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa isi dezvaluie trasaturile in momente de
incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul, prezentand relatiile dintre ele
(caracterizare indirecta). De asemenea, realizeaza portrete sugestive (caracterizare
directa); detaliile fizice releva trasaturi morale sau statutul social ( de exemplu,
poretretul Samadaului). Sunt utilizate si mijloace de investigatie psihologica precum:
scenele dialogate, monologul interior de factura traditionala, monologul interior adresat,
stilul indirect liber, notatia gesticii, a mimicii si a tonului vocii.

Ghita traieste o drama psihologica concretizata prin trei infrangeri, pierzand pe rand
increderea in sine, increderea celorlalti si increderea Anei, sotia lui, in el. Consecintele
nefaste ale setei de inavutire di procesul instrainarii de familie sunt magistral analizate
de Slavici, autorul aducand in prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui
Ghita si dorinta de a face avere alaturi de Lica.
La inceput, carciumarul este un ins energic, cu gustul riscului si al aventurii. El
hotareste schimbarea, luarea in arenda a carciumii de la Moara cu noroc. Ghita este
capul familiei pe care incearca sa o conduca spre bunastare. Atata timp cat se dovedeste
un om de actiune, cu initiativa, lucrurile merg bine. Carciuma aduce profit, iar familia
traieste in armonie. Bun gospodar, om harnic, bland si cumsecade, Ghita doreste sa
agoniseasca atatia bani cat sa-si angajeze vreo zece calfe carora sa le poata da de carpit
cizmele oamenilor. Aspiratia lui e fireasca si nu-i depaseste puterile.
Aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc tulbura echilibrul familiei, dar si pe cel
interior, al lui Ghita.
Cu toate ca isi da seama ca Lica reprezinta un pericol pentru el si familia lui, nu se
poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercita asupra sa, mai ales ca tentatia
imbogatirii, dar si a existentei in afara normelor etice sunt enorme: se gandea la castigul
pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se
impaienjeneau parca ochii.
Cu toate acestea, Ghita isi ia toate masurile de precautie impotriva lui Lica: merge la
Arad sa-si cumpere doua pistoale, isi ia doi caini pe care ii asmute impotriva turmelor de
porci si angajeaza inca o sluga, pe Marti, un ungur inalt ca un brad.
Din momentul aparitiei lui Lica, incepe procesul iremediabil de instrainare a lui Ghita
fata de familie. Gesturile, gandurile, faptele personajului, tradeaza conflictul interior si se
constituie intr-o magistrala caracterizare indirecta. Naratorul surprinde in mod direct
transformarile personajului: Ghita devine de tot ursuz, se aprindea pentru orisice
lucru de nimic, nu mai zambea ca mai inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te
sperii de el, iar cand se mai juca, rar, cu Ana, isi pierdea repede cumpatul si-i lasa
urme vinete pe brat. Devine mohorat, violent, ii plac jocurile crude, primejdioase, are
gesturi de brutalitate neinteleasa fata de Ana, se poarta brutal cu cei mici.
La un moment dat, Ghita ajunge sa regrete ca are familie si copii, pentru ca nu-si
poate asuma total riscul imbogatirii alaturi de Lica. Prin intermediul monologului
interior sunt redate framatarile personajului: Ei! Ce sa-mi fac?... Asa m-a lasat
Dumnezeu! ... Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea? Nici cocosatul
nu e inusi vinovat ca are cocoase in spinare.
Sub pretextul ca o vointa superioara ii coordoneaza gandurile si actiunile, Ghita
devine las, fricos si subordonat in totalitate Samadaului. In plus, se indeparteaza din ce
in ce mai mult de Ana ( ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta de
dansa), aruncand-o in bratele Samadaului: Joaca, muiere, parca are ce sa-ti ia ceva din
frumusete, ii spune Ghita Anei, intr-un rand.
Ghita este caracterizat in mod direct de Lica. Acesta isi da seama ca Ghita e om de
nadejde si chiar ii spune acest lucru: Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul tau,

si esti om cu minte:daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul si de muma-sa.

Ma simt chiar eu mai vrednic cand ma stiu alaturea cu un om ca tine. Totusi
Samadaului nu-i convine un om pe care sa nu-l tina de frica si de accea treptat distruge
imaginea celorlalti despre carciumar ca om onest si cinstit. Astfel, Ghita se trezeste
implicat fara voie in jefuirea arendasului si in uciderea unei femei. Este inchis si i se da
drumul acasa numai pe chezasie.
La proces jura stramb, devenind in felul acesta complicele lui Lica. Are totusi
momente de sinceritate, de remuscare, cand cere iertare soriei si copiilor: Iarta-ma,
Ano! ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata
pamantului.Ai avut tata om de frunte, ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa-ti vezi
barbatul inaintea judecatorilor.
Datorita generozitatii Samadaului, starea materiala a lui Ghita devine tot mai
infloritoare, dar acesta incepe sa-si piarda increderea in sine. Tocmai de aceea devine tot
mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. In proza lui Slavici, relatia specific
realista intre individ si mediul din care provine ia forma relatiei individ- colectivitate,
care constituie cel mai important factor pentru mentinerea coerentei interioare a
individului (Magdalena Popescu). Ilustrativ in acest sens este felul in care Ghita
defineste cinstea: Cinstit nu este decat omul care a astupat gurile rele.... Individul este
si ceea ce crede lumea despre el ca ar fi, iar ruperea de normele obstei apare mai
totdeauna la Slavici ca premiza necesara a destramarilor sufletesti.
Axa vietii morale a personajului este distrusa treptat; se simte instrainat de toti si de
toate. Arestul si judecata ii provoaca mustrari de constiinta pentru modul in care s-a
purtat. De rusinea lumii, de dragul sotiei si al copiilor, se gandeste ca ar fi mai bine sa
plece de la Moara cu noroc. Incepe sa colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer in totalitate
nici fata de acesta, ceea ce il va pierde. Ghita ii ofera probe in ceea ce priveste vinovatia
Samadaului numai dupa ce isi poate opri jumatate din sumele aduse de Lica.
Ultima etapa a degradarii morale a lui Ghita are loc la sarbatorile Pastelui, cand, orbit
de furie si dispus sa faca orice pentru a se razbuna, Ghita isi arunca sotia in bratele lui
Lica, la sarbatorile Pastelui, lasand-o la carciuma in compania Samadaului, in timp ce el
merge sa-l anunte pe jandarm ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata de lasitatea
sotului care se instrainase de ea si de familie, Ana i se daruieste lui Lica, deoarece Lica e
om, pe cand Ghita nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti.
Sentimentul lui Ghita fata de Ana e unul impartit intre vanitate masculina si
dragoste (Magdalena Popescu). De aceea, in momentul in care isi da seama ca sotia l-a
inselat, Ghita o ucide pe Ana. La randul lui, Ghita este ucis de Raut, din ordinul lui Lica.
Ghita depaseste limita normala a unui om care aspira spre o fireasca satisfactie
materiala si sociala. Patima pentru bani si fascinatia diabolica a personalitatii
Samadaului il determina pe Lica sa ajunga pe ultima treapta a degradarii morale.
Sfarsitul lui si al celor ce-l inconjoara este in mod inevitabil tragic.
Lica Samadaul exercita asupra celorlalte personaje din nuvela o fascinatie diabolica.
El reprezinta incarcanarea unui principiu, singura personalizare directa si expresa din
literatura lui Slavici a <<vointei de putere>>(Magdalena Popescu)

Caracterul tipic al lui al lui Lica este sustinut de faptul ca naratorul il include intr-o
anumita cateogorie sociala- accea a pastorilor de porci- prin explicarea notiunii de
samadau inca inainte de aparitia propriu-zisa a personajului: ...samadaul nu e numai
om cu stare, ci mai ales om aspru si neindurat, care umbla mereu calare de la turma la
turma, care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai,
de care tremura toata lunca...
Desprins din aceasta categorie a samadailor, Lica este individualizat printr-un portret
realizat in mod direct de narator, in maniera realista, prin utilizarea tehnicii detaliului
notarea amanuntului semnificativ: Lica, un om ca de treizeci si sase de ani, inalt,
uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese
impreunate la mijloc. Lica era porcar, inca dintre cei care poarte camasa subtire si alba ca
floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin.
Lica are un orgoliu de stapan si isi impune inca de la inceput regulile, intr-o scurta
autocaracterizare: Eu sunt Lica Samadaul... Multe se zic despre mine, multe vor fi
adevarate si multe scornite. [...] Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni in afara de mine sa nu stie.
Cred ca ne-am inteles!
Tot in mod direct il caracterizeaza si Ana, care intuieste ca Lica e om rau si
primejdios. Insa cel mai exact il caracterizeaza Pintea, un fost tovaras de-al lui, care se
facuse jandarm tocmai pentru a se razbuna pe Samadau, fiindca, in trecut il tradase: El
are o singira slabiciune, una singura: sa faca, sa se laude, sa tie lumea de frica si cu toate
aceste sa rada si de dracul si de muma-sa. Sa rada de noi, Ghita, de noi.
Orgoliul lui Lica e unul de stapan care nu doar isi subordoneaza oamenii, dar se
substituie destinului lor (Magdalena Popescu). Bun cunoscator de oameni, Lica stie
cum sa utilizeze stabiliciunile celorlalti. Astfel, se foloseste de patima lui Ghita pentru
bani spre a-l atrage pe acesta in afacerile lui necurate si apoi, pentru a-l dezarma pe
carciumar in totalitate si pentru a-i anula persoanlitatea.Profita de fascinatia pe care o
exercita asupra Anei, determinand-o sa i se daruiasca. De altfel, Ghita insusi ii spune la
un moment dat: Tu nu esti om, Lica, ci deavol. Acest amestec de umanitate si
demonism, de cruzime si mister, descinde din tipologia romantica, dar sobrietatea
constructiei personajului si viziunea obiectiva tin de realism.
Lica marcheaza nefast destinul celor care intra in contact cu el, iar sfarsitul lui cumplit
este pe masura propriilor fapte.
Si Ana are un destin tragic, cu toate ca ea intruchipeaza in familie duiosia, candoarea,
inocenta.
Portretul ei fizic este realizat in mod direct de catre narator, prin intermediul unor
adjective cu valoare de epitet: Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si
mladioasa. Protejata intai de mama si apoi de sot, Ana traieste ca intr-un clopot de
sticla. De accea, la aparitia lui Lica, ea se cutremura, oarecum speriata de barbatia
infatisarii lui. Ana intuieste pericolul si il avertizeaza pe Ghita. Stapana pe sine, ii spune
sotului raspicat si hotarat: -Ghita!... Nu vorbi cu mine ca si cand ai avea un copil

inaintea ta [...]. Fa cum stii, dar eu iti spun si nu ma lasa inima sa nu-ti spun ca Lica e om
rau si primejdios.
Caracterizarea indirecta se constituie treptat din gesturile, faptele, vorbele si gandurile
personajului. Ana incearca sa-l ajute pe Ghita, sa-i patrunda gandurile, dar acesta se
instraineaza treptat de ea si o arunca in bratele lui Lica, indemnand-o mai intai ca joace
cu el, ca doar n-o sa-i ia ceva din frumusete. Jignita de lipsa de incredere pe care i-o
arata Ghita si, sperand ca ii va starni gelozia, incepe sa ii acorde din ce in ce mai multa
atentie lui Lica.
Dezgustata de lasitatea sotului care o lasa singura cu Lica si pleaca la Ineu, Ana i se
daruieste lui Lica intr-un gest de razbunare disperata. Ea isi motiveaza astfel gestul: Tu
esti om, Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau
decat asa.
In mod inevitabil, Ana sfarseste tragic, injunghiata de Ghita, caruia-i striga cu
disperare ca nu vrea sa moara. Inainte sa-si dea sufletul, simtindu-l pe Lica aproape, ea
tipa dezmierdata, ii musca mana si isi infipse ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta
langa sotul ei. Aceste ultime zvacniri ale eroinei sugereaza totul: ura si dispretul
pentru sotul nedemn, setea de razbunare, dar si patima neostoita pentru Lica, constiinta
vinovatiei si in acelasi timp a nevinovatiei. (Pompiliu Marcea)
Prin particularitatile de realizare a personajelor din nuvela Moara cu noroc,
prozatorul dovedeste finete in observarea miscarii psihologice, in detectarea zonelor
obscure ale psihicului uman.
Slavici nu are nimic din spiritul de infumusetarea vietii rurale, atribuit mai tarziu
samanatoristilor. Taranii lui, observati fara cea mai mica partinire, dupa metodul de mai
tarziu al lui Rebreanu, [...] adica cu acel amestec de bine si de rau ce se afla la oamenii
adevarati. (G. Calinescu)