Caracterizarea lui Ghiță, protegonistul nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici

Ghiță este personajul principal al nuvelei ”Moara cu noroc”, scrisă de Ioan Slavici. Acesta este surprins într-o
continuă evoluție pe parcursul nuvelei, ceea ce îl face un personaj rotund, cu o psihologie complexă. Transformările
morale, de caracter și de principii pe care le suferă Ghiță sunt puse sub semnul destinului, ilustrând urmările nefaste ale
setei de înavuțire.
Ghiță este un erou realist, un om tipic pus într-o situație tipică, reprezintă arhetipul uman al țăranului simplu, dar
naiv, aspirând către bunăstarea familiei, apoi al cârciumarului lacom după avere. Aceste două ipostaze ale personajului se
suprapun și se completează reciproc, construind treptat drumul distrugerii sale psihice și emoționale. Ghiță ignoră
avertimentul bâtrănei, „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”, și devine cârciumar. La început este apreciat pentru onestitatea sa, căreia ulterior îi va lua locul setea nefirească
de bani, ce îl va conduce pe drumul degradării morale, a încrederii sale în ceilalți și a celorlalți față de el, a familiei și într-
un final a propriei existențe.
La început, prin caracterizare directă, naratorul îl numește pe Ghiță „un om harnic și sârguitor”, iar referitor la
relația cu soția sa, Ana, spune că „se bucura când o vedea pe dânsa veselă”, pentru ca ulterior să evidențieze contrastant
schimbările sale de atitudine și comportament de după luarea în arendă a cârciumei: „se aprindea pentru orice lucru de
nimic, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de el”. Imaginea grotească a râsului
(„hohot”) împreună cu gesturile sălbatice („își pierdea cumătul și-i lăsa urme vinete pe braț”) sugerează dezumanizarea
personajului. De asemenea, Ghiță este caracterizat direct și de către Lică Sămădăul, care recunoaște în el un om de
nădejde și un potențial prieten: „ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa”.
Cu toate acestea, Lică se simte incomodat de prezența lui Ghiță și îi ruinează reputația de om cinstit și la locul lui,
implicându-l într-un jaf și în uciderea unei femei. Abaterea involuntară a lui Ghiță de la drumul onestității atrage
dezamăgirea Anei, care îl consideră laș și nedemn: „iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba
chiar mai rău de atât”.
O parte deosebită a portretului lui Ghiță îl constituie autocaracterizarea, prin monologul său interior („Ei! Ce să-
mi fac? ... Așa m-a lăsat Dumnzeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e
însuși vinovat că are cocoașe în spinare.”). Ghiță își recunoaște slăbiciuna pentru bani, dar se victimizează, consideră că
este supus hazardului, unei voințe superioare, cu ajutorul căreia își motivează lașitatea, devine furios, „de tot ursuz” și se
supune orbește Sămădăului, totdată slăbind legătura afectivă cu Ana, pe care o aruncă în brațele Sămădăului: „Joacă,
muiere, parcă are să-ți ia ceva din frumusețe”.
Caracterizarea indirectă ilustrează prin fapte obsesia eroului pentru înavuțire, și felul prin care aspirația se
transformă în patimă. Ghiță se abate de la norma morală menționată de bătrâna soacră la începutul operei. Își dă seama
că Lică este periculos, dar „se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică”, așa că îi acceptă prezența,
dar își ia și măsuri de precauție: cumpără două pistoale, doi câini care să atace turmele de porci, și o slugă credincioasă,
pe nume Marți. Lică, prin superioritatea sa, se impune ca model în concepția lui Ghiță, și încearcă să îl egaleze, dar evită
inițial să i se supună: „Oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”. Acesta devine dependent de
acțiunile lui Lică, care promit să aducă câștiguri însemnate. De aceea, sub semnul amenințării, dar și al patimii sale pentru
bani, nu îl trădează pe Lică, deși are permanent mustrări de constiință („n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului”).
Acesta jură strâmb, riscând închisoarea, apoi se simte vinovat, căindu-se Anei: „Iartă-mă, Ano! [...] Ai avut tată om de
frunte […] și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor”. Astfel, conflictul lui Ghiță cu Lică se desfășoară pe două
planuri: exterior (de frică, Ghiță devine complice la fărădelegile Sămădăului) și interior (acest din urmă conflict are ca
rezultat decăderea morală a personajului), iar urmările sale se reflectă în relația cu Ana, care reprezintă oglinda
dezumanizării protagonistului. Din soțul grijuliu și înțelegător, Ghiță devine un om posomorât, închis în sine, o cedează pe
Ana Sămădăului pentru ca, în final, să o ucidă. Moartea lui Ghiță poate fi considerată pedeapsa divină pentru abaterea de
la normele etice și morale, dar și ca un semn al destinului, sugerând că omul subjugat banului este sortit pieirii.
În concluzie, Ghiță, protagonistul nuvelei psihologice „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, este un erou realist care
pe parcursul operei își schimbă statutul social și moral, dovedind că viciul înavuțirii aduce deșertăciune sufletului și
neliniște sieși. Deși om de ispravă, cu intenții bune, Ghiță se transformă într-un nelegiuit supus unei obsesii lumești
periculoase, ceea ce îl transformă într-un personaj autentic, „cu acel amestec de bine și rău ce se află la oamenii
adevărați” (G.Călinescu).