Pagină:

din 5
Dimensiune automată Dimensiune reală Potrivire la pagină Lățime pagină 50% 75% 100% 125% 150% 200%
300% 400%
IOAN SLAVICI - "MOARA CU NOROC"
ANA
-
caracterizare
–
Ion Slavici este unul dintre marii scriitori ai literaturii romane si se numara printre
marii
clasici ai acesteia (Eminescu, Creanga si Caragiale).
Una dintre operele sale este nuvela psihologica “Moara cu noroc” ce se deosebeste
de
marea majoritate ale celorlalte scrieri realizate de Ion Slavici prin modul de a privi
saracia. In
alte nuvele, Slavici pretuieste saracia pentru capacitatea sa de a mentine echilibrul
sufletesc al
omului, linistea existentei sale, insa in “Moara cu noroc”, ea este un motiv de
framantare.
Personajul principal al acestei nuvele este sotul Anei, Ghita ce dorind sa-I ofer
familiei
sale o viata mai buna, se hotaraste sa arende “Moara cu noroc” sis a se mute acolo.
Familia lui
Ghita este compusa din mama Anei, un copil mis si inca unul ce se va naste la scurt
timp dupa
mutarea lor la “Moara cu noroc” si sotia sa, Ana.
Ana este un personaj secundar toate actiunile ei fiind de fapt reactii la faptele lui
Ghita.
Ea este descrisa de-a lungul operei epice atat in mod direct de catre narator cat si
de alte
personaje, precum mama sa, cat si in mod indirect prin intermediul faptelor si a
vorbelor sale.
Portretul ei fizic este realizat in mod direct de catre narrator, care pe langa trasaturi
fizice
ii dezvaluie si cateva insusiri morale (“Ghita priveste in jur...si inima ii radea cand
Ana cea
inteleapta si asezata deodata-si pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui,
caci Ana era
tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa”).
Cu toate ca ea era inteleapta, era si naiva, inocenta ca un copil si timida, de aceea
prima sa intalnire cu Lica Samadaul o impresioneaza profund (“Ana ramase privin ca
un copil
uimit la calaretul ce statea [...] in fata ei”, “Ana nu putea sa-l vaza in ochi”).
Posedand intuitia
specifica oricarei femei, ea isi da seama destul de repede de firea ticaloasa a lui
Lica, pe care o
percepea in ranjetul,in “cautatura Samadaului, ori in felul in care acesta isi rodea
mustata cu
dintii si il previne pe Ghita sa se fereasca de acest om rau.
Pe masura ce Ghita se indeparteaza de ea, “temerile ce se desteptara peste
noaptein
sufletul ei nu mai slabeau” si,desi ingrijorata pentru sotul ei, fiind o femeie supusa ce
nu dorea
sa-si supere sotul,tacea (”Ana simtea [...] ca barbatul ei s-a schimbat [...] tine mai
putin la
nevasta si la copii:. “dar el tacea si asa ca nu indraznea sa-l supere ci se intreba
mereu ce-o fi
avand sotul ei”, “Ana ar fi vrut sal intrebe [...] insa ea nu mai indraznea sa-i
vorbeasca
dezghetat ca mai nainte, cacise temea ca nu cumva el sa se supere pe dansa”)
Actiunile lui Ghita ajung sa o ingrozeasca pe Ana, ba chiar sa o raneasca profound
sis a o
aduca pe aceasta la capatul disperarii (“Ana jalindu-se!”, “striga Ana speriata”, “Ana
se
necajea, temandu-se ca nu cumva copilul sa cada ori cainele sa-l muste”, “Ana tacu,
dar ochii I
se umplura de lacrami, fiindca vorbele I se pareau grele”).
Cu cat Ghita devena mai distant fata de Ana si cand pleaca de acasa fara sa o
anunte
motivul pentru care a plecat, aceasta isi pierde stapanirea de sine si chiar
demnitatea, rugandu-l
pe Lica s-I ia cu el (“Daca te duci sit e duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai
vad”).
Motivul pentru care Ana a ramas cu Lica de Paste a fost razbunarea, ea crezand ca
Ghita
n-o mai iubeste si simtindu-se jicnita de nepasarea lui.
Pe moarte, aflata in bratele celui vinovat de destramarea
casniciei si a vietii sale, intr-o
incercare disperata de a lasa dovada unei intamplari violente pe chipul Samadaului,
ea da
dovada de un ultimo moment de luciditate. Prin aceasta actiune, ea isi dovedeste
inca o data
dispretul pe care l-a simtit fata de Lica de la bun inceput.
Ca si Ghita, Ana isi pierde treptat inocenta initiala fiind orbita de incertitudinea fata
de
sentimentele sotului ei si dorinta de a se razbuna pe acesta.
Slavici realizeaza in aceasta opera personaje puternic conturate, surprinse intr-o
permanenta confruntare, iar in cele din urma,cei ce incalca legile morale sunt aspru
pedepsiti.
Ana prin destinul ei tragic este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul
masurii si
al echilibrului in tot ce intreprinde, iar prin naivitatea si impulsivitatea ei, ajunge s
incalce o
lege morala,comite adulter.Pentru aceasta fapta,ca si celelalte personaje (Ghita,
Lica, arendasul,
femeia indoliata) ajunge sa plateasca cu sange.
GHIŢĂ
- caracterizare -
Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi:
încrederea în
sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele
nefaste ale setei
de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici,
autorul
aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a
face
avere alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o
palidă
umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El
hotărăşte
schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul
familiei pe
care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de
acţiune,
mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în
armonie.
Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia
bani cât să-şi
angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor.
Aspiraţia lui e
firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel
interior,
al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi
familia lui, nu
se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că
tentaţia
îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la
câştigul pe
care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau
parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui
Lică:
merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute
împotriva
turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un
brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui
Ghiţă faţă de
familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se
constituie
într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct
transformările
personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic",
„nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar
când se mai
juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ"
(caracterizare
directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate
neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.
La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi
poate asuma
total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt
redate
gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta
autocaracterizarea: „Ei! Ce
să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voinţa
mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă
devine laş,
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce
mai mult de
Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"),
aruncând-o în
braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune
Ghiţă Anei,
într-un rând.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi
chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti
om cu
minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt
chiar eu
mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i
convine un om pe
care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre
cârciumar ca
om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului
şi în
uciderea unei femei.
Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură
strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de
sinceritate, de
remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel
puţin tu,
căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai
neamuri
oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui
morale se
frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă
mustrări de
conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al
copiilor, se
gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu
Pintea, dar
nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce
priveşte vinovăţia
Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de
furie şi dispus
să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui,
drept
momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o
minune şi
că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui
Ghiţă care
se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui
Lică,
deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt
muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit
între
vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care
îşi dă
seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul
păcatului. La
rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie
materială şi
socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl
determină să
ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1
înconjoară este în
mod inevitabil tragic.
LICA
- caracterizare -
Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie
diabolică. „El
reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă din
literatura lui
Slavici a «voinţei de putere»". Lică este caracterizat în mod direct de narator încă de
la prima
apariţie: „un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa
lungă, cu
ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar,
însă dintre
cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi
bici de
carmajin /.../". Lică „irumpe parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă
naraţiunii,
unde a existat pană atunci."(Magdalena Popescu)
„Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune
fără
discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o blândeţe
imperativă, să
vină cârciumarul". Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în
felul acesta
autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe
vor fi
adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum,
cine trece pe
aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie.
Cred că ne-am
înţeles". Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om
rău şi
primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui,
care se făcuse
jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să
facă, să se
laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa.
Să râdă de noi,
Ghiţă, de noi".
„Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se
substituie
destinului lor". Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi,
cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se
foloseşte de
patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi
apoi, pentru a-
l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Profită de
fascinaţia pe
care o exercită asupra Anei, determinând-o sa i se dăruiască. De altfel, Ghiţă
însuşi îi spune
la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol". Şi într-adevăr, Lică are o
anumită doză
de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că
mă aflam
la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să
mă mângâi
de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală,
care mă
apucă din când în cănd...".
Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele
elemente de
factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este
generos cu cei
care-1 sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător, se
dovedeşte
neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se
ocupă de
vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi
oprească un
lanţ de aur care-i plăcuse.
Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl
va
aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din
ordinul lui
Lică, iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va
zdrobi
capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea.
Sfârşitul personajului este pe
măsura faptelor sale.