Caracterizare Moara cu noroc- Ghiță

Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent al

Academiei Române . Ioan Slavici face parte din epoca marilor clasici alături de Mihai
Eminescu, I.L.Caragiale și Ion Creangă. A fost cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea
literaturii românești sub influența realismului. Opera sa literară este inspirată de viața satului
ardelean.
Nuvela “Moara cu noroc” este publicată în 1881, în volumul său de debut “Novele din
popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. Nuvela este o specie a
genului epic în proză, cu o construcție riguroasă, prezentând un singur fir narativ. Personajele
relative sunt puține și pun în evidență evoluția personajului principal, Ghiță, personaj
complex, puternic individualizat. El ilustrează teza morală a autorului şi tema operei potrivit
căreia banul dezumanizează individul.
Încă din incipitul operei, lui Ghiţă îi e prezentat, prin caracterizare directă şi indirectă
dedusă din faptele şi vorbele sale, statutul social şi moral, iar lectorul descoperă un personaj
tipic nuvelei realiste şi psihologice care evolează de la statutul de cizmar harnic, un ginere
hotărât, tăcut, un soţ şi un tată cinstit, dornic să asigure familiei sale un trai mai bun, motiv
pentru care îşi va lăsa, pentru un timp, meseria lui pentru a agonisi avere lucrând ca hangiu.
Treptat, se va constata dezumanizarea acestuia sub influenţa nefastă a banilor, devenind un
mincinos, un duplicitar, un laş şi un criminal. Astfel, evoluţia socială a lui Ghiţă generează un
portret moral complex, iar una dintre trăsăturile dominante e reprezentată de patima pentru
bani. O primă secvenţă din care rezultă patima pentru bani a lui Ghită este cea în care îşi
propune să stea doar trei ani la Moara cu noroc „că să se pună în picioare”, astfel încât să
poată lucra cu zece calfe şi „să le dea altora de cârpit”. Totul pare o dorinţă modestă,
realizabilă prin muncă cinstită, dar Ghiţă se va dovedi un om slab, nepotrivit pentru un astfel
de vis de mărire, pentru că atunci când averea visată îi iese în cale, el îşi pierde firea, îşi
trădează slăbiciunea, pierzând în cele din urmă totul. Dacă imediat după mutarea lui Ghiţă şi
a familiei sale la Moara cu noroc toate îi mergeau după bunul plac („iară pentru Ghiţă
cârciuma era un noroc; „iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine”),
nu acelaşi lucru se întâmplă după apariţia lui Lică Sămădăul. Aici, începe să se manifeste
conflictul exterior ce nu va face decât să amplifice pe cel interior care predomină justificând
şi tipologia de operă psihologică. Ghiţă ştie că pentru a rămâne în continuare hangiu trebuie
să se pună bine cu Lică, dar are naivitatea să creadă că va putea avea banii daţi de Lică,
păstrându-şi în acelaşi timp cinstea neatinsă.
Deşi la prima întâlnire cu „stăpânul acestor locuri” încearcă să fie autoritar şi dârz în
faţa lui, să reziste demn la cererile nelegiuite ale lui Lică, în curând, va fi copleşit de forţa
morală a acestuia şi acceptă să-i devină părtaş. Într-adevăr, intriga se reia odată cu sosirea la
Moara cu noroc a „vestitului Lică Sămădăul” a cărui faimă rea a ajuns la noii proprietari
înainte ca el să-şi facă apariţia. Asupra personajelor produce o impresie contrastantă: bătrâna
îl percepe ca pe „un om prea cum se cade”, pt ca îi place cum e îmbrăcat, dar şi faptul că
plăteşte pentru ceea ce mâncaseră şi băuseră oamenii lui, Ghiţă simte „ un fior de junghi în
inimă” , iar după plecarea sămădăului e cuprins de gânduri rele, însă vrea să nu se manifeste,
pentru a nu-şi îngrijora familia. Ana simte un amestec de admiraţie faţă de virilitatea lui Lică,
dar şi de frică, iar de-a lungul nuvelei va oscila între aceste două percepţii.
Slavici analizează remarcabil acest moment de tensiune din sufletul eroului, acest
conflict interior, când omul se simte nehotărât din cauza patimei pentru bani, fiind tras în
direcţii contrare de fapte potrivnice la fel de puternice. Astfel, sunt surprinse cu real talent
oscilaţiile de lumină şi umbră din mintea şi din sufletul său, momentele de însingurare
stăpânite de demonul răului şi momentele de omenie, când îşi aduce aminte că are nevastă şi
copii.
Acţiunile, gusturile şi atitudinile lui trădează prin caracterizarea indirectă starea de
nesiguranţă şi incertitudine, de teamă şi de suspiciune care s-au instalat din clipa în care a
intrat în cârdăşie cu Lică şi care îşi au originea în dorinţa de a face cât mai mulţi bani. De
aceea, merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini ciobăneşti şi îşi
mai angajează o slugă. Între timp, ca să „nu se strice cu Lică”, primeşte cei şase porci, din
care doar patru nu erau însemnaţi, încurajând-o şi pe Ana să-i dea atenţie Sămădăului. Toate
acestea nu sunt făcute de Ghiţă cu inima împăcată, ci sunt rezultatul unor mari frământări
interioare : „Joacă muiere, îşi îndeamnă Ghiţă soţia, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe”,
deşi „fierbea în el când îi vedea faţa străbătută de plăcerea jocului” (p. 56). Fire slabă, Ghiţă
se lăsă în voia patimei pentru bani şi, până la urma, găseşte că singura soluţie este
duplicitatea: „să pară om cinstit, dar să fie prieten şi cu Lică”.
Mai târziu însă, neputând să-şi explice de ce a acceptat această relaţie cu Sămădăul,
ajunge să creadă că a făcut totul pentru Ana şi pentru copii, care vor ajunge să însemne pentru
el o piedică în calea vieţii primejdioase care-l ispiteşte : „întâia oară în viaţa lui ar fi vrut să n-
aibă nevasta şi copii, pentru ca să poată zice : <<Prea puţin îmi pasă>>”.
În prima etapă a devenirii personajului asistăm la o permanentă confruntare între fondul
cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Suflet complex şi oscilant în acelaşi timp, Ghiţă e
sfâşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Vrea să plece de la Moara cu noroc, dar renunţă
apoi.
Fricos şi las, pe de o parte, îmbiat de forţa seducătoare a banului pe de altă parte, Ghiţă se
implică tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică. Are şi momente în care vrea să
meargă la Pintea şi să-l denunţe pe Lică, dar se răzgândeşte repede.
La procesul făcut în urma uciderii unei femei şi a copilului acesteia în apropierea
cârciumii, Ghiţă jură fals, salvându-l astfel pe Lică, dar şi pe sine, însă sunt găsiţi vinovaţi doi
apropiaţi ai Sămădăului: Buză-Ruptă şi Săilă-Boarul care nu aveau nicio legătură cu crima.
Dezumanizarea lui Ghiţă se manifestă în toată amploarea în monologul interior prin care
se autocaracterizează sau mai degrabă prin care încearcă să dea vina pe alţi factori pe care nu-
i poate controla : „Ei! ce să-mi fac!... Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în
spinare!”.
Faptele se succed în continuare cu repeziciune, iar sfârşitul lui Ghiţă e aproape şi
inevitabil.
După aşa numita noapte valpurgică petrecută la petrecerea dată la han în săptămâna Patimilor,
o aruncă pe Ana drept momeală în cursa în care dorea să-l prindă pe Lică. Ghiţă pleacă la
Pintea, dar se întoarce repede, şi, înainte ca cineva să-l împiedice, îşi omoară soţia. La scurt
timp, este şi el omorât de către Răuţ. ”. Excepţională concentrare dramatică din finalul
nuvelei accentuează cu o artă desăvârşită consecinţele distrugătoare ale setei de înavuţire.
Portretul lui Ghiţă se dovedeşte a fi unul complex în care trăsăturile fizice („înalt şi
spătos”) coexistă cu cele morale, meritul lui Slavici fiind nu numai acela de a crea personaje
vii, ci şi modul de a construi fiecare episod dramatic, în mânuirea cu fineţe a monologului şi a
dialogului, a paginilor de analiză psihologică.